Consideraţii omiletice la sărbătoarea “Schimbarea la Faţă” (A). Cu Cristos pe muntele
Tabor: o anticipare a împărăţiei
(RV – 6 august 2014) E sărbătoare. La sfânta Liturghie ascultăm Evanghelia
schimbării la faţă a Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 17,1b-9 care
începe astfel: „În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan,
fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea
lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina”
(Matei 17, 1b-2).1. Ce sărbătorim? La fel ca toate misterele vieţii lui Cristos şi transfigurarea a găsit o actualizare în calendarul liturgic al Bisericii. În Orient există o sărbătoare a Schimbării la faţă începând din secolul al VIII-lea. În Occident, sărbătoarea de azi a Transfigurării a fost introdusă doar în anul 1457 de către papa Calist al III-lea ca mulţumire pentru biruinţa repurtată cu un an înainte asupra turcilor la Belgrad. Însă, deja din timpul papei Leon cel Mare (440-461), misterul schimbării la faţă a fost ales în tradiţia creştină apuseană ca pericopă evanghelică pentru a doua duminică a Postului Mare.
În tradiţia latină, Transfigurarea a fost văzută întotdeauna mai ales în aspectul ei pedagogic. „Scopul principal al Transfigurării lui Isus era să înlăture din inima apostolilor scandalul Crucii, pentru ca umilinţa patimii voită de Domnul să nu le tulbure credinţa, fiindu-le revelată mai dinainte măreţia demnităţii sale ascunse” (S. Leon cel Mare, Tratate 51,3).
În spiritualitatea creştină a Orientului, „Schimbarea la Faţă” este văzută ca un mister cu un sens în sine şi nu doar cu referinţă la pătimirea Crucii: „Pe Tabor au fost prevestite misterele răstignirii, revelată frumuseţea Împărăţiei şi manifestată cea de-a doua coborâre şi venire în slavă a lui Cristos… A fost prefigurat chipul a ceea ce vom fi şi configurarea noastră cu Cristos. Sărbătoarea de azi dezvăluie un alt Sinai mult mai preţios decât cel dintâi” (Sf.Anastasie Sinaitul). Aspectul pedagogic este prezent dar predomină cel mistagogic. Isus apare cu această ocazie mai puţin ca „maestrul” care împarte învăţături şi mai mult ca Fiul lui Dumnezeu care se dezvăluie în prezenţa celor intimi.
Schimbarea la Faţă este un punct în care se intersectează toate misterele, o culme de pe care se văd cei doi versanţi ai istoriei mântuirii. Se poate privi spre Vechiul şi spre Noul Testament. Transfigurarea realizează trecutul – creaţia cu adevăratul chip al lui Dumnezeu, muntele Sinai, Legea, profeţii – şi anticipează viitorul, adică slava învierii, cea de-a doua venire şi strălucirea finală a drepţilor. Dacă există un moment în care Cristos apare ca „centrul timpurilor”, acesta este Schimbarea la Faţă. Şi nu doar „centrul timpurilor” dar şi „al lumilor”, al lumii divine şi al lumii umane.
Este evident că toată această recapitulare va avea loc în mod definitiv în misterul pascal al morţii şi învierii lui Cristos, dar în Schimbarea la Faţă ea este arătată în mod anticipat, ca într-un fel de gest profetic. Aşa cum instituind Euharistia, la frângerea pâinii şi la oferirea potirului Isus anticipează moartea şi-i revelează semnificaţia, la fel, deşi nu în chip sacramental, în Schimbarea la Faţă prevesteşte şi anticipează glorificarea care se va petrece la învierea din morţi.
Schimbarea la Faţă este „o prefigurare creativă a realităţii care urmează să se realizeze”. Cu ea începe deja să se realizeze. În alte cuvinte, glorificarea lui Cristos nu este doar prefigurată, ci deja iniţiată.
2. Transfigurarea Bisericii. În sărbătoarea Schimbării la Faţă Biserica nu celebrează doar transfigurarea lui Cristos, dar şi propria transfigurare. Ce fel de transfigurare? Mai întâi transformarea escatologică ce va avea loc la sfârşit, când Cristos Domnul „va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Filipeni 3, 21). Cristos s-a transfigurat pentru a ne arăta nouă transfigurarea firii noastre şi cea de-a doua sa venire” (Proclu al Constaninopolului). Transfigurarea s-a petrecut „pentru ca tot trupul să devină conştient de schimbarea care îl aşteaptă iar mădularele să tindă spre participarea la aceeaşi glorie care a strălucit în capul lor” (Leon cel Mare).
Schimbarea la Faţă a lui Cristos nu interesează trupul său mistic doar în viaţa de dincolo, dar şi în această viaţă. Apostolul Paul foloseşte de două ori verbul a se transfigura (în greacă identic cu „a transforma”) cu referire la creştini. În ambele cazuri indică ceva ce se petrece aici şi acum. Prin contemplare noi putem intra în misterul Schimbării la Faţă. Omul reflectă cea ce contemplă şi totodată devine ceea ce contemplă. Contemplând ne transformăm în ceea ce contemplăm. Contemplându-l pe Cristos noi devenim asemenea lui, ne conformăm cu El, permitem lumii sale, sentimentelor sale, să se imprime în noi, să le înlocuiască pe ale noastre.
3. Pe muntele Domnului. Muntele este locul biblic al întâlnirii cu Dumnezeu de pe înălţimea căruia se admiră frumuseţea creaţiei în contrast cu atmosfera dezolantă a pustiului. Ştim din cărţile biblice că Moise şi apoi Ilie au stat pe Muntele Sinai (sau Horeb) în prezenţa Domnului. Astăzi ei apar pe Tabor alături de Isus transfigurat. Vorbesc cu El despre „plecarea” care îl aşteaptă la Ierusalim, adică despre Paştele său. De aceea evenimentul de pe Tabor este în strânsă legătură cu înălţarea şi moartea lui Isus pe Cruce pe un alt munte, pe Calvar.
4. Contextul pascal al Transfigurării. Schimbarea la faţă este unul din misterele vieţii publice a lui Isus. Manifestarea misterului ce se ascunde în omul Isus din Nazaret are loc la mijlocul vieţii sale publice în drumul spre Ierusalim. Catehismul catolic prezintă pe scurt dar esenţial misterul „Schimbării la Faţă” ca o anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul "a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere,(...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie" (Mt 16, 21). Petru refuză această înştiinţare, iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus în versiunea evanghelistului Matei 17,1-9, care începe astfel: ”În timpul acela Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor”.
Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Moise şi Ilie se arată vorbind cu El „despre plecarea sa pe care urma să o săvârşească la Ierusalim", precizează evanghelistul (Luca 9, 31). Apoi, un nor luminos îi învăluie şi un glas din cer spune: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (Matei 17,5).
Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată şi că, pentru "a intra în gloria sa" (Luca 24, 26), trebuie să treacă prin suferinţă. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia. Patima lui Isus corespunde, într-adevăr, voinţei lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu.
5. În aşteptarea luminii pascale. Descrierea schimbării la faţă a lui Isus pe munte cuprinde elemente specifice apariţiilor pascale. În centrul scenei se află Cristos glorios înconjurat de apostoli. Evanghelistul Matei notează în finalul povestirii că discipolii, auzind glasul din nor, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!” (Matei 17,6-9).
6. Glasul din cer. Două sunt marile semne ale transfigurării. Glasul ceresc „Acesta este Fiul meu cel iubit” răsună cu aceleaşi cuvinte în trei momente din viaţa pământească a lui Isus. La început, când Isus era botezat de Ioan în râul Iordan. În centrul misiunii sale pământeşti, la transfigurare când glasul reafirmă misterul ce se ascunde în omul Isus din Nazaret, cunoscutul predicator itinerant pe drumurile Palestinei. În finalul Evangheliei, când Cristos înălţat pe Cruce şi-a dat sufletul, un centurion roman recunoaşte în faţa mulţimii adevăratul secret al lui Isus anunţat mai înainte de glasul din cer: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27,54).
Glasul conţine Crezul revelat de Dumnezeu şi învăţat de Biserică. În centrul credinţei, al celebrărilor liturgice şi spiritualităţii noastre personale stă chipul lui Cristos.
7. Lumina cerească. Al doilea semn ce domină scena transfigurării este lumina care învăluie chipul lui Isus, pe Moise şi Ilie şi pe cei trei martori aleşi dintre ucenici. Schimbarea la faţă indică o transformare intimă ce dezvăluie realitatea misterioasă a lui Cristos dar şi destinul nostru de „fii ai luminii”. Evanghelistul Luca notează că transfigurarea se petrece în timp ce Isus se ruga. Isus se scufundă în Dumnezeu, se uneşte intim cu El, aderă cu propria voinţă umană la iubirea Tatălui, astfel încât apare în mod vizibil realitatea adevărată a fiinţei sale. Chiar şi hainele lui Isus devin albe ca lumina. El este Dumnezeu, Lumină din Lumină.
Observă părintele francez Olivier Clément: Contemplarea transformă, căci omul devine ceea ce priveşte cu ochii inimii. Omul devine ceea ce iubeşte, omul devine ceea ce se roagă. Astfel rugăciunea creează istorie începând din casa sufletului, o istorie de lumină ce transpare pe faţa rugătorului. Lumina Taborului, scânteie neperceptibilă sau fluviu de foc, ne este iar şi iar dăruită în Cuvânt, în pâine şi în vin, în iubire.
8. „Ascultaţi de el!” (Matei 17,5). Glasul şi lumina din cer sunt pentru noi. Glasul ne conduce la Cristos, lumina ne transformă în El. Glasul lui Dumnezeu se exprimă în Sfânta Scriptură, lumina ne învăluie prin intermediul credinţei şi al sfintelor Sacramente. Glasul ne arată calea vieţii, lumina inaugurează ziua nouă a mântuirii.
Faţa lui Isus strălucitoare ca soarele şi hainele sale devenite albe ca lumina sugerează taina iluminării simbolizată de haina albă care se îmbracă la primirea Botezului. Cine se renaşte în Botez este îmbrăcat cu lumină şi anticipează existenţa cerească pe care cartea Apocalipsului o reprezintă prin simbolul hainelor albe (cf. Apocalips 7,9.13).
Suntem, deci, părtaşi la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos.
Astfel, schimbarea la faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Filipeni 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22).
Petru nu a înţeles aceasta căci în dorinţa de a rămâne mereu în contemplare lângă Cristos pe munte i-a spus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Matei 17,4).
Comentează Sfântul Augustin: „Ţi-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îţi spune: Coboară ca să trudeşti pe pământ, ca să slujeşti pe pământ, ca să fii dispreţuit, răstignit pe pământ. (Isus) Viaţa coboară ca să fie ucisă; Pâinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotriveşti suferinţei?”.
9. Prin Cruce la slava învierii. Aşadar, „Isus Cristos după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa acestei Liturghii duminicale).
Confirmă aceasta apostolul Petru, unul din cei trei martori ai transfigurării: „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre (2Petru 1,18-19). Să ne lăsăm instruiţi şi luminaţi sufleteşte de cuvântul lui Dumnezeu.
Încheiem cu rugăciunea zilei: Dumnezeule, care, prin slăvita Schimbare la faţă a Fiului tău unul-născut, ai întărit misterele credinţei cu mărturia legii şi a profeţilor şi ai prevestit în chip minunat desăvârşirea tainei înfierii noastre, dăruieşte-ne nouă, slujitorilor tăi, harul, ca, ascultând glasul Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a deveni împreună-moştenitori cu el.
(RV – A. Lucaci, material omiletic de marţi 5 august 2014 integrat cu reluări de joi 13 martie 2014)
Aici, versiunea pentru serviciul audio:
| All the contents on this site are copyrighted ©. |