Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Advent (A): Vegheaţi, ieşiţi în întâmpinarea
Domnului!
(RV – 1 decembrie 2013) E Ziua Domnului. Suntem în prima duminică de Advent,
timpul de aşteptare şi de pregătire la sărbătoarea Crăciunului. Advent înseamnă „venire”
după cum învaţă Catehismul Bisericii Catolice: Sărbătorind în fiecare an liturgia
Adventului, Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune
cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc
dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire (CBC 524).
1. Trei
veniri ale Domnului. În lumina revelaţiei divine, distingem cu Sfinţii Părinţi
trei veniri ale lui Cristos: venirea istoricăîn umilinţa trupului pe
care o sărbătorim la Crăciun, venirea în slavă pe care o aşteptăm în speranţă
la sfârşitul lumii, şivenirea continuă pe care o invocăm zilnic
în rugăciunea „Tatăl nostru - vie împărăţia Ta!”. De fapt, pe Cristos în
persoană „îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia dorim să-i
grăbim venirea prin aşteptarea noastră” (cf. CBC 2816).
2. An
nou bisericesc sau liturgic. Cu adâncă emoţie păşim totodată într-un un nou An
liturgic care are o valoare cvasi sacramentală, deoarece pe parcursul luiretrăim
în mod tainic evenimentele întrupării, pătimirii, morţii şi învierii Domnului.
Actualizarea principalelor evenimente din viaţa lui Cristos ne introduce
treptat în planul bunăvoinţei lui Dumnezeu, făcând să se nască în inimi dispoziţiile
interioare cuvenite spre a putea primi lucrarea mântuirii prin darul Duhului Sfânt.
Să-l preamărim, deci, cu bucurie pe Dumnezeu şi să-i
mulţumimpentru că ne dă harul de a începe încă o dată parcursul tainelorrăscumpărării noastre!
3. Un an cu evanghelistul Matei. Noul
An liturgic este notat în ciclul trienal (A,B,C) cu litera A. Pe tot parcursul
său vom fi însoţiţi la celebrarea Liturghiilor duminicale de Evanghelia după Sfântul
Matei. Acesta are o trăsătura particulară în a prezenta misterul lui Cristos. Ne invită
să recunoaştem în Isus Cristos pe Emanuel, adică Dumnezeu-cu-Noi, cum aflăm
în Duminica a IV-a de Advent din vestea dată Sfântului Iosif. Păstrează totodată marea
promisiune cu care se încheie Evanghelia: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până
la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).
Sfântul Matei, deşi atent la a distinge
semnele prezenţei lui Emanuel în lume, este totodată evanghelistul care expune cel
mai pe larg discursul lui Isus despre lucrurile din urmă. O face în două capitole,
24 şi 25, pe când evangheliştii Marcu şi Luca dedică unul singur.
Un mic
fragment din acel discurs escatologic este propus în prima Duminică de Advent. De
fapt, în primele două duminici este marcată venirea finală a lui Cristos
în slavă iar în celelalte două, a III-a şi a IV-a , este celebrată liturgic venirea
istorică lui Mesia în urmă cu peste două mii de ani.
4. Strigăt
de încredere în Domnul. Liturghia primei duminici de Advent se deschide
cu strigătul psalmistului: Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu,
în tine mă încred. Să nu fiu dat de ruşine! Să nu-si bată joc de mine duşmanii mei;
căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară(Ps. 24/25,1-3). Psalmul
23/24 este o cerere stăruitoare numită suplică. Trei sunt personajele: rugătorul,
Dumnezeu şi duşmanul.
Avem aici mărturisirea unui om smerit care
se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare,
sfat şi ajutor. Păcatul provoacă suferinţă şi formează o diafragmă între credincios
şi Dumnezeu. Însă, păcatul, oricât de mare ar fi, nu poate bloca generozitatea iertării
lui Dumnezeu care „este bun şi arată păcătoşilor calea”.
Psalmistul este
pătruns de un fior de căinţă şi de bucuria iertării. Se simte în această rugăciune
suflul spiritual al Evangheliei. Foarte delicat este jocul privirilor descris în vv.15-16.18:
Ochii mei sunt pururea spre Domnul…Întoarce-ţi faţa spre mine…Vezi umilirea şi
necazul meu. Liturghia Adventului îndeamnă la priveghere în rugăciune, vrând
să trezească în suflete un elan de speranţă. Să stăruim deci în rugăciune. Ea este
respiraţia sufletului de aceea trebuie făcută personal căci nu se poate delega. Întreruperea
ei ar însemna asfixiere spirituală.
5. Început şi sfârşit.Dacă prima duminică de Advent deschide poarta unui nou an bisericesc, anul civil
se apropie de sfârşit. În trunchiul arborelui, fiecare an care trece lasă un semn:
un cerc lesne de văzut în secţiunea orizontală a plantei. Aşa se întâmplă în pomul
vieţii fiecăruia. Natura însăşi ne invită să medităm la timpul care trece. Filozoful
Heraclit din antichitatea greacă a exprimat această experienţă fundamentală prin cunoscuta
sintagmă - panta rei - toate curg, toate trec.
Se întâmplă
în viaţă ca pe ecranul televizorului. Programele se succed rapid iar unul îl şterge
pe cel dinainte. Ecranul rămâne acelaşi dar imaginile se schimbă.
În încercarea
de a nu trece şi de a nu muri de tot, ne prindem când de tinereţe, când de dragoste,
când de fii, când de faimă. „Nu voi muri cu totul”, exclama poetul latin Horaţiu,
căci am clădit cu poeziile mele un monument mai durabil decât bronzul”. Da, dar la
ce-i mai servea lui acest monument? Ne serveşte nouă, dar nu lui. „Omul nu-i decât
o suflare iar zilele lui ca umbra care trece”, repetă Biblia căreia în acest punct
toţi îi dau dreptate.
Din momentul naşterii începe pentru fiecare o numărătoare
inversă care nu se opreşte nici o clipă, nici ziua nici noaptea. „Vulnerant omnes,
ultima necat – Toate (orele) rănesc, ultima ucide”. Acest avertisment era scris
odinioară pe ceasurile cu pendul din mănăstiri.
6. Atitudinea creştinului.
În faţa experienţei „că totul trece” se pot lua atitudini diferite. Una este foarte
veche şi e amintită în Biblie. Este cea care zice: Să mâncăm şi să bem, căci mâine
vom muri (Is 22,13). Isus în Evanghelia de azi, vorbind despre zilele de dinainte
de potop, spune: Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului
Omului. Căci precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau
şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi nu au ştiut nimic până
când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului
(Matei 24,37-39).
O atitudine mai bună, ideală, este desigur cea despre
care vorbeşte apostolul Paul avertizând pe toţi: Cât mai avem timp, să căutăm a
face bine(Galateni 6,10). Iar pentru ucenicii lui Isus, apostolul
are acest îndemn stăruitor: Fraţilor, ştiţi în ce timp ne găsim; acum este ceasul
să vă treziţi în sfârşit din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci
când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar,
faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.Să umblăm
cuviincios ca ziua: nu în chefuri şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu
în ceartă şi în invidie, ci îmbrăcându-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu vă îngrijiţi
de trup întru poftele lui.(Romani 13,11-14).
Celor
care cred în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, apostolul Paul le propune
să treacă la Acela care nu trece; să treacă de la lume, pentru a nu trece cu lumea.
Suntem
aici pe pământ ca o mulţime de oameni urcaţi pe o mare plută transportată de curenţii
fluviului spre marea deschisă de unde nu există întoarcere. Când, pluta ajunge aproape
de coastă, toţi naufragiatii se ridică în picioare şi răsuflă uşuraţi.
Este
senzaţia celui care ajunge la credinţa în Dumnezeu, stânca vieţii.
Sunt
renumite în acest sens cuvintele Sfintei Tereza de Avila: Nimic să nu te tulbure,
nimic să nu te înspăimânte. Totul trece. Numai Dumnezeu rămâne.
În
acest sens, este semnificativ faptul că prima parte a Adventului care inaugurează
timpul aşteptării, ne vorbeşte despre sfârşit spre a ne face să înţelegem că ne îndreptăm
spre un început. Sfârşitul reprezintă un început. Sfârşitul stabileşte exact punctul
de plecare.
Deci marea întrebare nu este atât „Unde vom sfârşi?” ci „De unde
vom începe?”. Considerând atent lucrurile, ne dăm seama că se începe de la sfârşit.
7.
Două faze ale vieţii. În Cristos Isus, contradicţia dintre viaţă şi moarte a fost
depăşită. După jertfa lui Cristos prin moartea pe Cruce şi învierea lui din morţi,
contradicţia cea mai radicală nu mai este între „a trăi” şi „a muri”, dar între „a
trăi pentru noi” şi „a trăi pentru Domnul”.
„A
trăi pentru sine” înseamnă adevărata moarte. Pentru cine crede în Cristos,
viaţa şi moartea fizică sunt două faze şi două moduri diferite de a trăi pentru Domnul
şi cu Domnul: primul în credinţă şi speranţă ca pregustare a vieţii celei noi; al
doilea, în care se intră prin moarte, în posesia deplină şi definitivă a vieţii cu
Dumnezeu.
Afirmă apostolul Paul în prima Scrisoare către Corinteni: Ultimul
duşman care va fi nimicit de Cristos este moartea. Iar când toate îi
vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru
ca Dumnezeu să fie totul în toţi (1Cor 15,26-28).
Ce înseamnă
asta? Înseamnă că eu pot, prin alegerea mea, să grăbesc sau să fac să întârzie
împlinirea finală a istoriei mântuirii.
În această privinţă scriitorul
bisericesc Origen (c.185 - c.254) exprimă un gând cutezător dar adevărat:
eu sunt mădular al trupului lui Cristos; Cristos nu vrea să se supună Tatălui doar
cu o parte a trupului său dar cu tot. De aceea, atât timp cât există un singur
mădular care opune rezistenţă în a se oferi cu el Tatălui, Cristos
nu poate considera lucrarea sa ca încheiată, nu poate să supună
Împărăţia Tatălui. Nu se resemnează ca să mă lase în urmă.
8.
Vegheaţi. Există însă o veste bună la modul imperativ ce vine din Evanghelia primei
duminici de Advent şi care este valabilă tot timpul vieţii: Vegheaţi, aşadar, căci
nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru…Fiţi gata, căci Fiul Omului
va veni în ceasul în care nu gândiţi (Matei 24,42.44).
Avertismentul
„totul trece” este adresat mai degrabă tinerilor decât celor vârstnici, căci tinereţea
şi părul negru sunt doar o suflare. Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii
tale, înainte ca să vină zilele cele triste şi să ajungă anii despre
care va trebui să spui: Nu simt nici un gust (cf. Qohelet 12,1).
Bătrâneţea
este evocată de acelaşi autor sapienţial Qohelet printr-o serie de imagini delicate:
foşnetele care slăbesc din cauza surzeniei, culorile ce pierd din intensitate, pasul
care devine nesigur, frica de stradă şi de urcuş. Şi apoi imaginea finală a găleţii
de la fântâna cu roată: după atâtea ridicări şi coborâri, vine ziua când funia sau
lanţul se rupe iar găleata cade în fundul apei şi nu se mai iese la suprafaţă. Migdalul
înfloreşte din nou primăvara, dar omul o dată căzut nu se mai ridică.
Finalul
acestui fragment biblic este cunoscut de toţi: Deşertăciunea deşertăciunilor
şi toate sunt deşertăciune(Qoh 11,10 – 12.8).
Altădată se
repeta prea des iar azi aproape deloc, această constatare a înţeleptului biblic. Dar
nu ar fi un rău ca şi generaţia noastră să se gândească la ea.
Nu e vorba
de a dispreţui viaţa, ci de a trăi mai bine, cu mai mare seninătate, în mai puţină
agitaţie, mai puţin stresaţi.
Timpul Adventului nu vine să ofilească bucuria
de a trăi ci să lumineze în adevăr drumul vieţii. Este un remediu potrivit împotriva
uzurii şi degradării. Ne luminează calea din înălţimi, în timp ce ne întrebăm încotro
mergem? Unde voim să ajungem?
Marea întrebare nu este atât „unde vom sfârşi?”,
ci „De unde vom începe?”. Considerând lucrurile în lumina credinţei, înţelegem că
se începe de la sfârşit.
Atitudinea de fond a creştinilor în acest timp de
har este exprimată la rugăciunea zilei: Atotputernice Dumnezeule, te rugăm să întăreşti
voinţa credincioşilor tăi, pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie pe Cristos
care vine, şi să se învrednicească a sta la dreapta lui în împărăţia cerurilor.
(RV
– A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 30 noiembrie 2013)