Consideraţii omiletice la solemnitatea Sfinţii apostoli Petru şi Paul: Coloane
ale Bisericii, martori ai credinţei apostolice
(RV – 29 iunie 2014)E sărbătoare. Celebrăm cu bucurie şi anul acesta
sărbătoarea sfântului Petru, cel dintâi dintre apostoli, şi a sfântului Paul,
învăţătorul popoarelor. Ei ne-au predicat Evanghelia lui Cristos şi prin sângele
lor au dat rodnicie Bisericii.
Sărbătoarea apostolilor Petru şi Paul de la
29 iunie este foarte veche. Ea a fost introdusă în calendarul roman chiar înainte
de cea a Crăciunului. La Roma, deja în secolul al IV-lea se oficiau trei liturghii:
una în bazilica Sfântul Petru din Vatican, alta în cea a Sfântului Paul din afara
zidurilor şi a treia în catacombele Sfântului Sebastian, unde trupurile celor doi
apostoli au fost ascunse câtva timp în perioada invaziilor. Din asta reiese importanţa
lor în istoria şi viaţa Bisericii.
1. Biserica este apostolică. Prin
comemorarea liturgică a acestor doi mari apostoli ai lui Isus Cristos mărturisim un
adevăr din Crezul creştin: Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică.
Recunoaştem şi mărturisim public că suntem creştini pentru că aparţinem Bisericii
iar la temelia Bisericii se află credinţa apostolilor.
Ce înseamnă
asta? Să ne gândim bine. Credinţa noastră creştină nu se bazează
pe raţionamente filozofice, nici pe revelaţii secrete răspândite
de înţelepţii lumii. Credinţa creştină se întemeiază pe fapte ascultate în locuri
şi timpuri precise. Credem în Isus din Nazaret, mort şi înviat, aşa cum au mărturisit
şi transmis cei care l-au văzut şi auzit, au umblat cu el şi l-au întâlnit viu după
învierea din morţi. Pe mărturia lor se întemeiază Tradiţia apostolică scrisă
în Noul Testament şi reînsufleţită zilnic de predica, de viaţa şi slujbele Bisericii
între care un loc special îl are liturghia în cinstea apostolilor Petru şi Paul.
2.
Împreună în numele lui Cristos. Petru şi Paul sunt coloanele Tradiţiei creştine.
Petru „stânca” pe care Cristos a întemeiat Biserica sa (cf. Matei 16,16). Paul,
fariseul devenit apostol itinerant al lui Isus pe care l-a întâlnit pe drumul Damascului.
Numele lor îi întruchipează pe toţi apostolii, uniţi în predicare şi în martiriu pentru
a vesti Evanghelia „până la marginile pământului”, aşa cum le-a poruncit Cristos.
Evanghelia după Marcu a fost scrisă pentru a perpetua predica lui Petru. Paul, la
rândul său, ne-a lăsat vreo zece scrisori trimise comunităţilor întemeiate de el în
Turcia şi Grecia de azi.
Şi astăzi papa, episcopul Romei, şi colegiul episcopal
invocă autoritatea sfinţilor apostolii Petru şi Paul când în actele oficiale vor să
stabilească legătura dintre Tradiţie şi izvorul ei viu care este cuvântul lui Dumnezeu.
Asta se întâmplă la învăţături şi binecuvântări solemne care fac vie şi actuală Tradiţia
apostolică din care papa şi episcopii trag forţă şi lumină. Datorită legăturii lor
cu tradiţia apostolică în Duhul Sfânt, ei sunt astăzi „păstori ai Bisericii”
3.
Petru, pescarul devenit „stâncă”. Simon din Galileea era
un pescar originar din Betsaida (cf. Luca 5,3; Ioan 1,44), care mai
târziu s-a stabilit în Cafarnaum (cf. Marcu 1,2 1.29). Fratele său Andrei l-a
introdus pe urmele lui Isus (Ioan 1,42), dar este probabil ca Simon să fi fost
pregătit la această întâlnire de către Ioan Botezătorul. Isus îi schimbă numele de
Simon şi îl numeşte„Cefa”, sau Piatră (de unde
numele de Petru). L-a găzduit pe Isus în casa din Cafarnaum, la începuturile activităţii
publice.
Aleargă la mormântul lui Isus, după ce femeile au dat de ştire că
l-au găsit gol (cf. Ioan 20,6 şi Luca 24,12). Cristos însuşi îl provoacă
pe malul lacului să-i confirme iubirea într-un dialog cu nuanţe misterioase. Tot atunci
Cristos îi încredinţează misiunea specifică „de a paşte oile” sale. Martor al schimbării
lui Isus la faţă şi al învierii din morţi, Petru va trebui „să-i întărească în credinţă
pe fraţii săi” (cf. Luca 22,32).
Îl găsim pe apostolul Petru îndeplinind
un rol special în viaţa primei comunităţi din Ierusalim. Va trebui să fie impulsionat
de Paul şi de Duhul Sfânt să deschidă şi să extindă predicarea Evangheliei şi la păgâni
(cf. Fapte 10). Fără îndoială, rolul său de conducere este recunoscut de toate
textele Noului Testament. Acest rol i-a fost recunoscut şi de apostolul Paul şi este
confirmat de scrierile Părinţilor Bisericii care văd în Petru „temelia Bisericii”.
Lui trebuie să ne adresăm pentru a avea mărturia adevărată despre Evanghelia în care
credem. Cu toate slăbiciunile sale, ne gândim la faptul tăgăduirii lui Isus în timpul
procesului, în ciuda îndoielilor şi nesiguranţei cu privire la observarea legii lui
Moise de către primii creştini, a fost „piatra” edificiului viu ce se zidea în jurul
lui, cuprinzând iudei şi greci. Iată, comunitatea de viaţă şi credinţă în Cristos
care este Biserica.
4. Paul, apostol itinerant. Alături de Petru se
află un alt nume: Paul, originar din Tarsul Ciliciei. Un personaj extraordinar, inteligent
şi pasionat de Cristos, cum reiese din scrierile sale. Impulsiv şi profund în gândire,
a fost de-a dreptul „capturat” de Cristos înviat, cum el însuşi mărturiseşte.
S-a simţit mânat lăuntric să-l predice numai pe Isus Cristos şi „pe acesta răstignit”.
A pus în centrul predicii sale acea Evanghelie pe care el însuşi a primit-o de la
ceilalţi apostoli între anii 35-36 în urma unui fapt personal extraordinar trăit pe
drumul Damascului. A trasat idealul creştinului ca unul în care trăieşte Cristos personal
şi căruia îi aparţinem: „Nu mai trăiesc eu ci Cristos este cel care trăieşte în
mine”, spune despre sine Paul şi conclude: „Pentru mine a trăi este
Cristos”.
În cele trei călătorii misionare a întemeiat numeroase comunităţi
creştine. Întors la Ierusalim, a fost arestat şi într-o a patra călătorie dus prizonier
la Roma, unde după câţiva ani a murit împreună cu Petru.
Testamentul spiritual
al lui Paul, reprodus de Luca în cartea Faptele Apostolilor (c. 20) în timp ce salută
bătrânii din Milet şi ceea ce el însuşi sau un ucenic al său scrie în a doua epistolă
către Timotei, ne fac să întrevedem sfinţenia sa şi sensibilitatea sufletului său.
5. Cununa martirilor. Sfinţi Petru şi Paul au dat rodnicie Bisericii,
au băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu. A băut paharul Domnului
apostolul Petru, după cum citim azi în Faptele Apostolilor (c.12) care îi dedică
prima parte a cărţii iar de la capitolul 13 intră în scenă apostolul Paul. Persoanei
şi activităţii sale misionare îi este dedicată partea a doua a cărţii Faptelor. Fragmentul
propus azi este încadrat în sărbătoarea Paştelui ebraic. Se poate nota un paralelism
între moartea şi învierea lui Isus şi arestarea lui Petru urmată de eliberarea sa
din închisoare de către îngerul trimis de Dumnezeu. Citim în Faptele Apostolilor
12,1-11: În zilele acelea, regele Irod Agripa a început să-i prigonească pe
unii membri ai Bisericii. L-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan. Când a văzut
că acest lucru e pe placul iudeilor, a dat ordin să fie arestat şi Petru. Aceasta
era în săptămâna Paştelui. Aşadar, l-a prins şi l-a aruncat în închisoare, punându-l
sub paza a patru grupe de câte patru ostaşi. Avea de gând ca după sărbătoarea Paştelui
să-l scoată în faţa poporului, spre a fi judecat. Aşadar, Petru era păzit în închisoare;
în acest timp însă Biserica se ruga fără încetare pentru el lui Dumnezeu. Irod era
pe punctul de a-l scoate în faţa poporului, pentru a fi judecat. Cu o noapte mai înainte,
Petru dormea între doi soldaţi, legat cu două lanţuri iar în faţa uşii santinelele
păzeau închisoarea. Dintr-o dată a apărut un înger al Domnului şi o lumină a strălucit
în celulă. Îngerul a lovit coasta lui Petru, l-a trezit şi i-a zis: "Scoală-te repede!"
Atunci lanţurile i-au căzut de pe mâini. Îngerul i-a zis: "Îmbracă-te şi ia-ţi sandalele!"
Şi Petru a ascultat. Îngerul i-a mai spus: "Pune-ţi mantia şi urmează-mă!" Îngerul
a ieşit iar Petru l-a urmat, fără să ştie că ceea ce făcea îngerul era adevărat; credea
că este o vedenie. Au trecut de primul post de gardă, de al doilea şi au ajuns
la poarta de fier care dădea spre oraş. Aceasta s-a deschis singură în faţa lor. O
dată ieşiţi afară au trecut într-o stradă, apoi, dintr-o dată, îngerul l-a părăsit.
Atunci Petru, venindu-şi în fire, a zis: "Acum ştiu cu adevărat că Domnul l-a trimis
pe îngerul său, care m-a scăpat din mâinile lui Irod şi de soarta pe care mi-o dorea
poporul iudeu".
Reţinem: „Acum îmi dau seama care este adevărul”
căci „Domnul m-a scăpat din mâinile lui Irod”. Este concluzia apostolului Petru.
De remarcat că în timp ce el se găsea în închisoare Biserica se ruga fără încetare
pentru el lui Dumnezeu. Refrenul la psalmul de răspuns la prima lectură este cântarea
noastră ce inspiră curaj credinciosului în orice moment al vieţii: Binecuvântat
este Domnul, care îi eliberează pe prietenii săi.
A băut paharul Domnului
şi apostolul Paul. Lectura a doua este un fragment din a doua Scrisoare
către Timotei. Este cunoscut ca fiind testamentul spiritual al Sfântului Pavel: foloseşte
imagini din întrecerile sportive şi din jurnalul de călătorie pe marea vieţii: „Preaiubitule,
eu sunt deja oferit ca jertfă, clipa plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună,
am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa. De acum nu-mi rămâne decât
să primesc cununa învingătorului, pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da
în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste arătarea
lui în mărire. Domnul mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt
evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne: aşa am scăpat de gura leului. Domnul
mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărăţia
cerească. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin” (2 Timotei 4,6-8.17-18).
Amândoi
apostolii, Petru şi Paul, au primit cununa martirilor la Roma în timpul persecuţiei
declanşate de împăratul Nero şi au devenit cu adevărat prieteni ai lui Dumnezeu. Potrivit
tradiţiei Petru a fost răstignit cu capul în jos pe colina Vatican în anul 64 iar
Paul, a fost decapitat pe calea Ostiense, la locul numit azi „Tre Fontane”, în anul
67.
6. Întemeiaţi pe credinţa apostolilor. Cuvântul apostolilor
Petru şi Paul şi devotamentul lor faţă de Evanghelie ne sugerează astăzi noi forme
de mărturie creştină în mediul în care trăim, credincioşi lui Cristos pe care ei l-au
mărturisit până la jertfa vieţii. Astfel, împreună au dat rodnicie Bisericii. „Biserica
este apostolică deoarece este întemeiată pe apostoli, în sensul că a fost şi rămâne
zidită pe "temelia apostolilor" (Efeseni 2, 20), martori aleşi şi trimişi
în misiune de Cristos însuşi; ea păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care
locuieşte în ea, învăţătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli.
Până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită
de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, "asistaţi
de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii (CBC
857).
Petru şi Paul, coloane ale Bisericii. Petru a fost cel
dintâi care a mărturisit credinţa în Cristos şi, adresându-se fiilor lui Israel, a
alcătuit prima comunitate creştină; Paul a pus în lumină misterul mântuirii şi a predicat
Evanghelia, popoarelor păgâne. Amândoi apostolii au muncit, fiecare cu darul primit,
ca să strângă la un loc unica familie a lui Cristos, iar acum, uniţi în aceeaşi mărire
în ceruri, primesc pe pământ, din partea poporului creştin, aceleaşi laude.
Însufleţiţi
de credinţa apostolilor spunem în încheiere: Tu, Păstor veşnic, nu părăseşti
turma, ci, prin sfinţii tăi apostoli, o păzeşti neîncetat cu grijă,
ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea
ei ca locţiitori ai Fiului tău, fă ca Biserica ta să urmeze necontenit învăţătura
apostolilor, prin care am primit credinţa.
Tuturor, sărbătoare frumoasă
şi bucurie în Domnul.
(RV - A. Lucaci, material omiletic de joi 27 iunie
2014)