Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (A): Ucenici pe calea crucii
în urma lui Isus
(RV - 31 august 2014) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie
cu invocaţia psalmistului: „Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată
ziua, căci tu, Doamne, eşti bun si îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te
cheamă (cf. Psalmul 85/86,3.5). Rugătorul este un om credincios (hasîd)
şi nevoiaş care îşi pune toată încrederea în Dumnezeu. Portretul său apare schiţat
în momentul când cere ajutor de la Domnul: „Dă slujitorului tău puterea ta şi mântuieşte-l
pe fiul slujitoarei tale!”(v.16). „Slujitorul tău şi fiul
slujitoarei tale”: expresia era aplicată celui care se năştea dintr-o sclavă
dar era adoptat ca fiu de către capul tribului. În cazul de faţă este vorba de „Adonái
- Domnul”, termen folosit de evrei pentru a evita pronunţarea numelui preasfânt
al lui Dumnezeu.
1. Rugăciunea cu Cristos. Părinţii Bisericii au văzut
în acest psalm rugăciunea lui Cristos, slujitorul lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Augustin
comentând psalmul 85/86 spune: Cristos „se roagă pentru noi, se roagă în noi, este
rugat de noi; se roagă pentru noi ca preot al nostru, se roagă în noi precum
cap al nostru, este rugat de noi ca Dumnezeu al nostru: de aceea, să recunoaştem
în el glasul nostru şi pe cel al său în noi” (S. Augustin, Enarrationes în Psalmos,
85,1). În acest sens, rugăciunile noastre se contopesc cu rugăciunea filială a
lui Cristos care „în zilele vieţii sale pământeşti a oferit
cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea
să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui”(Evrei
5,7).
Cristos cere insistent pentru sine şi pentru Biserica sa un semn de bunăvoinţă
din partea Tatălui. Marea dovadă a bunăvoinţeiTatălui este învierea
din morţi. Aceasta este şi semnul pe care Isus l-a lăsat despre sine generaţiei
rele şi păcătoase care vroia să vadă un semn de la el. Nu i s-a dat alt semn decât
cel anunţat în viaţa profetului Iona: „aşa cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi
în pântecele peştelui, tot aşa Fiul Omului va fi trei zile şi trei nopţi în sânul
pământului” (cf. Matei 12,39-40; 16,4).
2. Martori ai morţii şi învierii
lui Cristos. A invocat numele Domnului şi a fost mântuit. Apostolul Petru însufleţit
de Duhul Sfânt anunţă aceasta mulţimii în ziua de Rusalii: „Dumnezeu l-a înviat
pe Isus Nazarineanul, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era posibil
să fie ţinut sub [puterea] ei”, Şi continuă: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat
şi noi toţi suntem martorii acestui [fapt]” (cf. Fapte 2,22-32).
Bazaţi
pe mărturia apostolilor, ucenicii lui Isus sunt „martori ai acestui fapt”, adică ai
morţii şi învierii Domnului. Reuniţi în sărbătoarea săptămânală a Paştelui celebrăm
„misterul credinţei” şi spunem împreună: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea
ta o mărturisim până când vei veni”.Apoi, în cursul săptămânii căutăm
să-l urmăm pe Isus pe calea care duce la slava învierii.
3. Ucenici pe calea
crucii cu Isus. Duminica aceasta suntem luminaţi de pericopa din Evanghelia după
Matei 16,21-27 care ne invită să reflectăm asupra condiţiilor pe care Isus le pune
celor care se hotărăsc să fie ucenicii săi. Isus, după ce îşi anunţă moartea şi învierea,
le vorbeşte ucenicilor despre purtarea crucii: „Dacă cineva vrea să vină după mine,
să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine
vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela
o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar
pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,24-26).
Totul
s-a petrecut după ce Petru a mărturisit public despre Isus: „Tu eşti Cristos, fiul
Dumnezeului celui viu”. În timpul acela „Isus a început să le arate
discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor,
a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie”. Este prima
anunţare a morţii şi învierii lui Isus.
4. Reacţia lui Petru. Apostolii
au mers după Isus convinşi că era Regele Mesia. Isus i-a primit binevoitor iar pentru
a le da ocazia să facă puţină practică evanghelică, i-a trimis să predice prin satele
Galileii. Apoi înainte de a porni spre Ierusalim le pune câteva întrebări din care
ucenicii îşi dau seama că nu au înţeles totul despre învăţătorul lor. Mai mult, Petru
începe să-l certe pe Isus. Era convins că vorbind despre moarte, răstoarnă planurile
sale şi ale celorlalţi. În alte cuvinte, vrea să-i spună: „Învăţătorule, vezi,
nu exagera, altminteri toţi te lăsă!”.
Petru şi de această dată se face
purtător de cuvânt al celorlalţi ucenici în neînţelegerea alegerii făcute de Isus:
„luându-l deoparte pe Isus, a început să-l certe, spunând: „Să te ferească
Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată” (Matei
16,24). La rândul său Isus îl mustră pe Petru cu severitate: „Mergi în urma mea,
Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu
te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.
Isus îi frânează
pretenţiile lui Petru şi îi arată că cine nu acceptă logica crucii se comportă ca
Satana. De aceea îi zice să se aşeze după el şi să păşească pe urmele sale fără să
pretindă să schimbe modul de a gândi al lui Dumnezeu. De aici rezultă că şi calea
ucenicului înseamnă a trăi jertfa crucii lui Cristos.
4. Nu există
creştinism facil. Apostolul Petru fusese numit de către Isus piatră
de temelie a Bisericii dar în scurt timp după aceea este calificat
ca „piatră de poticnire” pentru Isus. El gândeşte în parte la cele ale
lui Dumnezeu, pentru că ştie că Isus este Mesia, „Cristos, fiul Dumnezeului celui
viu”. În parte însă gândeşte la cele ale oamenilor, pentru că ar vrea să-l ţină pe
Isus în ideologia sa mesianică, în modul său prea omenesc de a gândi despre Mesia.
Oscilaţia lui Petru este provocată probabil de teama că în planul mesianic al lui
Isus, în care domină suferinţa şi moartea, ar putea fi implicat şi el.
Comportamentul
lui Petru cu Isus este, desigur, unul reprezentativ pentru că exprimă ideea despre
un creştinism facil pe care aproape toţi creştinii o au, cel puţin în cutele secrete
ale minţii. Au pornit după Isus pentru că au fost fascinaţi de persoana şi de învăţătura
sa şi nu atât pentru a-l urma pe calea crucii.
Lui Petru şi celor care sunt
de acord cu el Isus le dă un răspuns în continuarea aceleaşi pericope evanghelice.
Nu există un creştinism facil. Ucenicii care păşesc pe o cale diferită de cea
aleasă de Isus, nu fac parte din Biserica sa, ci din „generaţia rea şi păcătoasă”
care vrea să vadă un semn diferit de cel al lui Iona şi refuză iubirea radicală cu
care a fost iubită de Isus.
Se înţelege atunci de ce Isus certându-l pe Petru
pentru atitudinea sa contestatoare, l-a numit „Satana”. Satana este „adversarul,
potrivnicul” lui Dumnezeu şi al planurilor sale. În discursul lui Isus despre Mesia
se află planul prin excelenţă la care Dumnezeu tinde încă de la creaţie.
5.
Un program dificil. Care maestru sau cap spiritual i-a invitat vreodată pe ucenici
să-l urmeze pe drumul crucii şi să-şi piardă viaţa pentru el? Nimeni, din câte se
ştie. Doar Isus a făcut-o. Prezentând programul său atât de puţin atrăgător,
ce speranţă putea avea de a fi înţeles şi urmat de ucenicii săi? Omeneşte vorbind,
niciuna. De fapt, cum am văzut, Petru a început să-l certe pe Isus spunând: „Să te
ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”. În alte cuvinte,
Petru l-a luat deoparte pe Isus ca să-i spună că el şi prietenii lui îl urmaseră deoarece
credeau că el era acela care cu braţ puternic avea să răscumpere poporul lui Israel
de orice sclavie, inclusiv de ocupaţia romană.
Un maestru care nu ar fi venit
de la Dumnezeu (cf. Ioan 3,2) s-ar fi răzgândit şi ar fi modificat programul
iniţial, adaptându-se aşteptărilor religioase ale timpului său. Aşa au făcut de fapt
mulţi maeştri şi capi religioşi înainte de Isus.
6. Contextul persecuţiei.
Când evanghelistul Matei scria acest fragment evanghelic, Petru şi Ioan fuseseră arestaţi
şi maltrataţi de mai multe ori. Iacob, fratele lui Ioan, fusese decapitat şi peste
toţi ucenicii lui Isus plana suspiciunea autorităţilor civile şi religioase, prejudecăţile
populare şi posibilitatea concretă de a fi aruncaţi în închisoare în orice moment,
procesaţi şi ucişi.
