Consideraţii omiletice la solemnitatea „Adormirea Maicii Domnului”: Maria în slava cerului îşi continuă lucrarea pe pământ

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Adormirea Maicii Domnului”: Maria în slava cerului îşi continuă lucrarea pe pământ

(RV - 15 august 2014) E sărbătoare. „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, celebrând această zi de sărbătoare în cinstea Fecioarei Maria; de ridicarea ei la cer se bucură îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu”. Misterul sărbătorii este formulat în textele Liturghiei euharistice când „în unire cu întreaga Biserică o amintim şi cinstim înainte de toate pe Preasfânta Fecioara Maria, Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos”. Căci astăzi „Fecioara Născătoare de Dumnezeu a fost ridicată la ceruri, icoană şi început al Bisericii în continuă desăvârşire, semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin pe pământ”. Pe bună dreptate, „Dumnezeu a ferit-o de stricăciunea mormântului pe aceea care l-a zămislit şi l-a născut în chip negrăit pe Fiul său, pe Cel care dă viaţă tuturor”.

Ridicată la cer, adică în slava lui Dumnezeu. Ştim că în limbajul simbolic al Bibliei şi al credinţei creştine cerul nu este un loc astronomic cu soare, lună şi stele, dar este o realitate teologică, adică însuşi Dumnezeu. Mărturisind că Isus s-a înălţat la cer şi cinstind ridicarea la cer a Maicii Domnului, Biserica nu are în vedere norii, firmamentul sau la bolta înstelată, dar exprimă credinţa în destinul „de slavă” al lui Isus şi al Mamei sale. Ridicarea la cer a Maicii Domnului înseamnă intrarea ei în slava lui Dumnezeu, în însăşi viaţa şi prezenţa lui Dumnezeu.

„Era drept ca Maria întrucât Mamă a Dumnezeului celui viu, să fi fost mutată alături de El”, spunea sfântul Ioan Damascenul. Dar ca Mamă a celor care cred în Fiul său Isus Cristos, cum poate să-i păzească pe fiii săi călători pe pământ? S-a răspuns că Biserica celebrează misterul Ridicării la cer a Mariei nu ca un „adio”, ca o despărţire a Mamei de lumea pământească, dar ca sărbătoarea prezenţei sale între noi. Inseparabilă de Isus, inima ei de mamă o face inseparabilă şi de toţi cei care cred în Fiul său divin, Domnul nostru Isus Cristos.

1. Denumirea şi originea sărbătorii. Nu ştim când şi cum a avut loc moartea Maicii Mântuitorului. Spre deosebire de textele apocrife, scrierile canonice nu oferă amănunte despre sfârşitul pământesc al Mariei.

Prezenţa ei este menţionată pentru ultima oară în Noul Testament în primul capitol al cărţii „Faptele Apostolilor”. După Înălţarea Fiului său, Maria a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii. Împreună cu apostolii şi câteva femei, o vedem pe Maria "implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt care o umbrise încă de la Bunavestire" (CBC 965).

Dogma ridicării Mariei în slava cerească este recentă. A fost definită solemn de papa Pius al XII-lea la 1 noiembrie 1950, după consultarea episcopilor din întreaga lume: „Fecioara preacurată, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii (CBC 966).

La bază se află însă o străveche tradiţie. Misterul sărbătorii are rădăcini adânci şi temeinice ce se înfig în primele timpuri ale Bisericii. Scrieri necanonice şi tradiţia povestesc că în timp ce se apropia ziua sfârşitului pământesc al Mariei, apostolii, răspândiţi în lume pentru propovăduirea Evangheliei, au fost înştiinţaţi de îngeri şi s-au întors îndată la Ierusalim în jurul mamei lui Isus.

Se repeta atunci scena din ziua Rusaliilor când în cenaclu „stăruiau în rugăciune împreună cu Maria” (Fapte 1,4). Acum, după mulţi ani, sunt din nou în jurul ei şi povestesc fiecare lucrările minunate pe care Domnul le-a înfăptuit prin predica lor. Focul Rusaliilor continua să aprindă lumea. Numeroase comunităţi creştine luaseră fiinţă prin predica şi mărturia apostolilor în diferite părţi ale lumii. Grăuntele de muştar al împărăţiei lui Dumnezeu devenise arbore cu multe ramuri.

Îndată ce apostolii au terminat povestirea, Maria a adormit. De aceea, numele cel mai vechi al sărbătorii în Răsăritul creştin este adormire - koimesis (în greacă), dormitio (în latină), uspenie (în slavă),

2. Icoana Adormirii Maicii Domnului. Scena transmisă de aceste scrieri ale tradiţiei creştine răsăritene a fost reprezentată plastic în icoana sărbătorii care cuprinde două planuri ale aceluiaşi mister: aspectul pământesc al morţii sau adormirii şi cel ceresc al înălţării Maicii Domnului în slava cerească.
În planul inferior este înfăţişată cu nobilă seninătate Fecioara Maria culcată pe un postament ridicat şi vegheată de prima comunitate de la Ierusalim: apostolii împărţiţi în două grupuri de câte şase în frunte cu Petru şi Pavel, însoţiţi de episcopi şi femei sfinte.

În planul de sus este Cristos care, în nimb de glorie şi înconjurat de îngeri, vine spre a o duce în cer pe mama sa, reprezentată ca un prunc în scutece, aşa cum a fost el însuşi înfăşat la naştere de Maica Preacurată.

Isus înviat din morţi ţine în braţe o copilă, pe mama sa care pe pământ s-a făcut „mică” pentru împărăţia cerului iar acum este primită în slavă de dumnezeiescul ei Fiu, Cristos Domnul slavei.

Lecţia icoanei. Dumnezeu care dă jos de pe tronuri pe cei puternici şi-i înalţă pe cei smeriţi, a privit la smerenia slujitoarei sale şi a purtat-o în mărire. Vedem împlinite în această reprezentare cuvintele lui Isus: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3).

3. Icoană şi început al Bisericii. Textele Liturgice nu descriu moartea sau adormirea şi nici ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer. Lectura din cartea Apocalipsului prezintă în mod simbolic glorificarea Mariei în cer pentru că a învins duşmanul de moarte dându-l la lumină pe Mântuitorul lumii: „Un semn mare a apărut pe cer: o femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap, o coroană de douăsprezece stele” (cf. Apocalips 12,1). Femeia aştepta să nască iar un balaur roşu stătea în faţa ei, gata să-i înghită copilul. Încercarea balaurului nu are succes iar femeia naşte copilul care este destinat să păstorească toate popoarele (cf. Apocalips 12,1-10).

În această renumită pagină din Apocalips vedem pe de-o parte femeia şi fiul ei, pe de alta, balaurul roşu încoronat. Femeia, în interpretarea imediată a textului, este comunitatea lui Israel din care se naşte Mesia. Tradiţia creştină a văzut în această pagină figura Mariei şi a lui Cristos, deşi apostolul Ioan înţelegea înainte de toate Biserica în interiorul căreia Cristos este generat continuu prin Euharistie şi Cuvântul său.

Maria, Biserica, Cristos stau în strânsă legătură şi sunt semnul binelui şi al mântuirii. Pe de altă parte, se ridică balaurul, simbol monstruos al violenţei, roşu ca sângele pe care-l varsă şi îmbătat de puterea exprimată de capetele încoronate.

În această pagină luminoasă şi totodată dramatică din Apocalips este prezentat destinul Bisericii şi al Mariei. Maria, imagine a Bisericii, este celebrată în slava cerului, deoarece a participat pe pământ la naşterea trupului omenesc al lui Cristos, capul Bisericii. A participat în mod unic la întruparea lui Mesia, de aceea participă în mod unic la „glorificarea lui” în slava cerească. Maria este în slava lui Dumnezeu împreună cu Cristos şi ca mama lui Cristos. Primindu-l pe Cristos în trupul ei, Maria a devenit chivotul noului legământ, adevărată arcă a prezenţei lui Dumnezeu între oameni. L-a primit nu numai trupeşte pe Fiul lui Dumnezeu dar şi cu credinţă şi l-a urmat toată viaţa până la sfârşit.

Pe bună dreptate, Dumnezeu a ferit-o de stricăciunea mormântului pe aceea care l-a zămislit şi l-a născut în chip negrăit pe Fiul său, pe Cel care dă viaţă tuturor”. În acest sens, Maria ridicată în slavă este semn de mângâiere şi de speranţă sigură pentru poporul peregrin pe pământ.

4. La capătul călătoriei pământeşti, Ierusalimul ceresc. Sărbătoarea de azi evocă ultima parte a acelei călătorii pe care Maria a început-o îndată după Buna Vestire. „În acele zile, Maria a pornit în grabă către o cetate din ţinutul muntos al Iudeii” (Luca 1,39). Este episodul vizitei Mariei la Elisabeta despre care scrie Sfântul Luca în Evanghelia zilei.

Astăzi o contemplăm pe Maica Domnului intrând în Ierusalimul ceresc. Pe parcursul întregii sale călătorii pământeşti, Maria nu s-a despărţit niciodată de Fiul ei. Aşa au văzut-o păstorii şi magii la Betleem. Am văzut-o la prezentarea pruncului Isus la templul din Ierusalim; am văzut-o cu pruncul în braţe fugind în Egipt. Am văzut-o împreună cu Iosif însoţindu-l pe copilul Isus, în pelerinaj la Ierusalim la vârsta de doisprezece ani şi apoi căutându-l îngrijorată trei zile şi găsindu-l în templu. Am văzut-o alături de Isus în viaţa retrasă de la Nazaret timp de treizeci de ani. L-a urmat în Galileea şi apoi în Iudeea când Isus vestea lumii apropierea împărăţiei lui Dumnezeu. L-a însoţit până pe Calvar. Evanghelistul Luca notează încă de la început că Maria, smerita slujitoare a Domnului, păstra toate câte auzea şi vedea în viaţa lui Isus şi le medita în inima ei. Devenea astfel prima sursă a tradiţiei creştine.

A fost cea dintâi care l-a luat în braţe pe Isus ca prunc. Acum, Maria, ca cea dintâi dintre făpturi, este purtată în braţe de către Fiul ei şi condusă în slavă.

A fost prima dintre credincioşii care au primit şi împlinit cuvântul lui Dumnezeu, de aceea este prima care intră în fericire şi dobândeşte dreptul de cetăţenie în patria cerului aproape de tronul Fiului.

5. Semn de speranţă sigură şi de mângâiere. Ridicarea Mariei cu trupul şi sufletul la cer aruncă o rază de lumină asupra viitorului nostru. Avem menirea de a fi nu numai cu sufletul dar şi cu trupul alături de Domnul. Prin misterul acestei sărbători încep să se realizeze cerurile noi şi pământul nou. Ierusalimul ceresc începe să fie populat de pământeni în stare să guste viaţa fericită de pace, dreptate şi iubire pregătită de Dumnezeu celor care îl iubesc.

Cântarea „Magnificat – Măreşte suflete al meu pe Domnul”, este şi cântarea noastră, cântarea întregii umanităţi, văzând cum Dumnezeu se apleacă asupra celor smeriţi, bărbaţi şi femei, luându-i cu sine în cer pentru a deveni apropiaţii săi, prieteni şi rude ale sale. Ne amintim aici de cuvântul lui Isus care privind odată la cei care şedeau în jurul său, a zis: „Iată, mama mea şi fraţii mei. Căci oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă” (cf. Marcu 3,34).

Împreună cu Maria îi cântăm astăzi Domnului: „Măreşte suflete al meu pe Domnul… căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic”. Mântuirea este, de fapt, lucrarea lui Dumnezeu, de la crearea lumii până la desăvârşirea ei definitivă. Este înainte de toate meritul lui Dumnezeu, faptul că Maria a fost aleasă, deşi de condiţie umilă şi slabă, pentru a deveni Maica Domnului. Datorită acestui act de iubire gratuită omenirea o va pune întotdeauna la loc de cinste alături de Isus, în fiecare biserică şi în viaţa fiecărui creştin.

Pe de altă parte, şi noi suntem aleşi de Dumnezeu, în mod gratuit şi lui îi datorăm existenţa şi darul de a fi fii ai săi. Maria este pârga omenirii salvate de Dumnezeu. Noua umanitate se naşte din milostivirea lui Dumnezeu, care „rămâne din neam în neam” şi care intră în istorie şi o ridică din căderea ei.

Învaţă Catehismul Bisericii Catolice: „Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini”.

Mai întâi a înviat Cristos, apoi vor învia cei care sunt ai lui Cristos. Citim în Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 15,20-27: „Cristos a înviat din morţi, fiind, dintre cei morţi, cel dintâi care a înviat. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos. Dar fiecare la rândul lui: la început Cristos, apoi cei care vor fi ai lui Cristos, când el va veni din nou. Când Cristos va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi distrus toate puterile răului, atunci totul va fi împlinit. Căci el trebuie să stăpânească, până ce va pune pe toţi duşmanii sub picioarele sale. Ultimul duşman pe care îl va nimici este moartea.

Reţinem precizarea: „Fiecare la rândul său. Mai întâi Cristos, apoi cei care sunt ai lui Cristos, dintre care cel mai mult, Mama sa. Cea dintâi după Cristos, pentru credinţa sa, pentru curăţia sa, pentru umilinţa sa.

Dumnezeu a privit la smerenia slujitoarei sale; înalţă pe cei smeriţi cu inima. Pentru aceasta Isus s-a rugat: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat” (Ioan 17,24).

6. Cinstirea Maicii Domnului cu spirit filial. Preasfânta Fecioara Maria a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii. Acolo a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe cruce, prin cuvintele „Femeie, iată fiul tău”. „Iată, mama ta!”

Pe bună dreptate, evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioara Maria face parte intrinsecă din cultul creştin. Din cele mai vechi timpuri, ea este venerată sub titlul de „Născătoare de Dumnezeu” sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă invocând-o în toate primejdiile şi nevoile.

Însă atenţie. În Liturghia sărbătorii se proclamă evanghelia vizitei Mariei la ruda sa Elisabeta, adevărat act de slujire faţă de semeni şi de împărtăşire a bucuriei de a-l preamări pe Dumnezeu. În acest sens, Fericita Tereza din Calcutta, Maica Tereza afirmă că "Rodul tăcerii este rugăciunea, rodul rugăciunii este credinţa, rodul credinţei este iubirea, rodul iubirii este slujirea, rodul slujirii este pacea". Iar Preasfânta Fecioara Maria anticipă timpurile.

Spre ea se îndreaptă privirea noastră rugătoare. Noi cinstim, Maică a lui Dumnezeu glorioasa ta înălţare la cer. De pe tronul tău de regină, caută spre noi cei de pe pământ şi dezlipeşte inimile noastre de cele pământeşti, ca să trăim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu.

Bucură-te, Mireasă preacurată a Duhului Sfânt, care ai fost înzestrată de El cu iubirea cea mai desăvârşită. Te rugăm, atrage-ne pe urmele tale, întăreşte hotărârile noastre bune, învaţă-ne să fim totdeauna plăcuţi lui Dumnezeu, ca să putem să ne bucurăm şi noi de slava cea veşnică împreună cu tine.

Şi insistând cu Liturghia bizantină în Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului de la 15 August să o invocăm: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, Născătoare de Dumnezeu; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre”.

Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ceasul morţii noastre. Amin.

(RV – A. Lucaci, material omiletic integrat joi 14 august 2014)

Aici versiunea serviciului audio: