Rubrică Radio Vatican: Trăistuţa cu pilde – istorisiri cu tâlc din literatura universală şi înţelepciunea populară (8)

(RV – 27 martie 2014) Iubesc pildele, pentru că au marele avantaj de a ni se lipi de inimă şi de minte precum timbrele de scrisori.

Istorioara de astăzi, intitulată „Iadul şi Raiul” este atribuită omului politic indian Mahatma Gandhi.

Ascultă cum este: Se povesteşte că, într-o bună zi, unui om sfânt îi fu dat să vorbească cu Dumnezeu şi, fiindcă căpătase trecere în ochii Celui Preaînalt, îndrăzni să-l roage să-i arate cum sunt făcute Iadul şi Raiul.

În marea sa bunătate, Dumnezeu îi îngădui omului să arunce o privire în eternitate, mai întâi în Iad şi mai apoi în Rai.

În spatele porţilor zdravene pe care stătea scris Iad, omul văzu o sală imensă, pe care abia de reuşeai s-o cuprinzi cu privirea. Era un soi de sală de mese în mijlocul căreia se afla o masă mare şi rotundă. În mijlocul mesei se afla un vas uriaş cu o mâncare atât de plăcută la privit şi atât de parfumată şi aburindă încât cu greu s-ar fi putut rezista tentaţiei de a te repezi să înfuleci o îmbucătură, măcar de poftă.

Însă, curios lucru, peroanele aşezate în jurul acelei mese erau slabe, străvezii, cu ochii trişti şi păreau a fi de-a dreptul hămesite de foame. Omul nostru, cel căruia îi fu îngăduit să arunce o ocheadă, privi cu mai mare atenţie şi văzu că motivul pentru care bieţii meseni din Iad nu se puteau hrăni erau lingurile cu cozi atât de lungi încât erau imposibil de mutat de la farfurie la gură pentru a se hrăni.

Când porţile Iadului s-au închis, lăsând în spatele lor imaginea jalnică a ospăţului cu meseni flămânzi, omul cel sfânt, însoţit de Dumnezeu, a mers să arunce o privire şi în Rai, după cum i-a fost dorinţa şi mare-i fu mirarea să descopere că scena din Rai era identică cu cea din Iad: o imensă sală de prânz, cu o masă mare şi rotundă, în mijlocul căreia se afla un vas cu mâncare îmbietoare, înmiresmată şi gustoasă pe măsură.

La fel ca cei din Iad, şi comesenii din Rai aveau linguri cu un soi de cozi lungi încât nu puteau fi duse de la farfurie la gură, însă spre deosebire de mesenii subnutriţi de „dincolo”, aceştia erau bine hrăniţi şi fericiţi, vorbeau unii cu ceilalţi şi îşi surâdeau.

Nedumerit, omul cel sfânt îi ceru lămuriri Bunului Dumnezeu, care i-a răspuns: „E simplu, aceştia din urmă au învăţat să se hrănească unii pe ceilalţi”, în schimb cei de dincolo nu fac altceva decât să se gândească la ei înşişi.

Tâlcul pildei de azi s-ar putea exprima prin memorabila definiţie dată Iadului de către scriitorul rus Fyodor Dostoevsky, pentru care infernul era „suferinţa dată de neputinţa de a-l iubi pe celălalt”. Prin contrast, Raiul nu poate fi decât împlinirea poruncii celei noi lui Isus, scrisă în Evanghelia după Sfântul Ioan, capitolul 13, versetul 34: „Să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unii pe alţii. Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”.

De fapt, cheia istorioarei de azi, care este totodată şi una din cheile porţilor Raiului, se numeşte milostivire, iar îndurarea înseamnă de multe ori să hrăneşti pe un altul şi să te laşi hrănit când nu o poţi face singur, să ştii să oferi dar să ştii totodată să primeşti, să înveţi pe un altul dar şi să accepţi să fii învăţat…

R.V./Anca Mărtinaş