Memento. Ioan Paul al II-lea la Sf. Liturghie în ritul bizantin român din catedrala
Sf. Iosif: ”Adevărul v-a făcut liberi!”
RV 24 apr 2014.În vederea apropiatei canonizări a papilor
Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, prezidată de Papa Francisc duminică 27 aprilie
la Roma, oferim ascultătorilor noștri fragmente din predica papei Ioan
Paul al II-lea rostită la Sf. Liturghie în ritul bizantin român la 8 mai 1999 în catedrala
Sf. Iosif din București.
Aici, fragmente audio cu vocea Papei Ioan
Paul al II-lea în limba română:
„Suferinţa
comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii”
Omilia
de la Liturghia greco-catolică din catedrala „Sfântul Iosif”
(Bucureşti,
sâmbătă, 8 mai 1999) „Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele!” (Fap 12,8).
1.
Aceste cuvinte le spune îngerul apostolului Petru, pe care prima lectură ni l-a prezentat
în temniţă. Condus de înger, Petru poate ieşi din închisoare şi regăsi libertatea.
Şi
Domnul Isus ne-a vorbit de libertate în pericopa evanghelică abia proclamată: „Veţi
cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In 8,32). Cei ce îl
ascultă nu înţeleg: „De care robie trebuie să fim eliberaţi?” – se întreabă. Iar Isus
lămureşte că robia cea mai înşelătoare şi mai sufocantă este cea a păcatului (cf.
In 8,34). Din această robie numai el ne poate face liberi. Iată vestea pe
care Biserica o aduce lumii: Cristos este libertatea noastră, pentru că este adevărul.
Nu un adevăr abstract, căutat orbeşte de raţiunea mereu neliniştită a omului. Adevărul
este pentru noi persoana lui Cristos. El ne-a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa” (In 14,6). Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieţii,
atunci nu există robie care să poată sufoca libertatea.
Un popor mândru
de identitatea sa 2. Tu cunoşti bine acest adevăr, iubite frate
Alexandru Todea, cardinal al sfintei Romane Biserici, şi tu, arhiepiscop Gheorghe
Guţiu, pentru că înaintea voastră, ca şi înaintea lui Petru, s-a deschis de la
sine poarta grea a robiei şi aţi fost redaţi Bisericilor voastre, împreună cu numeroşi
alţi fraţi şi surori, din care pe unii avem bucuria şi privilegiul de a-i saluta şi
de a le da sărutul spiritual aici la această divină Liturghie bizantină. Alţii, în
schimb, au fost primiţi în îmbrăţişarea Tatălui în zilele persecuţiei, fără să poată
vedea în patria lor restabilirea libertăţilor fundamentale, inclusiv cea religioasă.
Iubiţi fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria
Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea,
să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri;
liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă toate comunităţile voastre
erau profanate şi lovite. Dar „se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu, de către
Biserică” (Fap 12,5) pentru voi, pentru ei, pentru toţi cei ce cred în Cristos,
pe care minciuna voia să vă curme. Nu există fiu al întunericului care să poată suporta
cântul libertăţii, pentru că îi reproşează eroarea şi păcatul.
Am venit în
aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este semn al iradierii
civilizaţiei romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba
şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori care au sfinţit acest pământ
prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din
evanghelia lui Cristos; unui popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată
cu mare preţ, în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existenţa.
Astăzi
sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi
de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate. Vin
la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi nu doar a ei: întregului
univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului
care îi face liberi.
Din această catedrală gândul meu nu poate să nu zboare
spre Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu şi îmi însuşesc mişcătoarele
cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule,
că m-ai ajutat să-l pot vedea”. Preaiubitului frate Lucian Mureşan, mitropolit al
Bisericii voastre Greco-Catolice Române, episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor
şi tuturor credincioşilor le adresez la această sfântă slujbă salutul meu plin de
afecţiune.
3. În decursul istoriei voastre felurite suflete ale creştinismului
– cel latin, cel constantinopolitan şi cel slav – s-au contopit în geniul original
al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de
comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române.
Părinţii
voştri au voit să restabilească uniunea vizibilă cu Biserica Romei. În Clausula
unionis au afirmat printre altele: „Ne-am unit noi, mai-sus numiţii, cu toată
tradiţia noastră:riturile ecleziastice, divina Liturghie, posturile şi calendarul
nostru să se păstreze neatinse”. De la acea unire se împlinesc cei 300 de ani:
consider providenţial şi plin de semnificaţie faptul că celebrările celui de al treilea
centenar coincid cu marele jubileu al anului 2000.
Acea unire purta cu sine
ecoul a secole de istorie şi de cultură ale poporului român. Acestei istorii şi culturi
tocmai acea unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arată şcoala născută
în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-a salutat nu întâmplător, ca „mica Romă”.
Strădania voastră, preaiubiţi fraţi şi surori ai Bisericii Greco-Catolice, este cea
a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Szeremi şi Anghel
Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine
ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională pot nu
numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei
universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de
închistare şi închidere în sine. La picioarele splendidului iconostas al catedralei
voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale veneratului episcop
Inochenţie Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj
catolicitatea, strâns unit cu identitatea sa de român. Dovadă a acestei sinteze fecunde
este faptul că în Biserica voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie şi că
românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea identităţii
naţionale.
A reînviora speranţa în prezent 4. Acest patrimoniu
îşi trage seva şi din bogăţiile liturgiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi
în comun cu fraţii Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască
acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea
celor care au voit unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la
voi. Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie
reînnoită continuu astăzi, când noi spaţii de libertate vă sunt date, pentru ca Biserica
voastră, în revenirea la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea Spiritului,
să poată fi ea însăşi din ce în ce mai mult şi, tocmai prin această identitate multiplă,
să contribuie la creşterea Bisericii Universale.
Vă aşteaptă o sarcină pasionantă:
a reînviora speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie. Acordaţi
spaţiu şi atenţie laicilor, şi în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii:
învăţaţi-i să-l afle pe Cristos în rugăciunea liturgică revenită la frumuseţe şi solemnitate
după constrângerile clandestinităţii, în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în
apropierea de sfinţii părinţi, teologi şi mistici. Educaţi tinerii în spiritul ţelurilor
îndrăzneţe, ce se cuvin unor fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile facile
ale consumismului; să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor
de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care
sunt icoana lui Cristos; să se pregătească creştineşte la angajarea profesională,
pentru a anima societatea civilă în onestitate şi solidaritate; să nu evite angajarea
politică, dar să se facă prezenţi cu acel spirit de slujire de care este deosebită
nevoie.
Străduiţi-vă pentru o calificare a învăţământului teologic, ştiind
bine că viitorii preoţi sunt călăuzele care vor conduce comunităţile în noul mileniu.
Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în
identitatea voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă
de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea monahismului, atât de strâns
legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.
Necesitatea iertării şi
a reconcilierii 5. „Iar peste toate acestea – vă spun cu sfântul Paul
– îmbrăcaţi-vă întru dragoste” (Col 3,14). Mai degrabă decât pentru privarea de
darul libertăţii, deşi de nepreţuit, şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru
că nu v-aţi simţit iubiţi, pentru că aţi fost constrânşi la clandestinitate, printr-o
grea izolare de viaţa naţională şi internaţională. O rană dureroasă a fost produsă
mai ales în raporturile cu fraţii şi surorile Bisericii Ortodoxe, deşi cu mulţi dintre
ei aţi împărtăşit suferinţele mărturiei pentru Cristos în timpul prigoanei. Dacă între
ortodocşi şi catolici comuniunea nu este încă deplină, „reţinem că ea este deja perfectă
în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har, «martyria» până la moarte,
comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele şi
în acest sacrificiu, face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe (cf.
Ef 2,13)” (Ut unum sint).
Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere.
Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod credibil de Dumnezeu
care este iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? Vindecaţi rănile trecutului
prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii.
Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred?
Şi
voi, iubiţi fraţi şi surori, sunteţi chemaţi să vă aduceţi în adevăr şi caritate contribuţia
la dialogul ecumenic, după indicaţiile Conciliului Vatican II şi ale magisteriului
Bisericii.
6. Vin acum de la cimitirul catolic din acest oraş: pe mormintele
puţinilor martiri cunoscuţi şi ale multora ale căror rămăşiţe pământeşti nu au avut
nici măcar onoarea unei înmormântări creştine, m-am rugat pentru voi toţi şi am invocat
martirii voştri şi mărturisitorii credinţei să mijlocească pentru voi la Tatăl care
este în ceruri. Am invocat în special episcopii să continue a fi păstorii voştri
din cer: Vasile Aftenie şi Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu
Chinezu, Alexandru Rusu. Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor
episcopi care şi-au amestecat sângele cu cel al jertfei euharistice pe care au celebrat-o
zilnic. L-am invocat şi pe cardinalul Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai
săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească de la papa bereta
de cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească iubitul pământ natal.
Ei
să vă însoţească împreună cu Maria, sfânta Maică a lui Dumnezeu, în drumul vostru
către Cristos, izvor de adevărată libertate. Vă încredinţez ei, prin cuvintele pe
care în timpul persecuţiei le cântaţi cu încrezătoare abandonare: „Nu lăsa, o mamă,
să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale”.