Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (C). Fariseul şi vameşul:
unul vorbind cu laudă de sine, altul cu Dumnezeu
(RV – 26 octombrie 2013) E Ziua Domnului. „Să se bucurie inimile
celor care îl caută pe Domnul; alergaţi la Domnul şi la ajutorul lui, căutaţi mereu
faţa lui”(Ps 104/105,3-4). Cu invitaţia
psalmistului la bucurie şi la căutarea insistentă a feţei lui Dumnezeu, începem sfânta
şi dumnezeiasca Liturghie celebrând încă o dată sărbătoarea săptămânală a Paştelui.
O facem rugându-ne cu smerenie deschizând fiecare inima spre îndurarea lui Dumnezeu
ca o fereastră spre lumina şi căldura soarelui.
1. Aleluia.Psalmul 104/105 prezintă o serie de evenimente din istoria lui Israel într-o perspectivă
luminoasă. Autorul sacru reflectă asupra crezului biblic nu prin teoreme teologice
abstracte ci enumerând intervenţiile concrete ale lui Dumnezeu în favoarea poporului
ales. Rugându-se cu psalmii, Părinţii Bisericii au înţeles că a povesti
lucrările minunate ale lui Dumnezeu înseamnă a-l lăuda. De fapt, pentru prima
dată în Psaltirea biblică răsună aclamaţia de bucurie „Aleluia – Lăudaţi pe Domnul”.
Această aclamaţie însoţeşte de acum înainte câteva serii de psalmi şi
devine apoi o siglă muzicală în cadrul celebrărilor liturgice creştine. Exemplificativ,
amintim doar arhitectura sobră şi fină a cântului gregorian şi cascada interminabilă
a aclamaţiilor de laudă „Aleluia” din celebrul oratoriu „Mesia” compus
pentru cor şi orchestră de G.F. Händel (1741).
La invitaţia iniţială a psalmistului
răspundem „da, Doamne!”şi continuăm cu refrenul cântării
din repertoriul Bisericii locale: Faţa ta o căutăm, pribegind pe-acest pământ;
Orice om ce-l întâlnim, seamănă cu tine, Doamne.
2.
Kyrie eleison - Doamne, miluieşte. Ştim că actul de pregătire imediată
pentru Sfânta Liturghie cuprinde recunoaşterea păcatelor într-un moment de tăcere
şi de căinţa lăuntrică manifestată în exterior mărturisind unii înaintea altora propria
vinovăţie şi bătând pieptul de trei ori cu adâncă smerenie. În actul liturgic de pocăinţă
este nelipsită invocaţia „Doamne, miluieşte-ne” - „Kyrie eleison”. Aceasta
se inspiră din atitudinea vameşului la templul din Ierusalim, propusă credincioşilor
drept model de smerenie în rugăciune: „Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!”
(Luca 18,13).
Apoi, cu smerenia vameşului din Evanghelie înălţăm din inimi
rugăciunea zilei pe care preotul slujitor o rosteşte sau cântă cu mâinile ridicate
spre cer, asemenea lui Moise pe munte, în timp ce în vale Iosue se lupta cu amaleciţii:
„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, sporeşte în noi credinţa, nădejdea
şi dragostea şidă-ne harul să împlinim poruncile tale,
ca să obţinem fericirea pe care tu ne-ai primis-o”.
Credincioşii
participanţi la Sfânta Liturghie îşi unesc cererile lor particulare în marea rugăciune
euharistică a Bisericii. Astfel, aspiraţiile inimii fiecărui credincios devin tot
atâtea hotărâri personale de a conlucra mereu cu harul primit pentru o deplină
realizare a vieţii în preamărirea lui Dumnezeu.
3. Rugăciunea
şi„îndreptăţirea”. Liturghia duminicală revine asupra rugăciunii.
Duminica trecută, prin parabola despre văduva care bătea zi şi noapte la uşa judecătorului
şi cerea să-i facă dreptate, Isus le-a arătat ucenicilor că şi ei „trebuie să se roage
mereu, fără să se descurajeze”. În concluzie, îi făcea să înţeleagă că datorită
perseverenţei lor, Dumnezeu „le va face dreptate în curând”
(Luca 18,8).
Astăzi, prin cunoscuta parabolă a doi oameni care s-au urcat
la templu să se roage, ”unul fariseu, celălalt vameş” (Luca 18,9-14),
Isus lămureşte că atunci când ne rugăm trebuie să avem o atitudine lăuntrică de adevărată
smerenie. Aceasta este o condiţie fundamentală a rugăciunii pentru a deveni drepţi
înaintea lui Dumnezeu.
Cunoaştem parabola. Este proprie Sfântului Luca
şi de aceea trebuie înţeleasă în contextul teologiei unui singur evanghelist. Episodul
se desfăşoară în spaţiul sacru al templului. Două sunt personajele, două
portretele, două atitudinile de a se ruga,două poziţiile,
doar una singură înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea şi
îndreptăţirea sunt două învăţături de mare importanţă ce privesc miezul creştinismului.
Parabola începe cu precizarea că „Isus a spus această asemănare, pentru unii care
credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi” (Luca 18,9).
