Catehism 20. Isus, mântuitorul victorios care proclamă Vestea cea Bună celor morţi
(RV – 7 mai 2013) În Anul Credinţei, continuăm şirul catehezelor părintelui
Dariusz Kowalczyk, dedicate Catehismului Bisericii Catolice, de la a
cărui publicare s-au împlinit, în luna noiembrie a anului trecut, 20 de ani.
În emisiunea zilei, părintele profesor la Universitatea Gregoriană din Roma
ne vorbeşte despre fragmentul din Crez referitor la coborârea lui Isus în iad.
• „Simbolul Apostolilor vorbeşte despre coborârea lui Cristos în iad.
Cum trebuie să înţelegem această afirmaţie? Catehismul spune că, înainte de toate,
aceasta înseamnă că “Isus a cunoscut moartea ca toţi ceilalţi oameni” (CBC n.632).
Atunci, Dumnezeu este cu adevărat solidar cu oamenii până la capăt. Isus nu doar a
experimentat suferinţa de a muri, dar se duce chiar printre cei morţi, privaţi de
viziunea lui Dumnezeu.
Unii teologi contemporani vor să vadă în coborârea
lui Cristos în iad culmei kenozei, adică a coborârii Fiului lui Dumnezeu. Pe Cruce
Isus suferă, dar este mereu activ, în timp ce coborând în iad el experimentează o
radicală pasivitate a suferinţei şi a morţii. În acel mod este mai aproape de omul
păcătos, pentru a-l „incomoda” şi a-l smulge din singurătatea infernală.
Catehismul
urmează însă învăţătura tradiţională a Bisericii şi vorbeşte despre Isus care coboară
în iad ca un Mântuitor victorios care proclamă Vestea cea Bună celor morţi (cfr. nn.
632-634). Într-o veche omilie se vorbeşte despre Isus care, coborând în iad, îl cheamă
pe om: „Trezeşte-te, tu care dormi! De fapt nu te-am creat pentru a rămâne prizonier
în iad. Învie din morţi. Eu sunt Viaţa celor morţi” (CBC 634)
Catehismul precizează
că „Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi, nici ca să distrugă
iadul osândirii, ci ca să elibereze pe cei drepţi care l-au precedat”. (CBC n 633)
De fapt, Dumnezeu lucrează pentru a-i salva pe toţi oamenii, dar nu-l poate constrânge
pe om să-i accepte îndurarea. Biserica învaţă că persoana, adică orice creatură liberă,
poate spune”nu” lui Dumnezeu, în mod conştient şi definitiv. Condamnarea este aşadar,
în realitate, o auto-condamnare.
În mod paradoxal, şi iadul ar fi un semn
al iubirii lui Dumnezeu, a acelei iubiri umile care nu-l anulează pe păcătosul îndârjit
în răutatea sa, dar îi permite să trăiască potrivit propriilor alegeri”.