Sfântul Părinte Francisc: Să nu ne fie teamă de bunătate! Să ducem omenirii speranţa
care vine de la Dumnezeu!
RV 19 mar 2013. Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, predica
Sfântului Părinte Francisc la Sf. Liturghie de inaugurare a pontificatului său, marţi,
în Piaţa Sf. Petru:
Dragi Fraţi şi Surori, îi mulţumesc
Domnului că pot să celebrez această Sf. Liturghie de început al slujirii petrine în
solemnitatea Sfântului Iosif, soţul Fecioarei Marie şi patronul Bisericii Universale:
este o coincidenţă foarte bogată în semnificaţie, este şi onomastica veneratului meu
predecesor: îi suntem aproape cu rugăciunea, afecţiunea şi recunoştinţa noastră.
Îi
salut cu afecţiune pe Fraţii Cardinali şi Episcopi, preoţii, diaconii, călugării şi
călugăriţele şi pe toţi credincioşii laici. Mulţumesc pentru prezenţă Reprezentanţilor
celorlalte Biserici şi Comunităţi Ecleziale, precum şi reprezentanţilor Comunităţii
Ebraice şi ai celorlalte Comunităţi Religioase. Adresez salutul meu cordial Şefilor
de stat şi de guvern, Delegaţiilor Oficiale ale atâtor ţări şi Corpului Diplomatic.
Am
ascultat la Evanghelie că „Iosif a făcut după cum i-a poruncit Îngerul Domnului şi
a luat-o la sine pe soţia lui” (Matei 1,24). În aceste cuvinte este cuprinsă deja
misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif, acela de a fi „custos”, custode.
Custodele cui? Al Mariei şi al lui Isus; dar e o custodie care se extinde apoi la
Biserică, după cum a subliniat fericitul Ioan Paul al II-lea: „Sfântul Iosif, după
cum a avut o grijă iubitoare faţă de Maria şi s-a dedicat cu angajare şi bucurie în
educaţia lui Isus Cristos, tot la fel păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica,
faţă de care Fecioara Sfântă este figură şi model” (exhort. apostolică Redemptoris
Custos, 1).
Cum îşi îndeplineşte Iosif această custodie? Cu discreţie,
smerenie, în tăcere, dar cu o prezenţă constantă şi o fidelitate deplină, chiar şi
când nu înţelege. De la logodna cu Maria până la episodul lui Isus la 12 ani în templul
din Ierusalim, însoţeşte cu grijă şi iubire fiecare moment. Este alături de Maria,
soţia sa, în momentele senine şi în cele grele ale vieţii, în călătoria la Betleem
pentru recensământ şi în ceasurile de trepidaţie şi bucurie ale naşterii; în momentul
dramatic al fugii în Egipt şi în căutarea anevoioasă a fiului la templu; şi apoi,
în viaţa de fiecare zi a casei de la Nazaret, în atelierul unde l-a învăţat meseria
pe Isus.
Cum trăieşte Iosif vocaţia sa de custode al Mariei, lui Isus, al
Bisericii? În atenţia constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil
la planul său, nu atât la planul propriu. Şi este ceea ce Dumnezeu îi cere lui David,
după cum am auzit la prima lectură: Dumnezeu nu doreşte o casă construită de mâna
omului, ci doreşte fidelitatea faţă de Cuvântul său, de planul său; şi Dumnezeu însuşi
este cel care construieşte casa, dar din pietre vii marcate de Spiritul său. Şi Iosif
este „custode”, pentru că ştie să-l asculte pe Dumnezeu, se lasă călăuzit de voinţa
sa şi tocmai de aceea este şi mai sensibil la persoanele care-i sunt încredinţate,
ştie să citească în mod realist evenimentele, este atent la ceea ce-i stă împrejur,
şi ştie să ia decizii mai înţelepte. În el, dragi prieteni, vedem cum se răspunde
la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem şi care
este centrul vocaţiei creştine: Cristos! Să-l luăm în grijă pe Cristos în viaţa noastră,
ca să avem grijă de ceilalţi, ca să avem grijă de creaţie (mediu)!
Vocaţia
de a fi custozi, însă, nu ne priveşte numai pe noi, creştinii, are o dimensiune care
precedă şi care este pur şi simplu omenească, îi priveşte pe toţi. Înseamnă să avem
grijă de întreaga creaţie, de frumuseţea naturii, cum ni se spune în Cartea Facerii
şi cum ne-a arătat Sfântul Francisc de Assisi: înseamnă să respectăm orice creatură
a lui Dumnezeu şi mediul în care trăim. Înseamnă să avem grijă de oameni, să avem
grijă de toţi, de orice persoană, cu iubire, mai ales de copii, de bătrâni, de cei
care sunt mai fragili şi care deseori se află la periferia inimii noastre. Înseamnă
să avem grijă unii de alţii în familie: soţii au grijă unul de celălalt, apoi, ca
părinţi, au grijă de fii, şi cu timpul, şi fiii devin custozi ai părinţilor. Înseamnă
a trăi cu sinceritate prieteniile, care sunt o îngrijire reciprocă în încredere, în
respect şi bine. În fond, toate sunt încredinţate grijii omului, şi este o responsabilitate
care ne priveşte pe toţi. Fiţi custozii darurilor lui Dumnezeu!
