2014-08-29 15:46:21

Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (A): Ucenici pe calea crucii în urma lui Isus


(RV - 31 august 2014) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu invocaţia psalmistului: Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu, Doamne, eşti bun si îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te cheamă (cf. Psalmul 85/86,3.5). Rugătorul este un om credincios (hasîd) şi nevoiaş care îşi pune toată încrederea în Dumnezeu. Portretul său apare schiţat în momentul când cere ajutor de la Domnul: „Dă slujitorului tău puterea ta şi mântuieşte-l pe fiul slujitoarei tale!”(v.16). „Slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale”: expresia era aplicată celui care se năştea dintr-o sclavă dar era adoptat ca fiu de către capul tribului. În cazul de faţă este vorba de „Adonái - Domnul”, termen folosit de evrei pentru a evita pronunţarea numelui preasfânt al lui Dumnezeu.

1. Rugăciunea cu Cristos. Părinţii Bisericii au văzut în acest psalm rugăciunea lui Cristos, slujitorul lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Augustin comentând psalmul 85/86 spune: Cristos „se roagă pentru noi, se roagă în noi, este rugat de noi; se roagă pentru noi ca preot al nostru, se roagă în noi precum cap al nostru, este rugat de noi ca Dumnezeu al nostru: de aceea, să recunoaştem în el glasul nostru şi pe cel al său în noi” (S. Augustin, Enarrationes în Psalmos, 85,1). În acest sens, rugăciunile noastre se contopesc cu rugăciunea filială a lui Cristos care „în zilele vieţii sale pământeşti a oferit cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evrei 5,7).

Cristos cere insistent pentru sine şi pentru Biserica sa un semn de bunăvoinţă din partea Tatălui. Marea dovadă a bunăvoinţei Tatălui este învierea din morţi. Aceasta este şi semnul pe care Isus l-a lăsat despre sine generaţiei rele şi păcătoase care vroia să vadă un semn de la el. Nu i s-a dat alt semn decât cel anunţat în viaţa profetului Iona: „aşa cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, tot aşa Fiul Omului va fi trei zile şi trei nopţi în sânul pământului” (cf. Matei 12,39-40; 16,4).

2. Martori ai morţii şi învierii lui Cristos. A invocat numele Domnului şi a fost mântuit. Apostolul Petru însufleţit de Duhul Sfânt anunţă aceasta mulţimii în ziua de Rusalii: „Dumnezeu l-a înviat pe Isus Nazarineanul, eliberându-l de durerile morţii, deoarece nu era posibil să fie ţinut sub [puterea] ei”, Şi continuă: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui [fapt]” (cf. Fapte 2,22-32).

Bazaţi pe mărturia apostolilor, ucenicii lui Isus sunt „martori ai acestui fapt”, adică ai morţii şi învierii Domnului. Reuniţi în sărbătoarea săptămânală a Paştelui celebrăm „misterul credinţei” şi spunem împreună: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea ta o mărturisim până când vei veni”. Apoi, în cursul săptămânii căutăm să-l urmăm pe Isus pe calea care duce la slava învierii.

3. Ucenici pe calea crucii cu Isus. Duminica aceasta suntem luminaţi de pericopa din Evanghelia după Matei 16,21-27 care ne invită să reflectăm asupra condiţiilor pe care Isus le pune celor care se hotărăsc să fie ucenicii săi. Isus, după ce îşi anunţă moartea şi învierea, le vorbeşte ucenicilor despre purtarea crucii: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,24-26).

Totul s-a petrecut după ce Petru a mărturisit public despre Isus: „Tu eşti Cristos, fiul Dumnezeului celui viu”. În timpul acelaIsus a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie”. Este prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus.

4. Reacţia lui Petru. Apostolii au mers după Isus convinşi că era Regele Mesia. Isus i-a primit binevoitor iar pentru a le da ocazia să facă puţină practică evanghelică, i-a trimis să predice prin satele Galileii. Apoi înainte de a porni spre Ierusalim le pune câteva întrebări din care ucenicii îşi dau seama că nu au înţeles totul despre învăţătorul lor. Mai mult, Petru începe să-l certe pe Isus. Era convins că vorbind despre moarte, răstoarnă planurile sale şi ale celorlalţi. În alte cuvinte, vrea să-i spună: „Învăţătorule, vezi, nu exagera, altminteri toţi te lăsă!”.

Petru şi de această dată se face purtător de cuvânt al celorlalţi ucenici în neînţelegerea alegerii făcute de Isus: „luându-l deoparte pe Isus, a început să-l certe, spunând: Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată” (Matei 16,24). La rândul său Isus îl mustră pe Petru cu severitate: „Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.

Isus îi frânează pretenţiile lui Petru şi îi arată că cine nu acceptă logica crucii se comportă ca Satana. De aceea îi zice să se aşeze după el şi să păşească pe urmele sale fără să pretindă să schimbe modul de a gândi al lui Dumnezeu. De aici rezultă că şi calea ucenicului înseamnă a trăi jertfa crucii lui Cristos.

4. Nu există creştinism facil. Apostolul Petru fusese numit de către Isus piatră de temelie a Bisericii dar în scurt timp după aceea este calificat ca „piatră de poticnire” pentru Isus. El gândeşte în parte la cele ale lui Dumnezeu, pentru că ştie că Isus este Mesia, „Cristos, fiul Dumnezeului celui viu”. În parte însă gândeşte la cele ale oamenilor, pentru că ar vrea să-l ţină pe Isus în ideologia sa mesianică, în modul său prea omenesc de a gândi despre Mesia. Oscilaţia lui Petru este provocată probabil de teama că în planul mesianic al lui Isus, în care domină suferinţa şi moartea, ar putea fi implicat şi el.

Comportamentul lui Petru cu Isus este, desigur, unul reprezentativ pentru că exprimă ideea despre un creştinism facil pe care aproape toţi creştinii o au, cel puţin în cutele secrete ale minţii. Au pornit după Isus pentru că au fost fascinaţi de persoana şi de învăţătura sa şi nu atât pentru a-l urma pe calea crucii.

Lui Petru şi celor care sunt de acord cu el Isus le dă un răspuns în continuarea aceleaşi pericope evanghelice. Nu există un creştinism facil. Ucenicii care păşesc pe o cale diferită de cea aleasă de Isus, nu fac parte din Biserica sa, ci din „generaţia rea şi păcătoasă” care vrea să vadă un semn diferit de cel al lui Iona şi refuză iubirea radicală cu care a fost iubită de Isus.

Se înţelege atunci de ce Isus certându-l pe Petru pentru atitudinea sa contestatoare, l-a numit „Satana”. Satana este „adversarul, potrivnicul” lui Dumnezeu şi al planurilor sale. În discursul lui Isus despre Mesia se află planul prin excelenţă la care Dumnezeu tinde încă de la creaţie.

5. Un program dificil. Care maestru sau cap spiritual i-a invitat vreodată pe ucenici să-l urmeze pe drumul crucii şi să-şi piardă viaţa pentru el? Nimeni, din câte se ştie. Doar Isus a făcut-o. Prezentând programul său atât de puţin atrăgător, ce speranţă putea avea de a fi înţeles şi urmat de ucenicii săi? Omeneşte vorbind, niciuna. De fapt, cum am văzut, Petru a început să-l certe pe Isus spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”. În alte cuvinte, Petru l-a luat deoparte pe Isus ca să-i spună că el şi prietenii lui îl urmaseră deoarece credeau că el era acela care cu braţ puternic avea să răscumpere poporul lui Israel de orice sclavie, inclusiv de ocupaţia romană.

Un maestru care nu ar fi venit de la Dumnezeu (cf. Ioan 3,2) s-ar fi răzgândit şi ar fi modificat programul iniţial, adaptându-se aşteptărilor religioase ale timpului său. Aşa au făcut de fapt mulţi maeştri şi capi religioşi înainte de Isus.

6. Contextul persecuţiei. Când evanghelistul Matei scria acest fragment evanghelic, Petru şi Ioan fuseseră arestaţi şi maltrataţi de mai multe ori. Iacob, fratele lui Ioan, fusese decapitat şi peste toţi ucenicii lui Isus plana suspiciunea autorităţilor civile şi religioase, prejudecăţile populare şi posibilitatea concretă de a fi aruncaţi în închisoare în orice moment, procesaţi şi ucişi.

Acestei comunităţi de ucenici, trăind mereu cu teama de a fi cercetaţi şi în cazul cel mai fericit, privaţi de bunurile materiale, Matei nu le dă fraze fals liniştitoare, dar aminteşte condiţiile urmării lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde;cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla.

Creştinismul s-a conjugat adesea cu eroismul. Celor care ar fi putut spune că „nu suntem născuţi pentru a fi eroi”, Matei le aminteşte o altă frază a lui Isus: Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” La întrebarea pusă în aceşti termeni, răspunsul este unul singur: „lumea întreagă nu face cât mântuirea veşnică”.

7. Comentariul sf. Ioan Paul al II-lea. Un amplu comentariu pertinent la prima condiţie pentru urmarea lui Isus este oferit de sfântul Ioan Paul al II-lea în mesajul pentru cea de-a XVI-a Zi Mondială a Tineretului (2001). Propunem ample pasaje din acest mesaj unde textul citează tema zilei după evanghelistul Luca.

