• Home Archivio

Consideraţii omiletice la Duminica a XX-a de peste an (A): Cu femeia canaaneană în casa de rugăciune pentru toate popoarele

(RV – 17 august 2014) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie din psalmul 83/84 pe care îl cântau pelerinii când urcau la templul din Ierusalim cu prilejul marilor sărbători: „Dumnezeule, priveşte faţa lui Cristos şi fii ocrotitorul nostru, căci pentru noi mai mult valorează o zi în casa ta, decât mii de zile în altă parte” (vv. 10-11).

1. Bucuria casei Domnului. Omul temător de Dumnezeu simte o mare bucurie sufletească şi o adevărată înălţare a minţii şi a inimii pe măsură ce înaintează spre muntele Domnului. Bucuria lăuntrică de a sta în prezenţa lui Dumnezeu îl face să uite oboseala drumului şi primejdiile pe care trebuie să le înfrunte în timpul călătoriei. Pelerinul pornit de departe din nordul ţării înaintează din sat în sat trecând prin valea libaneză „a lacrimilor” (în ebraică, bakà-lacrimă), simbol al suferinţelor vieţii. Peisajul însă este transfigurat de ploaia de toamnă care face să înverzească pajiştile după anotimpul torid.

Totul este simţit de pelerin ca o anticipare a binecuvântărilor care îl aşteaptă. Bucuria creşte când apare la orizont profilul oraşului sfânt, sediul „Dumnezeului oştirilor” (al constelaţiilor, al cosmosului). Ajuns pe muntele cel sfânt, pelerinul contemplă nostalgic zborul vesel al păsărilor care îşi au cuiburile în sanctuar, simbol al stării fericite de care se bucură slujitorii templului. Aceştia locuiesc acolo permanent şi nu doar temporar precum pelerinii. Este imaginea unei rezidenţe spirituale, a intimităţii cu Dumnezeu.

Credinţa în Domnul, simplă şi bucuroasă este în contrast cu idolatria care îi poartă pe oameni spre templele infame reprezentate de „corturile celor nelegiuiţi”. În sanctuarul Dumnezeului adevărat este izvorul vieţii spirituale; aici este soarele dreptăţii, aici este scutul de protecţie împotriva coşmarurilor răului, aici pelerinul află pacea şi fericirea în comuniune cu Domnul.

2. Locul prezenţei divine. Pentru credincioşii din Vechiul Testament, locul prezenţei lui Dumnezeu a fost mai întâi chivotul legământului iar apoi templul din Ierusalim. Aici avea loc întâlnirea lui Israel cu Dumnezeu într-o experienţă intensă de comuniune spirituală descrisă în cărţile sfinte.

În Noul Testament, prezenţa lui Dumnezeu în lume trece de la templul din Ierusalim în Isus Cristos în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (cf. Coloseni 2,9). El este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. 1Timotei 2,5). Isus anunţă timpul când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore (Ioan 4, 21-24).

În liniştea şi în climatul sărbătoresc al bisericii, simţim bucuria de a sta în prezenţa lui Dumnezeu, în duh şi adevăr. Ne simţim acasă deoarece am primit Duhul Fiului său. Prin taina Botezului am devenit fii ai lui Dumnezeu întru Fiul său unic, Domnul nostru Isus Cristos. Am fost unşi ca profeţi ai lui Cristos pentru misiunea de a vesti tuturor popoarelor bucuria Evangheliei.

3. Casa de rugăciune pentru toate popoarele. Biserica învaţă că „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fapte 10, 35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie” (LG 9).

Din cele trei lecturi biblice propuse de Liturghia acestei duminici se desprinde învăţătura despre voinţa lui Dumnezeu de a conduce toate popoarele la mântuire reunindu-le ca o mare familie în casa de rugăciune de pe muntele cel sfânt.

Astfel profetul Isaia anunţă că Dumnezeu vrea să lărgească hotarele poporului său. De aceea, străinii care au aderat la Domnul pentru a-l sluji şi iubi, sunt chemaţi să intre în poporul lui Dumnezeu. Spune profetul: „Pe fiii străinilor îi voi face să vină la muntele meu cel sfânt... îi voi face să se bucure în casa mea de rugăciune… întrucât casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,1.6-7). În finalul aceleaşi cărţi profetice se poate citi această afirmaţie surprinzătoare, dacă ne gândim la normele rigide care reglementau accesul la preoţia ebraică: „Voi lua şi dintre ei preoţi şi leviţi, spune Domnul” (Isaia 66,21).

La rândul său, Apostolul Neamurilor afirmă că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu” faţă de poporul evreu „sunt irevocabile” dar neamurile păgâne află acum îndurare, „căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, ca să se îndure de toţi” (cf. Romani 11,13-15.29-32).

Evanghelia zilei Matei 15,21-28 prezintă miracolul săvârşit de Isus în părţile Tirului şi Sidonului în favoarea unei femei de origine „canaaneană”, adică din populaţia indigenă a Palestinei înainte de sosirea evreilor. Deci. Este vorba de o femeie de neam străin. Dar credinţa ei cu adevărat „mare”, aproape unică şi exemplară, o aşează deja în sânul poporului ales deşi nu făcea parte din el.

În altă parte, apostolul Paul va afirma în mod lapidar că în creştinism „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Galateni 3,28).

4. Universalitatea mântuirii. Desigur, afirmarea acestui adevăr a fost un proces lent şi progresiv. Din multe pagini biblice reiese o atitudine ezitantă, pentru a nu spune ostilă, în privinţa străinilor. Va fi nevoie de o educaţie lentă din partea lui Dumnezeu care va face ca poporul lui Israel să înţeleagă că alegerea sa nu este un privilegiu dar o misiune de îndeplinit în favoarea tuturor popoarelor pământului. De exemplu, Slujitorul Domnului (Ebed Adonai), figură mesianică cântată în cartea lui Isaia, primeşte de la Dumnezeu o misiune universală: „Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului (Isaia 49,6).

Comportamentul lui Isus faţă de femeia canaaneană pare să urmeze iniţial canoanele restrictive ale tradiţiei iudaice. Isus, folosind limbajul oriental viu colorat, califică femeia străină cu apelativul de „câine” necredincios. Când femeia de neam străin îl roagă strigând: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!”, Isus îi răspunde că „nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Matei 15,22.26). Oricum, diminutivul „căţei” atenuează aspectul jignitor.

Ce să spunem? Se vede de aici că Isus nu trăieşte într-o lume abstractă, ci într-un context determinat, în sânul unei culturi, într-un mediu bine definit. Pe de altă parte ştim că Biserica din primele timpuri a cunoscut tensiuni puternice când a fost vorba de admiterea păgânilor la masa spirituală a unicului popor al lui Dumnezeu. La primul conciliu ţinut de apostoli la Ierusalim s-au dezbătut chestiunea şi condiţiile admiterii păgânilor în comunitatea creştină (cf. Fapte 15). Acelaşi lucru este documentat şi de polemica apostolului Paul şi împotriva lui Paul legată de acest argument.

Dar la sfârşit, în gestul lui Isus şi în credinţa Bisericii iese clar în evidenţă că mântuirea nu cunoaşte hotare de rasă, cultură şi spaţiu ci trece prin conştiinţa fiecărui om, prin libertatea şi credinţa lui. Vor cădea atunci barierele şi „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob” (Matei 8,11). Biserica va fi „o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” (Apocalips 7,9).

Liturghia de azi devine un o chemare adresată Bisericii de a învinge tentaţia de autoapărare, de închidere într-un orizont liniştit şi comod. Într-o lume în care reapar forme de naţionalism, discriminare şi rasism, Liturghia de azi este un apel la lucrare misionară, la dialog, la angajare ecumenică, mereu credincioasă cerinţelor de bază ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi mesajului autentic al Evangheliei mântuirii.

5. „Femeie, mare este credinţa ta!” Să ne oprim pe larg asupra episodului despre femeia canaaneană. În cursul călătoriei în care a înmulţit pâinile şi a liniştit furtuna pe mare salvând ucenicii în barca zbătută de valuri, Isus ajunge în părţile Tirului şi Sidonului, un teritoriu locuit de păgâni. O femeie canaaneană din ţinuturile acelea i-a ieşit în cale strigând: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!”. Dar Isus – spune textul – nu i-a răspuns nici un cuvânt. Este primul refuz din partea lui Isus. Atunci intervin apostolii, nu atât de dragul ei, cât mai degrabă pentru că femeia nu contenea să meargă după ei. Îi spun lui Isus: „Trimite-o, Doamne, nu vezi că strigă în urma noastră (şi ne deranjează!)”. Urmează un al doilea refuz din partea lui Isus: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Isus voia să spună că misiunea sa era îndreptată înainte de toate spre poporul lui Israel. Odată acesta convertit şi primind Împărăţia, trebuia să poarte Evanghelia la păgâni. Dar femeia insistă. Mai mult, a venit, s-a prosternat înaintea lui Isus şi a spus: „Doamne, ajută-mă!”. Urmează al treilea refuz din partea lui Isus, şi mai dur: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”.

