Rubrică Radio Vatican: Trăistuţa cu pilde – istorisiri cu tâlc din literatura universală şi înţelepciunea populară (9)

(RV - 3 aprilie 2014) Iubesc pildele, pentru că au marele avantaj de a ni se lipi de inimă şi de minte precum timbrele de scrisori.

Istorioara de astăzi, intitulată „Ochii, fereastra sufletului”, este luată din tradiţia populară.
Ascultă cum este. O pereche căsătorită de ceva vreme obişnuia să-şi bea prima cafea a zilei în sufrageria locuinţei lor, aflată într-un cartier cu blocuri multe, aşezate la mică distanţă unul faţă de celălalt, încât aproape că se putea vedea ce pune în tigaie vecina din blocul de vis-á-vis.

Soţia avea un spirit de observaţie acut şi nu-i scăpa nimic din cele ce se petreceau în blocul vecin. Era sensibilă mai ales la rufele întinse în balcoanele vecinilor, fiind ea o foarte bună gospodină, din categoria celor cele care nu pot suporta vreo firimitură sau vreo pată cât de mică pe faţa de masă din bucătărie.

„Ai văzut, dragă, ce rufe întinde tinerica asta, mutată de curând în blocul din faţă? Uite-te şi tu? Păi ce… alea sunt prosoape albe? Sunt gri. Se vede de la o poştă. Să-i cumpărăm nişte clor şi să i-l lăsăm în faţa uşii”, îi spuse ea soţului, deranjată de rufele întinse ale vecinei. Soţul nu-i răspunse. O privi uşor dojenitor şi-şi văzu de treburile lui.

Nu trecu mult timp şi iată că noua sosită din blocul vecin şi-a spălat din nou albiturile din casă şi le-a întins la soare, pe sârmele din balcon. Din noi, jupâneasa din blocul vecin le-a analizat în timp ce-şi sorbea cafeaua de dimineaţă şi, fără milă, îi comunică soţului verdictul judecăţii, dat de ochiul ei de femeie gospodină rufelor vecinei tinere şi nepricepute în ale spălatului:

„Eu nu ştiu dragă cum de nu-i este jenă să întindă asemenea rufe la vedere. Nici nu mă pot uita la ele că mă enervez şi mă apucă durerea de cap. Uită-te şi tu… Sunt o jignire pentru privirea oricui”. Soţul se făcu că nu o aude şi, printr-un oftat adânc, îşi exprimă dezaprobarea faţă de criticile nevestei la adresa rufelor vecinei.

Se întâmplă ca, la vreo săptămână, vecina să-şi întindă din nou rufele, după cum este şi firesc, iar femeia cu ochiul critic îşi aruncă din nou privirea prin geamul casei spre balconul din faţă.

„Nu se poate”, spuse ea nedumerită, frecându-şi ochii cu dosul pumnilor precum copiii somnoroşi. „Vino să vezi”, îi strigă soţului!. „De data asta, rufele sunt ca neaua. Ce s-o fi întâmplat. După mine, una din două: ori a învăţat-o careva să spele rufele cum trebuie, ori şi-a luat femeie în casă şi i le spală ea”.

„Nici una nici alta”, îi răspunse soţul ironic şi dojenitor în acelaşi timp. Am spălat eu geamurile de la sufragerie înainte ca tu să te trezeşti…

Tâlcul pildei de azi este că de multe ori, când ferestrele sufletului nostru sunt murdare şi prăfuite, vedem realitatea şi persoanele care ne înconjoară gri şi deformate, iar pentru a vedea lucrurile cu claritate trebuie să spălăm des ferestrele sufletului.

Se spune în Evanghelia după Sfântul Luca, capitolul 11, versetul 34: „Candela trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos, însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos”.

Avem nevoie să ne curăţăm privirea de ceea ce o întunecă şi o otrăveşte, căci cu ferestrele sufletului curate vom vedea mai clar ce anume vine de la Dumnezeu, şi vom căuta să-l aflăm pe Domnul în toate. Şi mai ales, să nu uităm că o privire bună poate transforma în bun un om rău, după cum o privire rea poate face ca un bun să devină rău.

Şi, cel mai bun mod de a ne spăla ferestrele sufletului este spovedania. În omilia Sfintei Liturghii celebrate în capela Casei Sfânta Marta, pe 22 noiembrie 2013, Papa Francisc insista asupra necesităţii mărturisirii păcatelor, spunând: „Trebuie să ne purificăm continuu căci suntem păcătoşi: să ne purificăm prin rugăciune, prin pocăinţă, prin sacramentul reconcilierii, prin Euharistie”.

R.V./A. Mărtinaş