2014-04-27 11:46:03

Papa Francisc, la canonizarea lui Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea: martori curajoși ai bunătății lui Dumnezeu în mijlocul tragediilor secolului XX


RV 27 apr 2014. Sfântul Ioan al XXIII-lea, ”Papa docilității față de Duhul Sfânt”; Sfântul Ioan Paul al II-lea, ”Papa familiei”. Duminică, 27 aprilie, a doua duminică de Paști din anul mântuirii 2014, Papa Francisc a prezidat în Piața Sfântul Petru solemna Sfântă Liturghie și ceremonia de canonizare a papilor Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea. Iau luat parte de la 800 de mii până la două milioane de credincioși din diferite țări, printre care se aflau mai multe grupuri de pelerini din România însoțiți de episcopi și preoți.

Aici, predica Papei Francisc: RealAudioMP3


Pornind de la Evanghelia proclamată în această duminică, despre greutățile apostolului Toma de a crede în învierea lui Cristos, Papa Francisc a spus că Sfinții Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea ”au avut curajul să privească rănile lui Isus, să atingă mâinile lui rănite și coasta lui străpunsă”, pentru a da ”mărturie înaintea Bisericii și a lumii pentru bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu”.

Cât privește numărul celor prezenți duminică la Sf. Liturghie și ceremonia de canonizare, pr. Federico Lombardi, directorul Sălii Vaticane de Presă, a spus că în locurile pregătite pentru participarea credincioșilor – Sfântul Petru, Fori Imperiali, Piazza Navona, etc.), pelerinii prezenți sunt aproximativ 800 de mii. Numai în zona bazilicii Sfântul Petru, pe Via della Conciliazione și străzile adiacente se află aproximativ 500 de mii de pelerini.

Duminică dimineața, la 5.30, după cum au transmis în direct imaginile TV, sute de mii credincioși au intrat în zona centrală a Pieței Sfântul Petru, după ce au așteptat și s-au odihnit în aer liber toată noaptea. Mulți dintre cei prezenți au luat parte și la ”noaptea albă” de rugăciune și pregătire spirituală organizată în mai multe biserici din centrul istoric al Romei.


Să ascultăm, în traducerea noastră de lucru, predica Papei Francisc de la Sfânta Liturghie din Duminica Milostivirii Divine la care i-a canonizat pe cei doi predecesori ai săi.



«În centrul acestei duminici care încheie Octava Paștelui, și pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea a vrut să o numească ”Duminica Milostivirii Divine”, se află rănile glorioase ale lui Isus înviat.


El le-a arătat încă din prima oară în care a apărut Apostolilor, în aceeași seară a zilei de după sâmbătă, în ziua Învierii. Dar în seara aceea Toma nu era de față; și când ceilalți i-au spus că l-au văzut pe Domnul, el a răspuns că dacă nu avea să vadă și să atingă acele răni, nu crede. Opt zile mai târziu, Isus a apărut din nou în cenaclu, în mijlocul discipolilor, și Toma era de față; s-a îndreptat spre el și l-a îndemnat să-i atingă rănile. Și atunci, acel om sincer, acel om obișnuit să verifice personal, a îngenuncheat înaintea lui Isus și a spus: ”Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28).


Rănile lui Isus sunt scandal pentru credință, dar sunt și verificare a credinței. De aceea în trupul lui Cristos înviat rănile nu dispar, ele rămân, pentru că acele răni sunt semnul permanent al iubirii lui Dumnezeu față de noi, și sunt indispensabile pentru a crede în Dumnezeu. Nu pentru a crede că Dumnezeu există, ci pentru a crede că Dumnezeu e iubire, milostivire, fidelitate. Sfântul Petru, preluându-l pe profetul Isaia, scrie creștinilor: ”Prin rănile lui ați fost vindecați” (1 Petru 2,24; cf Isaia 53,5).

Sfântul Ioan al XXIII-lea și Sfântul Ioan Paul al II-lea au avut curajul să privească rănile lui Isus, să atingă mâinile lui rănite și coasta lui străpunsă. Nu s-au rușinat de trupul lui Cristos, nu s-au scandalizat de El, de Crucea lui; nu s-au rușinat de trupul fratelui (cf Isaia 58,7), pentru că în orice persoană suferindă îl vedeau pe Isus. Ei au fost doi oameni curajoși, plini de ”îndrăzneala” (parresia) Duhului Sfânt, și au dat mărturie înaintea Bisericii și a lumii pentru bunătatea lui Dumnezeu, pentru milostivirea sa.

Au fost preoți, episcopi și papi ai secolului XX. Au cunoscut tragediile acestuia, dar nu s-au lăsat copleșiți de ele. Mai tare, în ei, era Dumnezeu; mai tare era credința în Isus Cristos, Răscumpărătorul omului și Stăpânul istoriei; mai tare, în ei, era milostivirea lui Dumnezeu care se arată în aceste cinci răni; mai tare era apropierea maternă a Mariei.

În acești doi oameni contemplativi ai rănilor lui Cristos și martori ai milostivirii locuia ”o speranță vie”, împreună cu ”bucuria de nespus și glorioasă” (1 Petru 1, 3.8). Speranța și bucuria pe care Cristos înviat le dă discipolilor săi, și de care nimic și nimeni nu-i poate lipsi. Speranța și bucuria pascale, trecute prin creuzetul despuierii, al nimicirii de sine, al apropierii față de cei păcătoși până la sfârșit, până la nesuferință pentru amărăciunea acelui potir. Acestea sunt speranța și bucuria pe care cei doi Sfinți Papi le-au primit în dar de la Domnul înviat și, la rândul lor, le-au dăruit din belșug Poporului lui Dumnezeu, primind pentru aceasta recunoștință veșnică.

Această speranță și această bucurie se respirau în prima comunitate de credincioși, la Ierusalim, de care ne vorbește (cartea) Faptele Apostolilor (cf 2, 42-47). Este o comunitate în care se trăiește esențialul Evangheliei, cu alte cuvinte, iubirea, milostivirea, în simplitate și fraternitate.

Și aceasta este imaginea Bisericii pe care Conciliul Vatican II a ținut-o mereu în față. Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea au colaborat cu Duhul Sfânt pentru a reface și actualiza Biserica după fizionomia ei de la începuturi, fizionomia pe care i-au dat-o sfinții în decursul veacurilor. Să nu uităm că sfinții sunt cei care susțin și fac să crească Biserica. În convocarea Conciliului, Ioan al XXIII-lea a demonstrat o docilitate delicată față de Duhul Sfânt, s-a lăsat condus și a fost pentru Biserică un păstor, o călăuză-călăuzită. Aceasta a fost marea slujire adusă Bisericii; a fost Papa docilității față de Duhul Sfânt.

În această slujire a Poporului lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea a fost Papa familiei. El însuși a spus odată că în acest fel ar dori să fie amintit, ca Papa familiei. Îmi place să subliniez acest fapt în timp ce trăim un drum sinodal despre familie și cu familiile, un drum pe care cu siguranță el, din Cer, îl însoțește și îl sprijină.

Noii sfinți păstori ai Poporului lui Dumnezeu să mijlocească pentru Biserică, pentru ca în acești doi ani de drum sinodal, să fie docilă Duhului Sfânt în slujirea pastorală a familiei. Și unul și celălalt să ne învețe să nu ne scandalizăm de rănile lui Cristos, să înaintăm în misterul milostivirii divine care întotdeauna speră, întotdeauna iartă, pentru că întotdeauna iubește.»

(rv - A. Dancă)







All the contents on this site are copyrighted ©.