Catehism 20. Isus, mântuitorul victorios care proclamă Vestea cea Bună celor morţi

(RV – 7 mai 2013) În Anul Credinţei, continuăm şirul catehezelor părintelui Dariusz Kowalczyk, dedicate Catehismului Bisericii Catolice, de la a cărui publicare s-au împlinit, în luna noiembrie a anului trecut, 20 de ani. În emisiunea zilei, părintele profesor la Universitatea Gregoriană din Roma ne vorbeşte despre fragmentul din Crez referitor la coborârea lui Isus în iad.

• „Simbolul Apostolilor vorbeşte despre coborârea lui Cristos în iad. Cum trebuie să înţelegem această afirmaţie? Catehismul spune că, înainte de toate, aceasta înseamnă că “Isus a cunoscut moartea ca toţi ceilalţi oameni” (CBC n.632). Atunci, Dumnezeu este cu adevărat solidar cu oamenii până la capăt. Isus nu doar a experimentat suferinţa de a muri, dar se duce chiar printre cei morţi, privaţi de viziunea lui Dumnezeu.

Unii teologi contemporani vor să vadă în coborârea lui Cristos în iad culmei kenozei, adică a coborârii Fiului lui Dumnezeu. Pe Cruce Isus suferă, dar este mereu activ, în timp ce coborând în iad el experimentează o radicală pasivitate a suferinţei şi a morţii. În acel mod este mai aproape de omul păcătos, pentru a-l „incomoda” şi a-l smulge din singurătatea infernală.

Catehismul urmează însă învăţătura tradiţională a Bisericii şi vorbeşte despre Isus care coboară în iad ca un Mântuitor victorios care proclamă Vestea cea Bună celor morţi (cfr. nn. 632-634). Într-o veche omilie se vorbeşte despre Isus care, coborând în iad, îl cheamă pe om: „Trezeşte-te, tu care dormi! De fapt nu te-am creat pentru a rămâne prizonier în iad. Învie din morţi. Eu sunt Viaţa celor morţi” (CBC 634)

Catehismul precizează că „Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi, nici ca să distrugă iadul osândirii, ci ca să elibereze pe cei drepţi care l-au precedat”. (CBC n 633) De fapt, Dumnezeu lucrează pentru a-i salva pe toţi oamenii, dar nu-l poate constrânge pe om să-i accepte îndurarea. Biserica învaţă că persoana, adică orice creatură liberă, poate spune”nu” lui Dumnezeu, în mod conştient şi definitiv. Condamnarea este aşadar, în realitate, o auto-condamnare.

În mod paradoxal, şi iadul ar fi un semn al iubirii lui Dumnezeu, a acelei iubiri umile care nu-l anulează pe păcătosul îndârjit în răutatea sa, dar îi permite să trăiască potrivit propriilor alegeri”.

R.V./A.M.

Aici, serviciul audio: