Consideraţii omiletice la Duminica a XIV-a de peste an (A): Veniţi la bucuria zilei Domnului, toţi cei mici şi împovăraţi!

(RV – 6 iulie 2014) E ziua Domnului. Ascultând îndemnurile tainice ale Duhului Sfânt ne îndreptăm paşii spre biserică pentru a celebra împreună sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Încă de la început, cântăm cu psalmistul binefacerile lui Dumnezeu: „Ne amintim de bunătatea ta, Dumnezeule, în mijlocul templului tău. Ca şi numele tău, Dumnezeule, slava ta se întinde până la marginile pământului; dreapta ta este plină de dreptate” (cf. Psalmul 47/48,10).

În dorinţa de a deveni mai conştienţi de rostul şi importanţa participării la sfânta Liturghie, la începutul acestor consideraţii propunem mai întâi câteva spicuiri din învăţătura Bisericii despre Euharistie în strânsă legătură cu învăţătura despre rugăciune. Ne folosim în acest scop de Catehismul Bisericii Catolice pus la îndemâna credincioşilor din voinţa părinţilor Conciliului al II-lea din Vatican şi considerat de mulţi o adevărată comoară ce trebuie încă descoperită. Pornim de la o întrebare.

1. Ce facem la sfânta Liturghie? Răspunsul este simplu: „Ne rugăm”. Însă răspunsurile pe larg sunt cuprinse în catehismul catolic. Liturghia euharistică este marea binecuvântare în care Biserica aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos în Duhul Sfânt pentru lucrarea sa creatore, răscumpărătoare şi sfinţitoare.

Catehismul defineşte Euharistia "izvor şi culme a întregii vieţi creştine" (Lumen gentium 11). "Toate sacramentele precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru (CBC 1324).

"Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi. În Euharistie se află totodată culmea lucrării prin care Dumnezeu sfinţeşte lumea în Cristos (cf. CBC 1325).

În sfârşit, prin celebrarea euharistică noi ne unim deja cu liturghia din cer şi anticipăm viaţa veşnică, atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi (CBC 1326). Pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: "Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi" (CBC 1327).

2. Participăm la jertfa Bisericii. Euharistia este în primul rând jertfă de mulţumire, o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui, săvârşite prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire (cf. CBC 1360). Este jertfa de laudă prin care aceeaşi Biserică, în numele întregii creaţii, cântă slava lui Dumnezeu.

Liturghia este şi jertfa de mijlocire. În catacombe, Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune, cu braţele larg deschise în atitudine rugătoare (orantă). După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce, şi Biserica se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii, prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos. Totodată viaţa credincioşilor, lauda, suferinţa, rugăciunea, munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă (cf. CBC 1368).

Învestit cu slujirea apostolului Petru în Biserică, Papa este asociat la fiecare celebrare a Euharistiei, în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie, chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot; numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el conduce Biserica particulară, în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor.

Comunitatea mijloceşte de asemenea pentru toţi slujitorii care, pentru ea şi cu ea, oferă Jertfa euharistică (cf. CBC 1369). De aceea, la sfânta Liturghie nimeni nu asistă în mod pasiv ci toţi participă, fiecare cu rolul său: cei care citesc, cei care cântă, cei care aduc daruri şi tot poporul care îşi manifestă adeziunea lăuntrică printr-un repetat „Amin - Aşa, să fie” din ce în ce mai intens.

3. Rugăciunea filială a lui Isus. La sfânta Liturghie învăţăm să ne rugăm ca fii ai lui Dumnezeu după exemplul lui Isus Cristos. Acelaşi catehism arată de la cine şi cum a deprins Isus să se roage, când şi unde se ruga. Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Fecioarei a învăţat să se roage după inima sa omenească. El a învăţat aceasta de la Mama sa, care păstra toate "lucrurile cele mari" ale Atotputernicului şi se gândea la ele în inima ei. Isus învaţă acest lucru în cuvintele şi în ritmurile rugăciunii poporului său, la sinagoga din Nazaret şi la templul din Ierusalim.

Dar rugăciunea lui ţâşneşte dintr-un izvor mult mai tainic, aşa cum El lasă să se presimtă încă de la vârsta de doisprezece ani: "În cele ce sunt ale Tatălui meu se cade să fiu" (Luca 2, 49). Aici începe să se dezvăluie noutatea rugăciunii la plinirea timpurilor: rugăciunea filială, pe care Tatăl o aştepta din partea fiilor săi, este în sfârşit trăită de însuşi Fiul său Unul-născut, în natura lui umană, cu şi pentru oameni (cf. CBC 2599).

Isus se roagă înainte de momentele hotărâtoare ale misiunii sale: înainte ca Tatăl să-i dea mărturie cu prilejul Botezului şi al Schimbării la faţă, precum şi înainte de a îndeplini prin pătimirea sa planul de iubire al Tatălui. El se roagă şi înainte de clipele hotărâtoare care marchează începutul misiunii apostolilor săi: înainte de a-i alege şi de a-i chema pe cei Doisprezece, înainte ca Petru să-l mărturisească drept „Unsul lui Dumnezeu”, şi ca să nu scadă, în ispită, credinţa căpeteniei apostolilor. Rugăciunea lui Isus înainte de faptele mântuitoare pe care Tatăl îi cere să le îndeplinească este o adeziune, umilă şi încrezătoare, a voinţei sale omeneşti la voinţa iubitoare a Tatălui (CBC 2600).

În timpul vieţii publice, Isus se retrage adesea la o parte, în singurătate, pe munte, mai cu seamă noaptea, pentru a se ruga. El îi duce cu sine pe oameni în rugăciunea sa, de vreme ce şi-a asumat pe deplin omenirea în Întrupare, şi îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuşi (cf. CBC 2602).

În afară de rugăciunea „sacerdotală” a lui Isus (cf. Ioan 17), evangheliştii au consemnat explicit alte două rugăciuni rostite de Isus în timpul vieţii sale publice. Amândouă încep printr-o aducere de mulţumire. În prima rugăciune relatată de sfântul Ioan înainte de învierea lui Lazăr, aducerea de mulţumire precedă evenimentul: "Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat!" (cf. Ioan 11,41-42), ceea ce înseamnă că Tatăl îi ascultă întotdeauna cererea; iar Isus adaugă îndată: "Iar eu ştiam că mă asculţi întotdeauna", ceea ce înseamnă că, din partea sa, Isus cere în mod statornic (cf. CBC 2604). Cea de-a doua este pericopa evanghelică propusă în Liturghia acestei duminici.

4. Perla cea mai preţioasă. Ne-am apropiat astfel de Evanghelia zilei. Pericopa Matei 11, 25-30 este considerată de biblişti ca „perla cea mai preţioasă a Evangheliei după Matei” (Joseph Lagrange). S-a spus că este „o perlă din Evanghelia lui Ioan încrustată în textul lui Matei”. Stilul solemn, tonalitatea intensă şi bogăţia teologică apropie această „binecuvântare” de marea „rugăciune sacerdotală” care, în Evanghelia după Ioan, încheie testamentul dedicat de Isus ucenicilor în ultima seară din viaţa sa pământească.

Observăm că această minunată binecuvântare pe care o citim astăzi în Evanghelie este singura rugăciune a lui Isus relatată de primii trei evanghelişti (sinoptici). „Tatăl nostru” este, de fapt, rugăciunea învăţată de Isus pentru a fi folosită de ucenicii săi iar cele rostite în grădina Măslinilor şi pe Cruce sunt doar scurte invocaţii.

Reproducem textul Matei 11, 25-30 nu doar pentru a-l avea înaintea ochilor ci pentru că nu poate fi comentat fără să-l fi parcurs în întregime în toată măreţia sa.

„În acel timp, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (vv.25-26).

„Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (v.27).

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară” (vv. 27-30).

Mai întâi, iată explicaţia succintă dar clară dată de Catehismul Bisericii: În această rugăciune „Isus îl mărturiseşte pe Tatăl, îl recunoaşte şi îl binecuvântează pentru că a ascuns tainele Împărăţiei celor ce se cred învăţaţi şi le-a dezvăluit "celor mici" (adică săracilor din Fericirile evanghelice). Tresăltarea lui Isus "Da, Tată!" îi destăinuieşte străfundul inimii, adeziunea lui la "bunul plac" al Tatălui, ca un ecou la acel "Fie" al Mamei sale la zămislirea lui şi ca un preludiu a ceea ce va spune Tatălui în timpul agoniei. Toată rugăciunea lui Isus este în această aderare iubitoare a inimii sale omeneşti la "taina voinţei" Tatălui (cf. CBC 2603).

Adăugăm alte câteva explicaţii pentru a sugera bogăţia învăţăturilor ei spirituale. Între toate rugăciunile lui Isus cuprinse în evanghelii, aceasta cea mai scurtă şi mai consistentă.

5. Te preamăresc, Tată. Isus îl binecuvântează pe Tatăl după ce a înregistrat un insucces pastoral în trei oraşe de pe malul Lacului Tiberiade din Galileea. La început aceste oraşe înstărite Corazin, Betsaida şi Cafarnaum s-au arătat interesate de predica lui Isus dar apoi l-au refuzat, dovedind o indiferenţă aproape totală faţă mulţimea semnelor minunate săvârşite de Isus.

Incredibil! Să-l preamăreşti pe Dumnezeu după un eşec! Presupunem că unii dintre ucenici doreau mai curând să cadă peste ele foc din cer şi să le mistuie. Contrar ucenicilor care se întrebau indignaţi „pentru ce s-a întâmplat asta?” sau „care este greşeala în strategia apostolică?”, Isus nu se tulbură dar îşi află seninătatea în rugăciune şi caută să-i liniştească şi pe ucenici recunoscând că Dumnezeu a dispus astfel: ”Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta”.

Cauzele insuccesului pastoral pot fi diferite, dar ucenicul credincios vede toate cu ochii lui Dumnezeu. Dacă eşecurile pot duce la descurajare, reuşitele pot provoca beţia succesului. Isus recunoaşte că, dacă vestirea Împărăţiei este refuzată de unii, totuşi ea este acceptată de alţii. Nu este oare un succes important faptul că 12 bărbaţi au părăsit toate, ocupaţia de mai înainte şi chiar familiile lor, pentru a sta la şcoala lui şi a-l urma în stilul nou de viaţă conform împărăţiei lui Dumnezeu?

Cei trufaşi şi suficienţi, înţelepţii potrivit trupului şi nu Duhului, au ochii stinşi de orgoliu şi egoism de aceea nu pot vedea în Isus decât un modest predicator itinerant, fiul unui meseriaş demn doar de ironie pentru veleităţile lui.

De aceea, cuprins de un profund sentiment de gratitudine faţă de Tatăl care a făcut posibil acest succes în rândul celor mici, Isus înalţă o rugăciune filială de adeziune intensă la voinţa Tatălui: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Părinte, căci aşa ai voit tu în bunătatea ta”.

6. Tatăl cunoscut de cei mici. Rugăciunea lui Isus se schimbă într-un adevărat imn „magnificat” de laudă şi bucurie, de o extraordinară intensitate ce se extinde în trei strofe: o binecuvântare pentru aducere de mulţumire ce se înalţă de la pământ spre Dumnezeu, ca fumul de tămâie la jertfa de seară; urmează o declaraţie de cunoaştere a Tatălui pe care doar cei mici îl pot contempla şi în fine, o chemare adresată celor săraci, osteniţi şi împovăraţi, de a merge la El pentru a găsi pacea adevărată pe care lumea nu o poate da.

După ce s-a adresat Tatălui în rugăciune, Isus dezvăluie ucenicilor secretul relaţiilor sale cu Tatăl şi precizează că ei pot ajunge la cunoaşterea Tatălui doar prin Fiul. Este a doua strofă a textului. „Toate mi-au fost date de către Tatăl meu; şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl; nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere”.

Nu este vorba de o cunoaştere rezultată în urma unor reflecţii teologice, nici din meditarea sfintelor Scripturi, ci dintr-o revelaţie, pe care Dumnezeu o face doar acelora care, renunţând la tot ceea ce au şi sunt, se fac „mici” în faţa lui, potrivit cuvintelor lui Isus: ”De nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.

Copilăria spirituală evocată aici de Isus corespunde noţiunii ebraice „anawim” referitoare la cei „săraci cu duhul”. Sunt cei care se încredinţează cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Aceştia inaugurează spiritualitatea creştină cunoscută cu numele de „copilărie spirituală”.

Pe lângă anawimii biblici, la rădăcina acestei spiritualităţi se află psalmul 130/131, psalmul copilăriei spirituale: „Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici nu privesc cu trufie; nu umblu după lucruri prea mari şi prea înalte pentru mine. Sufletul îmi este împăcat şi liniştit, ca un copil înţărcat la sânul mamei sale. Da, sufletul meu este în mine, ca un copil înţărcat în braţele mamei sale.”

În acest sens, figura sfintei Tereza din Lisieux, sau Tereza a Pruncului Isus, este cvasi sinteza a mii şi mii de ucenici ai lui Cristos care au parcurs şi parcurg calea simplităţii, a încrederii filiale cărora Tatăl le descoperă misterele Împărăţiei.

7. Veniţi la mine… luaţi jugul meu! În fine strofa a treia cu chemarea: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!”. Invitaţia lui Isus se inspiră din diferite pasaje ale cărţii lui Ben Sirah capitolele 24 şi 51, în care înţelepciunea personificată strigă: „Veniţi la mine, voi, ce mă doriţi şi săturaţi-vă de roadele mele, căci amintirea mea este mai dulce decât mierea şi moştenirea mea, mai dulce decât fagurele. Apropiaţi-vă de mine, neştiutorilor şi locuiţi în şcoala mea!...puneţi-vă grumazul în jug şi sufletul vostru să primească învăţătura”.

Dar cine sunt osteniţii şi împovăraţii pe care îi invită Isus? Ştim bine că Palestina în care a trăit şi predicat Isus nu era o ţară liniştită. Ocupaţia romană, şi aviditatea mai marilor localnici au dus la crearea unei mase de dezmoşteniţi iar puţinii care aveau un petec de pământ sau un mic atelier, duceau o viaţă dificilă. Pe lângă aceşti „osteniţi” din pricina existenţei precare, erau apoi „împovăraţii”, cei deprimaţi din punct de vedere moral. Ca în orice perioadă în care este în curs o mare transformare istorică, mulţi se întrebau asupra valabilităţii vechilor tradiţii, inclusiv religioase, pe care se întemeiase până atunci viaţa naţiunii.

În acest climat de incertitudini, de nesiguranţă, apăruseră diferite noi mişcări religioase care îşi propuneau să salveze vechea cultură. Aceasta constituise timp de secole sufletul naţiunii. Dintre mişcările apărute, unele se distingeau prin profunzime spirituală, precum cea a fariseilor sprijinită de cărturari, şi cele ale botezătorilor şi esenienilor. Mai ales gruparea fariseilor, deosebit de activă, urmărea să câştige cât mai mulţi prozeliţi. Dar poporul de rând, tras din toate părţile rămânea indecis, dacă nu perplex.

Este contextul în care poate fi ascultată invitaţia lui Isus: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu e dulce şi povara mea este uşoară”.

Fără îndoială, evanghelia lui Isus cunoaşte exigenţele ei. Legea este un „jug” care poate rupe gâtul când este asumat cu uşurătate, dar a cărui povară devine „uşoară” pentru cei care îl urmează pe Isus „ştiind în cine şi-au pus speranţa”.

Meditând evanghelia acestei duminici, trebuie observat că şi astăzi, la fel ca pe timpul lui Isus, este în curs una dintre schimbările cele mai răscolitoare şi decisive din istoria lumii, când mulţi oameni, nesatisfăcuţi de vechile credinţe pe care le consideră neadecvate noului curs istoric, adoptă forme vagi, forme exotice de viaţă religioasă doar aparent creştine.

„Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale”. Cristos îl binecuvântează pe Tatăl pentru că a ţinut ascunse aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-a descoperit celor mici. Care sunt aceste lucruri? Sunt semnele pe care le făcea Isus pentru a fi recunoscut ca Fiul al lui Dumnezeu. Referindu-se mai înainte la aceste semne, cu amărăciune în suflet, Isus mustrase cetăţile din nordul lacului Tiberiade: „Vai ţie Corazin, vai ţie Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir sau in Sidon minunile care s-au făcut la voi, de mult şi-ar fi pus haine de doliu şi cenuşă în semn de pocăinţă”.

Cristos a fost înţeles de oamenii simpli, de cei mici, adică de persoanele care nu au pe nimeni şi nu posedă nimic pe care să conteze.

Se conturează astfel împărăţia care nu este din această lume. În această împărăţie intră cei care nu trăiesc sub stăpânirea trupului ci a Duhului. Credem cu apostolul Paul că „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în noii, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare prin Duhul său, care locuieşte în noi (cf. Romani 8,1).

Aceasta este credinţa ce se înviorează continuu la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Suntem recunoscători sfântului Matei, că ne-a permis să intrăm în intimitatea inimii lui Isus prin minunata rugăciune,: Te preamăresc, Tată… Veniţi la mine…Luaţi asupra voastră jugul meu…Învăţaţi de la mine (cf. Matei 11,27-30). Încheiem cu invocaţia: Isuse, cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!

Tuturor, duminică plăcută!

(RV – A. Lucaci, consideraţii omiletice de sâmbătă 5 iulie 2014)

Aici, versiunea serviciului audio: