"De când nu v-aţi spovedit?": cateheza audienţei generale despre sacramentul Spovezii
RV 19 feb 2014. Redăm în traducerea noastră de lucru cateheza Sfântului
Părinte Papa Francisc de la audienţa generală de miercuri dedicată Sacramentului Spovezii.
Aici, serviciul audio:
Dragi fraţi
şi surori bună ziua,
1. Prin Sacramentele iniţierii creştine
– Botezul, Mirul şi Euharistia – omul primeşte viaţa nouă în Cristos. Ştim cu
toţii că, deocamdată, avem această viaţă „în vase de lut” (2 Cor 4,7), suntem încă
supuşi tentaţiei, suferinţei, morţii şi, din cauza păcatului, putem chiar pierde noua
viaţă. De aceea Domnul Isus a voit ca Biserica să continue opera sa de mântuire chiar
şi pentru propriile mădulare, în special prin Sacramentul Pocăinţei şi Reconcilierii
şi cel al Ungerii Bolnavilor, care s-ar putea reuni sub numele de „Sacramente de
vindecare”. Sacramentul reconcilierii este un sacrament de vindecare. Când merg să
mă spovedesc este pentru a mă vindeca, pentru a-mi vindeca sufletul şi inima de ceva
ce am făcut şi nu este bine.
Icoana biblică care le exprimă cel mai bine,
în legătura lor profundă, este episodul iertării şi vindecării paraliticului, în care
Isus se revelează în acelaşi timp medic de suflete şi de trupuri (cfr Mc 2,1-12 //
Mt 9,1-8; Lc 5,17-26).
Sacramentul penitenţei şi al reconcilierii, căruia
îi mai spuneam „al spovezii”, izvorăşte direct din misterul pascal. De fapt, chiar
în seara Paştelui, Domnul le apare discipolilor închişi în Cenacol şi, după ce le
adresează salutul „Pace vouă!”, suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Duhul Sfânt.
Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (In 20,21-23).
Acest fragment
ne arată dinamica mai profundă conţinută în acest sacrament. În primul rând, faptul
că iertarea păcatelor nu este ceva ce ne putem da de unii singuri; eu nu pot spune:
'îmi iert păcatele'; iertarea se cere, se cere celuilalt şi, spovedindu-ne îi cerem
iertare lui Isus”. Iertare nu este rod al propriilor eforturi, ci este dar al Duhului
Sfânt care ne cufundă în izvoarele de îndurare şi de har ce ţâşnesc neîncetat din
inima larg deschisă a lui Cristos răstignit şi înviat. În al doilea rând, ne aminteşte
că doar lăsându-ne împăcaţi cu Tatăl şi cu fraţii în Domnul Isus putem fi cu adevărat
în pace. Cu toţii simţim această pace. Când mergem să ne spovedim, simţim o greutate
în suflet, cu un pic de tristeţe… şi, când auzim dezlegarea ne simţim împăcaţi, cu
acea pace atât de frumoasă în inimă, pe care doar Isus ne-o poate da, doar El!
2.
Cu timpul, celebrarea acestui sacrament a trecut de la o formă publică –pentru că la început se făcea în public – la o formă personală, la această
formă rezervată a Spovezii. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să uităm matricea
eclezială care constituie contextul său vital. În realitate, comunitatea creştină
este locul în care se face prezent Duhul Sfânt, care reînnoieşte inimile în iubirea
lui Dumnezeu şi-i face pe toţi fraţii să fie una în Cristos Isus. Iată de ce nu este
îndeajuns să ceri iertare de la Domnul în mintea şi inima ta, dar e necesar să-ţi
mărturiseşti cu umilinţă şi încredere păcatele tale unui slujitor al Bisericii. În
celebrarea acestui sacrament, preotul nu-l reprezintă numai pe Dumnezeu, dar întreaga
comunitate, care se recunoaşte în fragilitatea oricărui mădular al său, care ascultă
cu emoţie căinţa credinciosului, se împacă cu el, îl încurajează şi îl însoţeşte pe
calea convertirii şi a maturizării umane şi creştine.
Unul poate să spună:
«Eu mă spovedesc numai la Dumnezeu». E adevărat, poţi să-i spui lui Dumnezeu: «Iartă-mă!»,
şi să-ţi mărturiseşti păcatele. Dar păcatele noastre sunt îndreptate şi împotriva
fraţilor şi împotriva Bisericii, de aceea e necesar ca în persoana preotului să cerem
iertare Bisericii şi fraţilor.
«Dar, părinte, mi-e ruşine să mă spovedesc»,
ar putea să spună un altul. Da, şi ruşinea e un lucru bun, este sănătos să avem un
pic de ruşine, pentru că e salutar să ne ruşinăm. Pentru că dacă cineva nu se ruşinează,
noi spunem în ţara mea că este un «sin-verguenza», un neruşinat. Ruşinea ne face bine,
pentru că ne face mai smeriţi. Şi preotul primeşte cu iubire şi blândeţe această mărturisire,
şi în numele lui Dumnezeu îţi dă iertare.
Chiar şi din punct de vedere uman
e bine să-ţi descarci inima, e bine să vorbeşti cu un frate şi să spui preotului aceste
lucruri care te apasă atât de mult în inima ta. Unul simte că se descarcă înaintea
lui Dumnezeu, a Bisericii şi a fratelui. Dar nu vă fie teamă de Spovadă! Unul, când
stă la rând pentru a-şi mărturisi păcatele, simte toate aceste lucruri, inclusiv ruşinea,
dar apoi, după ce s-a spovedit, iese liber, mare, frumos, iertat, nepătat şi fericit.
Aceasta este partea frumoasă a spovezii!”.
Apoi, adresându-se direct credincioşilor,
Papa a spus: „Aş vrea să vă întreb, dar să nu-mi răspundeţi cu glas tare ci fiecare
să răspundă în inima sa: de când nu te-ai spovedit? Fiecare să se gândească: două
zile, două săptămâni, doi ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani? Fiecare să-şi aducă
aminte şi să spună pentru sine de când nu s-a spovedit. Şi dacă a trecut mult timp,
nu mai pierdeţi nici o zi: curaj, du-te, preotul va fi înţelegător. Iar Isus, acolo,
Isus este mai bun decât preoţii, Isus te primeşte, te primeşte cu o iubire atât de
mare. Fă-ţi curaj, aşadar, şi du-te la spovadă!”.
3. „Sacramentul Reconcilierii
reprezintă un adevărat tezaur încredinţat în mâinile Bisericii. Însă, de multe
ori, riscăm să-l uităm sau să-l lăsăm deoparte. Un pic din lene, un pic din ruşine,
dar mai ales pentru că s-a diluat simţul păcatului, a gravităţii şi a implicaţiilor
sale, atât la nivel personal cât şi social. La baza acestui lucru se află pierderea
simţirii lui Dumnezeu. Fiecare este împins să se pună în centru, făcând ca totul şi
toţi să se învârtă în jurul său, în funcţie de propriile interese şi de propria realizare.
Făcând acest lucru se ajunge la considerarea propriei persoane ca măsură a tuturor
lucrurilor şi singura unitate de măsură, considerând că nu trebuie să dai socoteală
nimănui. Atunci însă când îl refuzi pe Dumnezeu şi pe fraţi, conştiinţa se închide,
conducându-ţi viaţa în derivă, fără să-ţi dai seama de răul şi suferinţa pe care acest
lucru le provoacă. Dragi prieteni, celebrarea Sacramentului Reconcilierii înseamnă
să fi îmbrăţişat călduros: este îmbrăţişarea infinitei milostiviri a Tatălui. Să ne
amintim acea frumoasă parabolă a fiului care a plecat de acasă luând banii moştenirii
şi a risipit totul, iar când nu mai avea nimic a decis să se întoarcă acasă, însă
nu ca fiu, ci ca slujitor. Avea în sufletul său atât de multă vinovăţie, atât de multă
ruşine. Surpriza a fost că atunci când a început să vorbească pentru a-şi cere scuze,
Tatăl nu l-a lăsat să vorbească: l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi a sărbătorit. Şi eu
vă spun, ori de câte ori ne spovedim, Dumnezeu ne îmbrăţişează, sărbătoreşte. Să mergem
înainte pe acest drum. Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să ne transmită toată bucuria
pentru că ne-a regăsit, pentru că suntem din nou alături de El. Să-l lăsăm ca prin
iubirea Lui să ne regenereze ca fii şi să ne împace cu El, cu noi înşine şi cu fraţii”.