În final, citim concluzia lui Isus despre rezultatul rugăciunii fariseului şi a vameşului:
„Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi; căci
oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!"(Luca
18,14).
Despre primul rugător se spune că se credea drept,
despre al doilea că s-a întors acasă îndreptăţit. Îndreptăţirea
este cuvântul pregnant care în Biblie indică mântuirea oferită oamenilor de Dumnezeu.
Observăm cum rugăciunea şi îndreptăţirea se împletesc între ele. Mântuirea nu poate
fi separată de rugăciune.
Ştia aceasta şi înţeleptul din Vechiul Testament
după cum citim azi în prima lectură luată din cartea lui Ben Sirah 35,15b-17.20-22a: „Domnul
este un judecător drept, la el nu încape părtinire. El nu defavorizează pe cel sărac;
dimpotrivă, ascultă rugăciunea celui asuprit. El nu trece cu vederea strigătul după
ajutor al orfanului şi al văduvei care se plânge. Domnul îl priveşte cu
bunăvoinţă pe cel care îi slujeşte din toată inima şirugăciunea
acestuia ajunge până la cer.Rugăciunea celui sărac străbate
norii; câtă vreme nu şi-a atins ţelul, el rămâne nemângâiat şi nu se linişteşte
până când Cel Preaînalt nu intervine, în favoarea celor drepţi, pronunţând o sentinţă
dreaptă”.
Anunţau aceasta şi profeţii repetând că „cine va invoca
numele Domnului va fi mântuit”. Este ceea ce repeta şi Sfântul Alfons Maria de Liguori:
„Cine se roagă se mântuieşte”. Rugăciunea şi mântuirea nu se pot separa, deoarece
rugăciunea, când este adevărat contact cu Dumnezeu, eliberează de lanţurile păcatului
şi luminează paşii omului pe calea adevărului.
4. Cine este drept înaintea
lui Dumnezeu? Toate religiile se ocupă de „îndreptăţirea omului”,
de salvarea lui. Câtă credinţă trebuie să aibă, ce trebuie să facă, ce fapte bune
trebuie săvârşite pentru ca să merite acest titlu? În jurul acestei întrebări se roteşte
o bună parte nu doar a teologiei ebraico-creştine dar şi a celorlalte religii vechi
şi moderne.
În Biblie, dreptul prin excelenţă este numai Dumnezeu.
De la el provine dreptatea pentru om, adică relaţia justă cu Creatorul şi cu toate
realităţile create. Drept este acela care crede în cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă
şi îl pune în practică asemenea lui Abraham, Moise şi toţi marii patriarhi şi profeţi
care au fost credincioşi lui Dumnezeu (Evr 11).
Potrivit Bibliei,
a fi drept nu este starea nativă a omului, ci doar o prezumpţie, o părere întemeiată
pe aparenţe, vecină cu înfumurarea şi aroganţa. Părerea exagerat
de bună despre sine, excesiva siguranţă de propria nevinovăţie duce la atitudinea
practică de dispreţ şi intoleranţă faţă de aproapele, de judecare a greşelilor altora.
Este
nevoie ca fiecare om să-şi supună mintea unui control total deoarece acesta este
domeniul în care ia naştere şi se dezvoltă atitudinea ce stă la originea diferitelor
expresii de egoism şi violenţă.
Acest control realizat prin „filtrul” rugăciunii
în procesul de conlucrare şi osmoză dintre om şi Dumnezeu este numit în
Biblie - „metanoia”, adică schimbarea minţii, a modului de a gândi.
În acest
sens, creştinul nu se consideră ca un om „drept” înaintea lui Dumnezeu, ci ca unul
care este iertat, îndreptăţit, transformat lăuntric de harul lui Dumnezeu. Orice
altă evaluare despre sine bazată pe pretenţia proprie de dreptate este falsă, iluzorie.
Acum
înţelegem de ce Isus a povestit parabola vameşului şi fariseului „pentru unii care
credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi”.
5.
Mai mult despre rugăciune.Isus prezintă două modalităţi concrete de a
sta înaintea lui Dumnezeu, în momentul rugăciunii dar şi în viaţa de zi cu zi: „Doi
oameni s-au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş.
Poziţia
personajelor în templul prezenţei lui Dumnezeu este descrisă succint dar esenţial.
Fariseul,
stând în picioare şi uitându-se la sine, rosteşte un fel de rugăciune în care
se autoapreciază şi îi judecă pe alţii: „Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru
că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul
acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile”.
Posteşte
şi dă zeciuială chiar mai mult decât cere legea. Deci, este liniştit. Mai mult, poate
avansa pretenţia de a fi răsplătit. Reuşeşte să se roage doar când crede că este vrednic
şi are merite. Rugăciunea sa nu îl are ca interlocutor pe Dumnezeu, căci vorbeşte
cu sine însuşi. Toată existenţa şi rugăciunea fariseului se rotesc în jurul propriului
„Eu”. Este o comparaţie între sine şi alţii. Aceasta este autojustificarea, mântuirea
cu mijloace proprii, şi nu prin darul şi din bunăvoinţa lui Dumnezeu. Este păcatul
fundamental al omului.
Vameşul, în schimb, stând departe,
nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând:
«Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!».
Nu
exces de cuvinte ci o singură invocaţie, sobră, ce atinge esenţialul, miezul rugăciunii.
Se simte înaintea lui Dumnezeu, aşa cum este, cu păcatele sale şi asta e de-ajuns.
Nu aminteşte de nici un merit personal. Nu se uită la cei din jur, nici la fariseul
din faţă, care se întoarce şi-l priveşte cu dispreţ. Nu face comparaţie cu fariseul,
nici cu alţii. Îşi concentrează toată persoana asupra aceluia care îndreptăţeşte,
îi face drepţi pe oameni. Se roagă pentru că se ştie nevrednic. Ştie bine că
nu ne rugăm pentru că suntem sfinţi, dar pentru a deveni.
Isus însuşi comentează:
„Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi”
(Luca 18,14a).
Vameşul nu este iertat şi îndreptăţit pentru că este
mai bun decât fariseul (a gândi aşa înseamnă a repeta aceeaşi eroare: a crede
că Dumnezeu poate fi meritat). Vameşul este îndreptăţit pentru că se deschide ca
o fereastră spre soare, spre lumina şi căldura soarelui, spre Dumnezeu care este
mai mare decât păcatul. Dumnezeu nu poate fi captat datorită meritelor
noastre, ci doar primit. Păcătosul public se deschide la milostivirea Domnului.
Această extraordinară slăbiciune a lui Dumnezeu este singura atotputernicie capabilă
să opereze minuni în mine: „Te binecuvântez Părinte, Stăpânul cerului şi al pământului
pentru că ai milă de mine păcătosul” (A. Louf).
6. Înălţare şi umilire.Isus încheie parabola spunând că „oricine se înalţă va fi smerit şi oricine
se smereşte va fi înălţat!" (Luca 18,14b). Afirmaţia revine frecvent
sub diferite forme în Sfânta Scriptură. Este o lecţie ce se deprinde la şcoala psalmilor.
Ne
întrebăm cine este cel care înalţă? Cineumileşte? Este subînţeles
că, cel care îl înalţă cu adevărat pe om şi îl poate umili, este Dumnezeu. Este totuşi
adevărat că cine se înalţă, se găseşte într-o situaţie de instabilitate care adesea
se rostogoleşte îndărăt, chiar pe scara pe care s-a urcat, sub ochii tuturor.
Iată
o parabolă contemporană, pentru toţi oamenii din toate timpurile, şi nu doar pentru
oamenii religioşi ci şi pentru cine nu frecventează bisericile şi nu îl are în gând
pe Dumnezeu.
Personajele parabolei se pot întâlni şi în comunităţile religioase
şi chiar în viaţa aceleiaşi persoane. Un profesor de morală era de părere căipocrizia
religioasă este păcatul cel mai fatal pentru credinţă. Acest soi de făţărnicie
falsifică raporturile omului cu Dumnezeu şi denaturează imaginea religiei în ochii
acelora care caută justificări pentru a nu o practica.
7. Dumnezeu
salvează. În timp ce Isus dezvăluie prin parabole sensul adevărat al rugăciunii
creştine, precizează treptat teologia mântuirii. Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu,
este bunăvoinţa sa gratuită ce nu corespunde niciodată vreunui merit al omului. Însuşi
numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu salvează”. Isus este singurul răscumpărător al
omului: Redemptor hominis.
Este adevărat că fără un răspuns adecvat
nimeni dintre oameni nu se poate mântui. Însă, este la fel de adevărat că viaţa veşnică
şi participarea la fericirea lui Dumnezeu, sunt infinit disproporţionate cu orice
acţiune, faptă sau eroism omenesc.
Posibilitatea de a intra în bucuria slavei
lui Dumnezeu se poate înţelege doar în lumina gratuităţii divine. Totul este har,
un dar ce comportă colaborarea omului.
Apostolul Paul
oferă azi în lectura a doua un exemplu strălucit şi emoţionant de colaborare
cu harul lui Dumnezeu. Se desprinde din testamentul său cuprins în Scrisoarea
a doua către Timotei 4,6-8.16-18.
Este pentru fiecare model de încheiere
a vieţii creştine în speranţa neclintită că Domnul ne va scăpa de orice
rău, ne va mântui şi ne va conduce la împărăţia cerească.
Scrie
apostolul: „Preaiubitule, eu sunt deja oferit ca jertfă, clipa
plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă,
mi-am păstrat credinţa. De acum nu-mi rămâne decât să
primesc cununa învingătorului, pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o
va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste
arătarea lui în mărire. În prima mea apărare prezentată în faţa tribunalului,
nimeni nu m-a susţinut; toţi m-au părăsit; Dumnezeu să nu le-o ia în seamă. Domnul
însă mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o
audă toate popoarele păgâne: aşa am scăpat de gura leului. Domnul
mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va
mântui şi mă va conduce la împărăţia cerească. Lui să-i fie mărire în vecii
vecilor. Amin".
(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 25
octombrie 2013)