Acestei comunităţi de ucenici, trăind mereu cu teama de
a fi cercetaţi şi în cazul cel mai fericit, privaţi de bunurile materiale, Matei nu
le dă fraze fals liniştitoare, dar aminteşte condiţiile urmării lui Isus: „Dacă
cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!Căci cine vrea să-şi salveze viaţao va pierde;cine însă îşi
pierde viaţa pentru mine, acela o va afla.
Creştinismul s-a conjugat adesea
cu eroismul. Celor care ar fi putut spune că „nu suntem născuţi pentru a fi eroi”,
Matei le aminteşte o altă frază a lui Isus: „Ce i-ar folosi omului de-ar
câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?”La întrebarea pusă în aceşti termeni, răspunsul
este unul singur: „lumea întreagă nu face cât mântuirea veşnică”.
7.
Comentariul sf. Ioan Paul al II-lea. Un amplu comentariu pertinent la prima condiţie
pentru urmarea lui Isus este oferit de sfântul Ioan Paul al II-lea în mesajul pentru
cea de-a XVI-a Zi Mondială a Tineretului(2001). Propunem ample pasaje
din acest mesaj unde textul citează tema zilei după evanghelistul Luca.
Isus
nu este un Mesia al triumfului şi al puterii. Într-adevăr, nu a eliberat Israelul
de sub dominaţia romană şi nu i-a asigurat gloria politică. În calitate de slujitor
autentic al Domnului, şi-a împlinit misiunea de Mesia în solidaritate, în slujire,
în umilirea prin moarte. Este un Mesia care depăşeşte toate schemele şi zgomotul,
care nu poate fi “înţeles prin logica succesului şi a puterii, folosită deseori de
lume drept criteriu de verificare a propriilor proiecte şi acţiuni. Venit pentru
a împlini voinţa Tatălui, Isus rămâne fidel acesteia până la sfârşit şi îşi împlineşte
astfel misiunea de mântuire a celor care cred în el şi îl iubesc, nu cu vorba, ci
concret. Dacă iubirea este condiţia urmării lui, jertfa este cea care dovedeşte autenticitatea
acelei iubiri (cf. Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, 17-18).
Atunci
Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la
sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (Matei 16, 24). Aceste cuvinte exprimă
radicalismul unei alegeri care nu admite amânări sau răzgândiri. Este o exigenţă dură,
care i-a impresionat chiar pe ucenici şi în decursul secolelor a îndepărtat mulţi
bărbaţi şi femei de la urmarea lui Cristos. Dar tocmai acest radicalism a adus şi
roade minunate de sfinţenie şi de martiriu, care mângâie în timp drumul Bisericii.
Şi astăzi acest cuvânt sună a scandal şi nebunie (cf. 1Corinteni 1,22-25).
Şi totuşi trebuie să ne analizăm din prisma lui pentru că drumul trasat de Dumnezeu
pentru Fiul său este acelaşi care trebuie parcurs de ucenicul hotărât să îl urmeze.
Nu există două căi, ci numai una: aceea parcursă de Învăţător. Ucenicului nu îi este
permis să inventeze o alta.
Isus merge înaintea celor care îi aparţin
şi cere fiecăruia să facă ceea ce a făcut el însuşi. El spune: nu am venit
pentru a fi slujit, ci ca să slujesc; astfel, cel care vrea să fie ca mine să fie
slujitorul tuturor. Am venit la voi ca unul care nu are nimic; aşa pot să vă cer să
renunţaţi la orice tip de bogăţie care vă împiedică să intraţi în împărăţia cerurilor.
Accept contradicţia, respingerea din partea majorităţii celor din poporul meu; pot
să vă cer şi vouă să acceptaţi contradicţia şi contestarea, din partea oricăruia ar
veni.
Cu alte cuvinte, Isus ne cere să alegem plini de curaj acelaşi drum;
să îl alegem înainte de toate “în inimă”, pentru că a avea o situaţie externă sau
alta nu depinde de noi. De noi depinde voinţa de a fi, în măsura în care este posibil,
ascultători ca el faţă de Tatăl şi gata să acceptăm până la capăt planul pe care îl
are cu fiecare.
“Să se lepede de sine”. A se lepăda de sine înseamnă
a renunţa la propriul plan, deseori limitat şi meschin, pentru a-l primi pe cel al
lui Dumnezeu: iată drumul convertirii, indispensabil pentru existenţa creştină, care
l-a făcut pe apostolul Paul să afirme: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în
mine” (Galateni 2,20).