Fii sunt doar descendenţii din Abraham, căţei sunt păgânii. La acest punct, oricine ar fi simţit ofensat până la deznădejde. Nu însă femeia păgână. Ea creşte în statura morală cu fiecare rând din textul povestirii, ca într-o cursă cu obstacole. Şi iată sărătura finală în această cursă a credinţei: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” Isus care până acum se arătase reţinut, nu mai rezistă. Este cucerit: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!”. Şi, din acel ceas - notează evanghelistul - fiica ei a fost vindecată”.

6. Minunea credinţei. Dar între timp s-a petrecut o altă minune, mai mare decât vindecarea fiicei. Aceea femeie a devenit „o credincioasă”, una dintre primele credincioase provenind din lumea străină de poporul lui Israel. O pionieră a credinţei creştine.

Dacă Isus i-ar fi ascultat cererea imediat, totul s-ar fi încheiat şi viaţa ar fi decurs ca mai înainte. Femeia şi fiica ei nu ar fi lăsat nici un semn despre ele. În schimb, dorinţa ei a crescut, credinţa s-a purificat până la a-i smulge lui Isus acel strigăt final de entuziasm: „O, femeie, mare este credinţa ta!”.

De două ori în Evanghelie auzim acest elogiu din partea lui Isus. Altă dată a fost în cazul centurionului roman când Isus a exclamat: „Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel atâta credinţă” (Matei 8,10).

7. Model de perseverenţă în rugăciune. Multe sunt învăţăturile ce ne vin din această simplă povestire evanghelică. Semnalăm doar una. Printre cauzele cele mai profunde de suferinţă pentru un credincios se află rugăciunile neascultate. Ne-am rugat zile, săptămâni, luni şi ani de zile dar fără nici un rezultat. Femeia canaaneană rămâne mereu în Evanghelie ca învăţătoare calificată în arta perseverenţei în rugăciune.

Trebuie să ne amintim deseori de femeia canaaneană. Puţine pagini din Evanghelie s-au reflectat atât de mult în viaţa creştinilor. Acea femeie a devenit fiică a lui Abraham pentru că s-a purtat precum patriarhul biblic: a crezut. Ea a rămas anonimă în istoria lumii, căci nu-i cunoaştem numele. Nu face parte din persoanele „canonizate” ale Evangheliei precum Marta şi Maria şi alte femei. Poate este mai bine aşa, ca să rămână un simbol deschis pentru toţi. Toţi putem să ne oglindim în ea; toţi trebuie să fim precum Canaaneana.

8. Sfinţii Augustin şi mama sa, Monica. Un admirator de seamă al acestei femei este marele episcop de Hipona, sfântul Augustin care i-a dedicat trei dintre cuvântările sale. Aminteşte de ea ori de câte ori vorbeşte despre necesitatea de „a se ruga fără a obosi” (Luca 18,1). Acea femeie din părţile Tirului şi Sidonului îi amintea poate lui Augustin de mama sa Monica pe care o sărbătorim la 27 august. Şi ea a mers în urma Domnului ani de zile, plângând şi cerând convertirea fiului. Nu s-a descurajat în faţa niciunui obstacol şi refuz timp de 16 ani. A mers după fiul ei până la Milano în Italia, până ce l-a văzut întors la calea credinţei în Dumnezeu. A fost botezat în catedrala din Milano de către episcopul Ambroziu în noaptea de Paşti. Era în anul 387. Întors în patrie, în nordul Africii devine diacon şi preot, apoi episcop de Hipona. Biserica îl cinsteşte în rândul sfinţilor la 28 august.

În una din predicile sale sfântul Augustin aminteşte cuvintele lui Isus: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7,7).

Şi conclude: „Aşa a făcut Canaaneana: a cerut, a căutat, a bătut la uşă şi a primit. Să facem şi noi la fel şi ni se va deschide”.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 16 august 2014)

Aici, versiunea pentru serviciul audio: