Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (A). Împărăţia cerurilor în
parabole: comoara ascunsă, mărgăritarul preţios şi năvodul cu peşti
(RV – 27 iulie 2014) E Ziua Domnului. „Te preamăresc pe tine,
Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici, misterele
împărăţiei tale” (cf. Matei 11,25). Este a treia duminică din iulie,
când la sfânta Liturghie ascultăm această rugăciune filială rostită de Isus. Este
a treia duminică în care Isus vorbeşte despre „Împărăţia cerurilor” slujindu-se de
parabole. În rugăciunea sa, Isus îl mărturiseşte pe Tatăl, îl recunoaşte şi îl binecuvântează
pentru că a ascuns tainele împărăţiei celor care se cred înţelepţi
şi pricepuţişi le-a dezvăluit "celor mici", adică săracilor potrivit fericirilor
evanghelice.
Lecturile Liturghiei de azi sunt ca un ghid de înţelepciune care
ne conduce la masa Împărăţiei lui Dumnezeu. În ele este oferit un adevărat breviar,
referitor la capacitatea superioară de a înţelege lucrurile şi mai ales viaţa şi rostul
ei în lumina revelaţiei lui Dumnezeu.
1. Înţelepciunea. Există, desigur,
o înţelepciune omenească, rod al cunoaşterii şi experienţei, acumulată şi transmisă
de generaţii de-a lungul istoriei. Judecata cumpănită, înţelepciunea i-a interesat
întotdeauna pe oameni, de la marii filozofi la lumea cea mai simplă, care s-au întrebat:
„În ce consistă a fi înţelept? Ce este înţelepciunea? Unde se poate găsi?”. Există
aforisme, maxime şi pilde despre înţelepciune în toate culturile şi limbile. Exemple:
„Învaţă mai mult înţeleptul de la duşmani, decât prostul de la prieteni”; „Dacă ştii
să asculţi poţi învăţa şi de la cine vorbeşte rău”; „Şi prostul, dacă tace, trece
ca înţelept”; „Înţeleptul ştie că are încă multe de învăţat, numai prostul crede că
ştie tot”. S-a spus însă că chiar şi cei mai înţelepţi oameni îşi arată înţelepciunea
de obicei în lucruri secundare, nu în lucruri cu adevărat însemnate.
Biblia
cuprinde o serie de cărţi numite sapienţiale, precum Cartea Proverbelor şi Cartea
Înţelepciunii. Cuvântul lui Dumnezeu nu se manifestă aici în marile evenimente istorice,
precum ieşirea din Egipt şi intrarea în ţara promisă, dar în faptele zilnice, în întâmplările
modeste, în cuvintele de toate zilele, în vânt şi în ploaie, în grâu şi în spini,
în pomii grădinii şi în păsările cerului, în relaţiile umane, în vicii şi-n virtuţi.
Omul şi Dumnezeul său, omul şi aproapele său, omul şi universul alcătuiesc triunghiul
în centrul căruia este omul, făptură mare şi infamă, înţelept şi nechibzuit, harnic
şi leneş, drept şi nedrept, măreţ şi supus laşităţii. Şi totuşi, chemat la „Împărăţia
cerurilor”.
Înţelepciunea despre care vorbesc azi cele trei lecturi biblice
este harul de a putea vedea orice lucru cu ochii lui Dumnezeu. Este primul dintre
cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, în lumina căruia lumea, întâmplările, situaţiile,
bucuriile şi tristeţile vieţii, toate sunt văzute cu ochii „celor mici cărora Dumnezeu
le-a descoperit tainele împărăţiei sale” (cf. Matei 11,25).
2. Înţelepciunea
lui Solomon.În prima lectură, Solomon, fiul lui David, devenit rege al
lui Israel, este conştient că-i lipseşte experienţa vieţii sau, cum spune textul,
nu ştie „să iasă şi să intre”, deoarece e încă tânăr. Când Dumnezeu i se arată în
vis şi îl invită să-i ceară ce vrea, Solomon nu alege onoruri, nici bogăţie, nici
zile multe de domnie dar înţelepciunea, pentru a fi un rege după inima lui Dumnezeu:
„Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău, discernând
între bine şi rău! Căci cine poate să-l judece pe poporul tău, care este atât de mare?”
(1 Regilor 3,9). Cererea a fost plăcută în ochii Domnului care i-a dat lui Solomon
o inimă înţeleaptă şi chibzuită.
Iată un înţelept! Rugăciunea sa ar
trebui să fie repetată de oricine are responsabilităţi sociale asupra altora, de la
primar la capul familiei, la părinţi, de la medic la învăţătorul de şcoală, de la
sindicalist la parohul comunităţii. Din păcate asta se verifică doar rar, deoarece
toţi cred că înţelepciunea le-a fost dată împreună cu funcţia primită. De aceea, vedem
în jur aşa puţină înţelepciune şi atâta improvizaţie şi suficienţă de sine.
Deşi
regele Solomon s-a lăsat ulterior cucerit de putere, înţelepciunea dovedită la începutul
domniei a rămas proverbială. De-a lungul istoriei, înţelepţii, mari oameni ai spiritului,
s-au sforţat să reia calea înţelepciunii pe care predecesorul lor nu a ştiut s-o ducă
până la capăt. Ea va fi parcursă pe deplin de Isus Cristos. În felul acesta, fragmentul
din cartea întâi a Regilor 3,5-12 iluminează şi pregăteşte Evanghelia zilei în care
Isus ne cere să alegem nu lucrurile lumii, ci Împărăţia lui Dumnezeu.
3.
Înţelepciunea apostolului Paul. Al doilea text al ghidului de înţelepciune
este luat din scrisoarea sfântului Paul către Romani 8,28-30. Apostolul scrie creştinilor
din Roma amintindu-le că Dumnezeu „i-a rânduit să fie asemenea chipului
Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi” şi de aceea „i-a
şi justificat”, mai mult, „i-a glorificat” împreună cu Fiul său. Îi asigură că în
viaţa de zi cu zi „toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc
pe Dumnezeu”.
Înţelepciunea lui Paul este, fără îndoială, mai înaltă decât
cea a lui Solomon. Dumnezeu nu numai că îl ascultă pe cel care i se adresează cu inimă
smerită şi îi cere capacitatea de a discerne binele de rău, cum se ruga Solomon. Dumnezeu
este atât de dispus faţă de fiii săi, încât i-a făcut „asemenea chipului Fiului său”
şi îi consideră deja de pe acum în slavă alături de el.
Ne aflăm aici pe culmea
înţelepciunii. Nu este o înţelepciune ezoterică, adică rezervată câtorva persoane
iniţiate în practici ascunse, ci deschisă, accesibilă tuturor. Fiecare dintre noi,
fără a recurge la tehnici de meditaţie exotice şi extravagante, este deja în sublimul
existenţei, în aceeaşi poziţie a lui Isus înaintea Tatălui său.Creştinul
apreciază năzuinţele religioase ale necreştinilor, dar este convins că
ceea ce alţii caută în tainele universului, a primit de la Dumnezeu
prin Isus Cristos.
4. Înţelepciunea Evangheliei. Al
treilea text al breviarului nostru de înţelepciune este pericopa evanghelică Matei
13,44-52. Aceasta cuprinde ultimele trei, din cele şapte parabole ale Împărăţiei
relatate de primul evanghelist. Primele două, de un verset sau două fiecare, au o
importanţă incalculabilă. A treia are şi explicaţia dată de Isus. Este vorba de parabolele
comorii ascunse într-un ogor, a mărgăritarului de mare valoare şi, în fine, a năvodului
aruncat în mare, care adună de toate.
Prima este aceasta: „Împărăţia cerurilor
este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o,
o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul
acela” (Matei 13,44).
Isus s-a servit până aici de imagini din viaţa agricolă.
Acum repetă aceeaşi idee cu o imagine luată din lumea comerţului, pentru se face înţeles
şi de a doua mare categorie de oameni din vremea sa, care erau negustorii. Spune:
„La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută mărgăritare
frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare valoare, merge,
vinde tot ce are şi îl cumpără” (Matei 13,
45-46).
În fine parabola năvodului. „Împărăţia cerurilor este asemenea năvodului
aruncat în mare, care adună de toate. Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se
aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău” (Matei 13,
47-48).
5. O consideraţie generală. Avem la dispoziţie o comoară
ascunsă, adică energii spirituale care ies la iveală din când în când şi în viaţa
noastră împrăştiată şi adesea fără orizont şi speranţă. Aceste energii ne dezvăluie
adevărata natură a existenţei noastre. Biblia spune printr-o imagine uşor de înţeles
de către toţi, că Dumnezeu, creându-l pe om, s-a aplecat asupra lui şi a
suflat în el duhul său. În aceasta consistă baza nobleţei noastre.
Oamenii,
chiar cei care se declară sceptici sau necredincioşi, au aspirat mereu să intre în
comuniune cu lumea nevăzută. Poetul italian Salvatore Quasimodo, premiul Nobel pentru
literatură (1959) spune într-o poezie: „Ar trebui, deci, să te negăm Dumnezeule, Dumnezeul
tăcerii, deschide solitudinea!” (Din volumul Thànatos athànatos). Poetul a
intuit bine. Numai Dumnezeu poate deschide solitudinea omului. A făcut-o prin Isus
Cristos. Cine caută alte căi de ieşire, rămâne închis în propria solitudine.
6.
În parabole: Sunete de trâmbiţă. Există riscul de a lua aceste parabole
doar ca simple scene din viaţă. În schimb, se aud în ele sunete de trâmbiţă, capabile
să-l neliniştească tot restul vieţii pe cel ce nu le înţelege semnificaţia. Ce voia
să spună Isus? Mai mult sau mai puţin voia să spună aceasta. A sunat ceasul decisiv
al istoriei. A apărut pe pământ împărăţia lui Dumnezeu, sau cum spune evanghelistul
Matei, „Împărăţia cerurilor”. Ce anume? - ne întrebăm. Ceea ce au aşteptat patriarhii
de demult, ceea ce profeţii şi regii ar fi voit să vadă, dar n-au văzut şi să audă,
dar n-au auzit.
Dumnezeu vine să salveze poporul său, să-l răscumpere de păcat
şi de moarte, să-l introducă în intimitatea vieţii sale. În altă partea Evangheliei
Isus numeşte aceasta, vestea mult aşteptată: „Timpul s-a împlinit şi Împărăţia
lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie''(Marcu 1,15). În mod concret, este vorba despre el, despre venirea
sa pe pământ. Comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare valoare nu sunt altceva, în
fond, decât Isus însuşi.
7. În parabole: Ofertă specială! Este ca şi
cum în aceste parabole s-ar spune: mântuirea a venit la voi în mod gratuit, din iniţiativa
lui Dumnezeu. Hotărâţi-vă şi prindeţi-o din mers, nu lăsaţi să vă scape ocazia. Acesta
este timpul să vă decideţi. E timpul marii hotărâri. Se întâmplă uneori să
vedem magazine de lux care au scris la intrare sau în vitrine: „Ofertă specială.
Grăbiţi-vă. Timp limitat. Doar două săptămâni!”. Şi lumea se îngrămădeşte ca la
soldurile de sfârşit de sezon pentru a nu pierde ocazia. Ne-am putea gândi şi la cele
petrecute în timpul revoluţiei din 1989-90, când se alerga peste tot şi se agonisea
ce se putea. (Lăsăm la o parte furturile, distrugerile şi căpătuiala după legea junglei.
Astea nu intră în raza parabolei).
Cred că Isus prin aceste parabole voia să
creeze un climat de acest gen. Ca pentru a zice: „Alergaţi, cât este timp!
Vă aşteaptă o comoară, un mărgăritar foarte preţios. Nu scăpaţi ocazia”. Doar că în
cazul lui Isus este în joc ceva infinit de serios. Se joacă totul pentru tot. Împărăţia
este singurul lucru care ne poate salva de riscul suprem al vieţii. Este scopul pentru
care suntem în această lume.
8. În parabole: Asigurări de viaţă.
Trăim într-o societate care se bazează pe asigurări. Asigurări de sănătate, de calamităţi
naturale, de accidente. În unele ţări a devenit un soi de manie. Se fac asigurări
şi pentru riscul de vremea rea în timpul concediului sau vacanţei. Dintre toate, cea
mai importantă asigurare este asigurarea vieţii. Lucru bun, bineînţeles, ce nu se
pune în discuţie. Dar să ne gândim puţin: la ce serveşte această asigurare şi împotriva
cărei adversităţi se face? Împotriva morţii? Desigur, nu. Asigurarea garantează că
în caz de moarte, cineva va primi o indemnizaţie.
Împărăţia cerurilor este
şi ea o asigurare de viaţă şi împotriva morţii, dar o asigurare reală care
foloseşte nu numai celui care rămâne, dar şi celui care pleacă, celui care moare.
„Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”(Ioan 11, 25)
– spune Isus. Şi ştim că nu sunt vorbe goale.
9. În parabole: Comoara inestimabilă.
Se înţelege atunci şi exigenţa radicală pe care o „afacere” ca aceasta o comportă,
aceea da a vinde toate sau renunţa la toate. În alte cuvinte, se cere să fim dispuşi,
dacă e nevoie, la orice sacrificiu. Nu pentru a plăti preţul comorii sau al mărgăritarului,
care prin definiţie este „inestimabil”, nu poate fi apreciat în nici o valută, dar
pentru a fi demni de ele. Căci nu putem sta cu picioarele în două bărci sau cum spune
Isus, „nu putem sluji la doi stăpâni”. A pune pe acelaşi plan
această comoară şi alta oarecare, fie chiar ochiul, mâna sau propria viaţă, spune
Isus, însemnă să-l subestimezi şi să-l trădezi.
În cartea Cântarea Cântărilor
se spune că „Dacă un om şi-ar da toată averea casei sale pentru iubire, ar fi dispreţuit”
(8,7). Înseamnă că nu a dat nimic, atât de superioară este iubirea în comparaţie cu
toate bogăţiile lumii. Daca asta e valabil pentru iubirea umană, e valabil infinit
mai mult pentru iubirea care nu va avea sfârşit, care va fi deplină, totală.
10.
În parabole: Ştirea zilei. La acest punct, simţim o anumită frică
de a mai explica parabolele lui Isus. Astăzi ,nu mai puţin ca atunci când au fost
rostite de Isus, ele creează în cine le ascultă o responsabilitate cutremurătoare.
Acum, ştirea despre existenţa comorii şi a mărgăritarului a ajuns şi la noi,
la voi. Ceasul hotărârii a sunat şi pentru tine care asculţi sau citeşti, şi fireşte,
mai înainte, pentru mine care am scris şi am vorbit.Ne revine fiecăruia
decizia dacă să continuăm a ne juca cu darul vieţii cu riscul ca această comoară să
ne scape din mâini, sau să luăm lucrurile cu seriozitatea cuvenită.
În fiecare
din primele două parabole protagoniştii sunt în realitate nu unul ci doi. Unul care
merge, vinde şi cumpără şi altul care rămâne în umbră. Este subînţeles. Personajul
din umbră este proprietarul care nu-şi dă seama că în ogorul său se află ascunsă o
comoară şi vinde terenul la primul client. Este omul care posedă mărgăritarul preţios
şi nu-şi dă seama de valoarea lui. Îl vinde la primul negustor în trecere, crezând,
poate, că-i va folosi doar pentru vreo colecţie de pietre false sau… bijuterii de
plastic.
Întrebarea pe care trebuie acum să ne-o punem este simplă. Noi cu
cine ne asemănăm? Răspunsul s-ar putea să nu ne facă cinste? Suntem poate proprietarul
din parabolă? Se poate spune că da, despre cei din ţările de străveche tradiţie creştină
care îşi abandonează credinţa pentru surogate ale ei. Suntem ţăranul care îşi vinde
ogorul sau negustorul nechibzuit? Ogorul cu comoara era al nostru, al nostru era şi
mărgăritarul de valoare.
Noi îl cunoşteam pe Cristos, aveam credinţa, ale noastre
erau făgăduinţele, a noastră împărăţia lui Dumnezeu. Se întâmplă ca unii să-şi vândă
credinţa, să creadă că este o ideologie, să o dea pentru bani, să o lase din lene
şi nepăsare şi apoi să-şi dea seama că n-o mai au, să se lase duşi de lume pentru
că aşa e moda. Se poate întâmpla ca primii născuţi să-şi vândă credinţa pentru
un blid de linte, ca Esau fratele lui Iacob. Se întâmplă cu totul altceva
decât a-şi da viaţa pentru împărăţia lui Dumnezeu. Nu suntem în stare să dăm, poate,
nici o oră din timp pentru a merge duminica la sfânta Liturghie. Ne-ar primeni şi
împrospăta viaţa de credinţă în contact cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu Trupul Domnului.
Pentru
mulţi poate ultima preocupare a vieţii este împărăţia lui Dumnezeu. Unii o spun deschis:
Dumnezeu, credinţa, Biserica nu ne interesează. Trăiesc bine şi aşa. Renunţ fără probleme!
Cât
este de periculos un asemenea raţionament! Şi dacă are dreptate Evanghelia de azi?
Ce vei face?
11. În parabole: Raţiuni de speranţă.Dar
nu vrem să încheiem cu această notă tristă fără a da „o raţiune de speranţă” celui
care ascultă sau citeşte. Revenind la cele două parabole, notăm un lucru. Nu se spune:
„Un om a vândut tot ce avea şi a pornit în căutarea unei comori ascunse”. Ştim cum
sfârşesc istoriile care încep în acest fel. Unul pierde ce are şi nu găseşte ce căută.
Poveşti despre oameni dezamăgiţi, despre vizionari exaltaţi.
Nu. Isus spune
că un om a găsit o comoară şi de aceea a vândut tot ce avea pentru a o cumpăra.
În alte cuvinte, trebuie să fi găsit comoara pentru a avea forţa şi bucuria
de a vinde totul.
Să fim realişti. Trebuie să-l fi întâlnit mai întâi
pe Isus, şi nu oricum, ci într-o formă personală, convinsă. Să-l fi
descoperit ca prieten şi mântuitor. Apoi, va fi un nimic să vinzi tot ce ai. O
vom face „plini de bucurie” precum descoperitorul comorii ascunse despre care vorbeşte
Evanghelia.
12. În parabole: Ocazia extraordinară. Împărăţia
cerurilor este o ocazie unică şi extraordinară care, cu venirea lui Isus, este oferită
tuturor, săracului şi bogatului. Trebuie să prindem din mers această ocazie unică
punând toată străduinţa şi tot ce avem la dispoziţie, până şi viaţa.
Să mizăm
pe adevărata comoară precum acel negustor de pietre preţioase. Acesta a intuit că
în vechiturile din bazar se află un mărgăritar excepţional de pur. Pentru a-l achiziţiona
vinde totul fără nici o ezitare şi la urmă are în inimă o mare bucurie.
Evident,
se poate imagina în această parabolă un alt versant mai degrabă trist şi amar. De
câte ori omul este gata să vândă totul, chiar şi sufletul pentru o comoară falsă,
alegând acele iluzii de fericire care la sfârşit îi lasă în mâini doar simple paie,
frunze uscate sau praf.
13. În parabole: Milostivirea lui Dumnezeu.
În a treia parabolă Isus porneşte de la scena pescarilor care stăteau şi trudeau toată
ziua pe lacul Tiberiade. Seara, trăgeau mrejele pe mal şi începeau sortarea peştilor.
Isus pare că se opreşte şi se uită la ei în timp ce pun în coşuri separate peştii
buni (kasher - „curaţi”), adică cei care corespundeau legilor alimentare
biblice şi iudaice şi cei fără solzi şi fără aripi, interzişi de la mesele evreieşti
potrivit unei norme din cartea Leviticului (11,10).
La fel ca în parabola grâului
şi neghinei, pe lângă lecţia de răbdare şi îngăduinţă, avem aici a doua învăţătură
dată de Isus. Se referă la ţinta istoriei noastre, la „sfârşitul lumii”, ziua marelui
bilanţ al vieţii.
Acum binele şi răul, grâul şi neghina, adevărul şi minciuna
sunt amestecate şi adesea sunt chemate cu nume false. Atunci, judecata lui Dumnezeu
va face să strălucească adevărul curat, adevărata iubire, dreptatea sinceră, demascând
ipocrizia celor care „zic răului bine şi binelui rău; care
numesc întunericul lumină şi lumina întuneric, care socotesc amarul
dulce şi dulcele amar” (Isaia 5,20).
Acum e timpul răbdării,
timpul milostivirii lui Dumnezeu: până la seceriş, până seara când năvodul este
tras pe ţărm şi are loc trierea peştilor. Acum vremea este prielnică: „Timpul s-a
împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie''
(Marcu 1,15).
13. În parabole: Lecţia învăţată.Isus, salutându-ne
la sfârşitul învăţăturii în parabole, la fel ca odinioară ucenicilor, ne pune şi nouă
întrebarea dacă am înţeles toate acestea despre împărăţia cerurilor.
El cere de la noi o înţelegere profundă ce devine preamărire şi viaţă. Devine rugăciune
filială: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului,
pentru că ne-ai descoperit misterele împărăţiei tale”.
Exprima
bine aceasta printr-un joc de cuvinte, posibil doar în limba germană, filozoful Martin
Heidegger, când scria că „Denken ist Danken”, „a gândi, a înţelege este deja
aducere de mulţumire şi laudă”. Este ceea ce facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
Încheiem
cu rugăciunea zilei:Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc
în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă
de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile
trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice.
Tuturor,
duminică plăcută.
(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 25 iulie 2014)