Isus nu ne cere să renunţăm să trăim, ci să primim
o noutate şi o plinătate de viaţă pe care numai el le poate da. Omul are înrădăcinată
în adâncul existenţei sale tendinţa spre “a se gândi la sine însuşi”, de a aşeza propria
persoană în centrul intereselor şi a face din el măsură pentru toate. În schimb, cel
care îl urmează pe Cristos refuză această orientare asupra lui însuşi şi nu evaluează
lucrurile pe baza avantajului său. Consideră viaţa trăită în termeni de dar şi gratuitate,
nu de cucerire şi de posesie. Într-adevăr, viaţa adevărată se exprimă prin dăruirea
de sine, rod al harului lui Cristos: o existenţă liberă, în comuniune cu Dumnezeu
şi cu fraţii (cf. Gaudium et spes 24).
Dacă viaţa trăită în urmarea
lui Cristos devine valoarea supremă, atunci toate celelalte valori primesc de la aceasta
plasarea şi importanţa lor corectă. Cel care vizează doar bunurile pământeşti va ieşi
în pierdere, în ciuda aparenţelor de succes: moartea îl va lua cu un cumul de lucruri,
dar cu o viaţă lipsită (cf. Luca 12,13-21). Aşadar, alegerea se face între
a fi şi a avea, între o viaţă deplină şi o existenţă goală, între adevăr şi minciună.
“Să-şi
ia crucea şi să mă urmeze”. Aşa cum crucea poate deveni un simplu obiect decorativ,
la fel “purtarea crucii” poate deveni un mod de a spune. Însă, în învăţătura lui Isus,
această expresie nu pune pe primul plan mortificarea şi renunţarea. Nu se referă în
primul rând la datoria de a suporta cu răbdare micile sau marile neplăceri de zi cu
zi; şi încă şi mai puţin intenţionează să fie o exaltare a durerii ca mijloc pentru
a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu. Creştinul nu caută suferinţa pentru ea însăşi, ci iubirea.
Iar crucea primită devine semnul iubirii şi al dăruirii totale. A o purta pe urmele
lui Cristos înseamnă a se uni cu el în oferirea celei mai mari dovezi de iubire.
Nu
se poate vorbi despre cruce fără să fie luată în considerare iubirea lui Dumnezeu
faţă de noi, faptul că Dumnezeu vrea să fim umpluţi de bunurile sale. Prin invitaţia
“urmează-mă”, Isus le repetă ucenicilor nu doar: ia-mă de model, dar şi: împărtăşeşte
viaţa şi alegerile mele, petrece-ţi viaţa împreună cu mine în iubire faţă de Dumnezeu
şi de fraţi. Astfel, Cristos apare în faţa noastră drept “calea vieţii”, care este,
din păcate, ameninţată constant de “calea morţii”. Păcatul este acea cale care îl
separă pe om de Dumnezeu şi de aproapele, provocând divizare şi minând societatea
din interior.
“Calea vieţii”, care reia şi reînnoieşte atitudinile
lui Isus, devine calea credinţei şi a convertirii. Chiar calea crucii. Este calea
care conduce la încredere în el şi la planul său de mântuire, la credinţa că el a
murit pentru a manifesta iubirea lui Dumnezeu faţă de fiecare om; este cale de mântuire
în mijlocul unei societăţi deseori fragmentată, confuză şi contradictorie; este calea
fericirii de a-l urma pe Cristos până la sfârşit, în circumstanţele deseori dramatice
ale vieţii cotidiene; este calea care nu se teme de insuccese, dificultăţi, marginalizări,
singurătate, pentru că umple inima omului cu prezenţa lui Isus; este calea păcii,
a stăpânirii de sine, a bucuriei profunde a inimii.
8. Crucea: luată
bine, duce la mântuire; luată rău, striveşte.Isus spune în Evanghelia
de azi că este ucenic al său acela care îl urmează pe calea crucii. O precizare. Crucea
despre care se vorbeşte aici este crucea suferinţelor îndurate asemenea lui Isus.
Este crucea persecuţiilor fizice, morale şi spirituale pe care creştinul le întâmpină
în cursul vieţii sale în calitate de ucenic al lui Isus. Este vorba de crucea
credinţei. Precizarea „pentru mine” este importantă: „Cine însă îşi pierde
viaţa pentru mine, acela o va afla”.
Nu este vorba
de suferinţele care constituie condiţia naturală a vieţii fiecărui om. Nu e vorba
de a umbla în căutarea de suferinţe, ci de a primi cu spirit nou ceea ce există deja
în viaţa fiecăruia. Oricum, în înfruntarea acestor suferinţe ucenicul lui Isus are
o viteză în plus comparativ cu ceilalţi oameni. Ştie cum să ia crucea asupra sa.
Se comportă cu crucea precum pânzele unei nave cu vântul. Dacă pânzele prind vântul
cum trebuie, ele se umflă şi barca înaintează pe valuri. Dacă pânzele sunt orientate
împotriva vântului, viaţa călătorilor este în pericol de naufragiu: vântul rupe catargul
şi nava se răstoarnă în mare. La fel şi crucea, luată cum trebuie, poartă la mântuire;
luată greşit, striveşte.
Călătorind cu barca pe marea vieţii creştinul
îşi orientează astfel pânzele încât ele să fie umflate de suflul Evangheliei. Dar
asta se învaţă, se deprinde zi de zi ascultând cuvintele lui Isus şi purtând crucea
pe urmele lui şi împreună cu el.
9. Purtarea crucii în tăcere. Creştinul
nu este scutit în mod excepţional de abisul înfricoşător al durerii umane, dar ştie
cu absolută certitudine că viaţa sa trebuie să fie consumată până la capăt pentru
a iubi. Poate trăi suferinţa în solitudine, singur, asemenea lui Isus, dar nu se descurajează.
Şi asta face parte din mărturia creştină, şi prin asta este „martor al morţii şi învierii
lui Cristos” şi-i face mai tare credinţa.
Trebuie să preţuim valoarea suferinţei
ca material de jertfă adus împreună cu Cristos. Suferinţa se iroseşte atunci
când vorbim despre ea la tot pasul, fără vreo trebuinţă sau vreun folos, plângându-ne
tot timpul de durerile şi necazurile noastre cu toţi pe care-i întâlnim.Asta
nu înseamnă a purta crucea, ci a o pune pe umerii altora. Ar
fi bine să păstrăm cu gelozie unele mici necazuri şi suferinţe ca un secret între
noi şi Dumnezeu, pentru ca ele să nu-şi piardă parfumul. A şti să suferi ceva în tăcere
contribuie mult la menţinerea păcii şi armoniei într-o familie sau într-o comunitate,
inclusiv religioasă.
Este important să subliniem un alt aspect când vorbim
de purtarea crucii. Evanghelia rămâne Vestea cea bună ce nu se împotriveşte bucuriei.
Creştinilor nu trebuie să le fie teamă de plăcere atunci când ea este însoţită
de împlinirea propriei datorii. Desigur, rămâne importantă virtutea cardinală a cumpătării
dar a se bucura de bunurile create de Dumnezeu nu este împotriva Evangheliei vieţii.
Şi plăcerea îşi are izvorul în Dumnezeu. Să ne deprindem a primi bucuriile vieţii,
chiar mici dar adevărate, aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru ele
10.
Răspunsul creştinilor. Istoria Bisericii din primele veacuri dar şi din
timpurile recente este plină de creştini cărora nu le-a fost teamă să-şi piardă viaţa
ca mărturie a credinţei lor. Dar această istorie este plină şi de creştini fricoşi
şi îndoielnici şi mai ales doar cu numele. Se îngrijorează şi se agită când se pierde
câinele sau cineva le fură maşina dar nu se cutremură la gândul că sunt în pericol
de a se pierde pentru veşnicie.
Se citeşte în viaţa Sfântului Ioan Gură
de Aur, arhiepiscop de Constantinopol între anii 397 şi 407, că împăratul Arcadius,
voind să scape de el, a cerut sfatul unui înţelept din imperiu, care i-a zis: „Dacă
îl vei trimite pe episcopul Ioan în exil, nu se va tulbura, deoarece patria lui este
lumea întreagă, Dacă îl vei priva de bunurile sale materiale, nu-i vei dăuna lui ci
săracilor, cărora le aparţin acele bunuri ale sale. Dacă îl vei arunca
în lanţuri, el le va săruta. Dacă il vei condamna la moarte, va fi fericit să moară
pentru credinţa sa. Dacă vrei să-l loveşti cu adevărat, atunci trebuie să-l faci să
păcătuiască. Este singurul lucru de care se teme. Episcopul Ioan nu se teme
de moarte ci numai de judecata lui Dumnezeu”.
Iată de ce trebuie să
ne temem! Creştinul se teme de păcat, căci păcatul îl separă de Isus, iar în Isus
este viaţa veşnică, mai mult „El este viaţa veşnică” (1Ioan 1,2; 5,20). A se
teme de altceva, de catastrofa finală, care probabil nu-l va atinge, sau de bătrâneţe,
de boală, de singurătate, de moarte, înseamnă că preţuim mai mult viaţa aceasta, decât
pe cealaltă, mai mult lumea decât pe Dumnezeu.
(RV – Anton Lucaci, material
omiletic de vineri 29 august 2014)