Enzo Bianchi: veghea pentru pace a Papei Francisc, o iniţiativă profetică şi curajoasă

(RV 9 sep 2013) Cu un ochi la Ziua de rugăciune şi ajun anunţată de Papa Francisc pe 7 septembrie, a avut loc la Mănăstirea de la Bose, în nordul Italiei, a XXI-a Întâlnire ecumenică internaţională de spiritualitate ortodoxă. Evenimentul, desfăşurat până pe 7 septembrie, a fost organizat în colaborare cu Bisericile ortodoxe şi a avut ca temă „Vârsta vieţii spirituale”. La întâlnire au participat mitropoliţi, episcopi şi călugări ortodocşi, catolici, reformaţi şi oameni de ştiinţă din întreaga lume, în comuniune cu rugăciunea pentru pace din piaţa San Pietro din Roma şi cu toţi cei care s-au unit în rugăciune cu Papa Francisc.

Priorul de la Bose, Enzo Bianchi, a vorbit despre această întâlnire şi despre apelul Papei pentru Radio Vatican:

• „Iniţiativa Papei este cu adevărat profetică. A atras simpatia şi recunoştinţa credincioşilor din toate religiile şi chiar a celor care nu cred. Papa i-a chemat pe toţi să refuze războiul. Magisterul Papei se face văzut în toată puterea sa, ca slujitor al omenirii, amintind tuturor care este calea vieţii, a fericirii posibile pentru oameni: calea iubirii. Gestul Papei este curajos, aş spune extraordinar. Un semn care are origini creştine, de credinţă, deoarece Cristos este cu adevărat pacea dintre oameni, iar Papa prin această iniţiativă, fără a le cere celorlalţi să renunţe la drumul lor, la căutarea lor, anunţă un efort comun pentru o adevărată omenire care să recunoască în pace, dialog şi fraternitate, drumul vieţii sale”.

Tema aleasă pentru întâlnirea de la Bose demonstrează necesitatea unei vieţi spirituale într-o lume zdruncinată de conflicte grave, precum cel sirian. Aşadar, care este forţa rugăciunii?

• „Rugăciunea are o putere care am putea spune că este «politică». Pentru noi, creştinii, rugăciunea este o componentă a istoriei, precum în viziunea Apocalipsei. Rugăciunea Bisericii, rugăciunea Sfinţilor, este cea care determină evenimentele istoriei şi care, într-o oarecare măsură, le îndreaptă spre acel moment final al transfigurării tuturor lucrurilor. Pentru noi, creştinii, rugăciunea nu este un simplu exerciţiu religios: este drumul parcurs alături de Dumnezeu în situaţiile de conflict, de neînţelegeri, de diviziuni. Nu întâmplător marele nume dat rugăciunii creştine este «mijlocire»: mijlocesc, mă duc acolo unde este răul, suferinţa, şi îmi fac auzit strigătul către Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat o invocare a lui Dumnezeu, dar este şi un apel adresat tuturor celor implicaţi în conflict, în diviziune, în acţiunea răului şi a suferinţei, să fie responsabili”.

(RV – F. Sabatinelli - A.C. Hrişman)