Şi când omul
nu-şi îndeplineşte această responsabilitate, când nu avem grijă de creaţie şi de fraţi,
atunci îşi găseşte loc distrugerea şi inima se usucă. În orice epocă a istoriei, din
nefericire, există „irozi” care urzesc planuri de moarte, distrug şi urâţesc chipul
omului şi al femeii.
Aş vrea să cer, vă rog, tuturor celor care ocupă roluri
de răspundere în domeniul economic, politic sau social, tuturor oamenilor şi femeilor
de bună voinţă: să fim „custozii” creaţiei, ai planului lui Dumnezeu înscris în natură,
custozi ai celuilalt, ai mediului; să nu lăsăm ca semnele de distrugere şi de moarte
să însoţească drumul lumii noastre! Dar pentru „a avea grijă” trebuie să avem grijă
şi de noi înşine! Să ne amintim că ura, invidia, mândria, murdăresc viaţa! A avea
grijă înseamnă, atunci, a veghea asupra sentimentelor noastre, a inimii noastre, pentru
că de acolo ies gândurile bune şi rele: cele care construiesc şi cele care distrug!
Nu trebuie să ne fie teamă de bunătate, mai mult, nici de blândeţe!
Şi aici,
adaug, atunci, o nouă observaţie: a se îngriji, a avea grijă, cere bunătate, cere
să fi trăit cu blândeţe. În Evanghelii, sfântul Iosif apare ca un om puternic, curajos,
muncitor, dar în sufletul său se observă o mare blândeţe, care nu este virtutea celui
slab, dimpotrivă, denotă tărie de suflet şi capacitate de atenţie, de compasiune,
de adevărată deschidere faţă de celălalt, de iubire. Nu trebuie să ne fie teamă de
bunătate, de blândeţe!
Astăzi, împreună cu sărbătoarea Sf. Iosif, celebrăm
începutul slujirii noului Episcop al Romei, Succesorul lui Petru, care presupune şi
o putere. Desigur, Isus Cristos i-a dat o putere lui Petru, dar despre ce putere este
vorba? La întreita întrebare a lui Isus lui Petru despre iubire, urmează întreitul
îndemn: paşte mieluşeii mei, paşte oile mele. Nu uităm niciodată că adevărata putere
este slujirea şi că Papa, pentru a exercita puterea, trebuie să intre tot mai mult
în acea slujire care are culmea sa de lumină pe Cruce; trebuie să privească la slujirea
smerită, concretă, bogată în credinţă, a Sfântului Iosif şi asemenea lui să-şi deschidă
braţele pentru a se îngriji de întregul Popor al lui Dumnezeu şi să primească cu afecţiune
şi blândeţe întreaga omenire, mai ales pe cei săraci, pe cei mai slabi, pe cei mai
mici, pe cei pe care (evanghelistul) Matei îi descrie la judecata de apoi după caritate:
cel flămând, însetat, străinul, cel gol, bolnav, la închisoare (cfr Mt 25, 31-46).
Numai cine slujeşte cu iubire ştie să aibă grijă!
În a doua lectură, Sf. Paul
vorbeşte despre Abraham, care „a crezut, sperând împotriva oricărei speranţe” (Rm
4,18). Tare în speranţă, împotriva oricărei speranţe! Şi astăzi, în faţa atâtor trăsături
de cer cenuşiu, avem nevoie de a vedea lumina speranţei şi să dăruim noi înşine speranţă.
A fi custozi ai creaţiei, ai oricărui bărbat şi femeie, cu o privire de blândeţe şi
iubire, înseamnă a deschide orizontul speranţei, înseamnă a deschide o crăpătură de
lumină în mijlocul atâtor nori, înseamnă a duce căldura speranţei! Şi pentru cel care
crede, pentru noi, creştinii, asemenea lui Abraham, asemenea Sfântului Iosif, speranţa
pe care o ducem are orizontul lui Dumnezeu care ne-a fost deschis în Cristos, este
întemeiată pe piatra care este Dumnezeu.
A avea grijă de Isus cu Maria, a
avea grijă de întreaga creaţie, a avea grijă de orice persoană, mai ales de cea mai
săracă, a avea grijă de noi înşine: iată o slujire pe care Episcopul Romei este chemat
să o îndeplinească, dar la care toţi suntem chemaţi, pentru a face să strălucească
steaua speranţei. Să avem grijă cu iubire de ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit!
Cer
mijlocirea Fecioarei Maria, a Sfântului Iosif, a Sfinţilor Petru şi Paul, a Sf. Francisc,
pentru ca Duhul Sfânt să însoţească slujirea mea, iar vouă, tuturor, vă spun: rugaţi-vă
pentru mine! Amin.