Isus nu este un Mesia al triumfului şi al puterii. Într-adevăr, nu a eliberat Israelul de sub dominaţia romană şi nu i-a asigurat gloria politică. În calitate de slujitor autentic al Domnului, şi-a împlinit misiunea de Mesia în solidaritate, în slujire, în umilirea prin moarte. Este un Mesia care depăşeşte toate schemele şi zgomotul, care nu poate fi “înţeles prin logica succesului şi a puterii, folosită deseori de lume drept criteriu de verificare a propriilor proiecte şi acţiuni.
Venit pentru a împlini voinţa Tatălui, Isus rămâne fidel acesteia până la sfârşit şi îşi împlineşte astfel misiunea de mântuire a celor care cred în el şi îl iubesc, nu cu vorba, ci concret. Dacă iubirea este condiţia urmării lui, jertfa este cea care dovedeşte autenticitatea acelei iubiri (cf. Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, 17-18).

Atunci Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (Matei 16, 24). Aceste cuvinte exprimă radicalismul unei alegeri care nu admite amânări sau răzgândiri. Este o exigenţă dură, care i-a impresionat chiar pe ucenici şi în decursul secolelor a îndepărtat mulţi bărbaţi şi femei de la urmarea lui Cristos. Dar tocmai acest radicalism a adus şi roade minunate de sfinţenie şi de martiriu, care mângâie în timp drumul Bisericii. Şi astăzi acest cuvânt sună a scandal şi nebunie (cf. 1Corinteni 1,22-25). Şi totuşi trebuie să ne analizăm din prisma lui pentru că drumul trasat de Dumnezeu pentru Fiul său este acelaşi care trebuie parcurs de ucenicul hotărât să îl urmeze. Nu există două căi, ci numai una: aceea parcursă de Învăţător. Ucenicului nu îi este permis să inventeze o alta.

Isus merge înaintea celor care îi aparţin şi cere fiecăruia să facă ceea ce a făcut el însuşi. El spune: nu am venit pentru a fi slujit, ci ca să slujesc; astfel, cel care vrea să fie ca mine să fie slujitorul tuturor. Am venit la voi ca unul care nu are nimic; aşa pot să vă cer să renunţaţi la orice tip de bogăţie care vă împiedică să intraţi în împărăţia cerurilor. Accept contradicţia, respingerea din partea majorităţii celor din poporul meu; pot să vă cer şi vouă să acceptaţi contradicţia şi contestarea, din partea oricăruia ar veni.

Cu alte cuvinte, Isus ne cere să alegem plini de curaj acelaşi drum; să îl alegem înainte de toate “în inimă”, pentru că a avea o situaţie externă sau alta nu depinde de noi. De noi depinde voinţa de a fi, în măsura în care este posibil, ascultători ca el faţă de Tatăl şi gata să acceptăm până la capăt planul pe care îl are cu fiecare.

“Să se lepede de sine”. A se lepăda de sine înseamnă a renunţa la propriul plan, deseori limitat şi meschin, pentru a-l primi pe cel al lui Dumnezeu: iată drumul convertirii, indispensabil pentru existenţa creştină, care l-a făcut pe apostolul Paul să afirme: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).

Isus nu ne cere să renunţăm să trăim, ci să primim o noutate şi o plinătate de viaţă pe care numai el le poate da. Omul are înrădăcinată în adâncul existenţei sale tendinţa spre “a se gândi la sine însuşi”, de a aşeza propria persoană în centrul intereselor şi a face din el măsură pentru toate. În schimb, cel care îl urmează pe Cristos refuză această orientare asupra lui însuşi şi nu evaluează lucrurile pe baza avantajului său. Consideră viaţa trăită în termeni de dar şi gratuitate, nu de cucerire şi de posesie. Într-adevăr, viaţa adevărată se exprimă prin dăruirea de sine, rod al harului lui Cristos: o existenţă liberă, în comuniune cu Dumnezeu şi cu fraţii (cf. Gaudium et spes 24).

Dacă viaţa trăită în urmarea lui Cristos devine valoarea supremă, atunci toate celelalte valori primesc de la aceasta plasarea şi importanţa lor corectă. Cel care vizează doar bunurile pământeşti va ieşi în pierdere, în ciuda aparenţelor de succes: moartea îl va lua cu un cumul de lucruri, dar cu o viaţă lipsită (cf. Luca 12,13-21). Aşadar, alegerea se face între a fi şi a avea, între o viaţă deplină şi o existenţă goală, între adevăr şi minciună.

“Să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. Aşa cum crucea poate deveni un simplu obiect decorativ, la fel “purtarea crucii” poate deveni un mod de a spune. Însă, în învăţătura lui Isus, această expresie nu pune pe primul plan mortificarea şi renunţarea. Nu se referă în primul rând la datoria de a suporta cu răbdare micile sau marile neplăceri de zi cu zi; şi încă şi mai puţin intenţionează să fie o exaltare a durerii ca mijloc pentru a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu. Creştinul nu caută suferinţa pentru ea însăşi, ci iubirea. Iar crucea primită devine semnul iubirii şi al dăruirii totale. A o purta pe urmele lui Cristos înseamnă a se uni cu el în oferirea celei mai mari dovezi de iubire.

Nu se poate vorbi despre cruce fără să fie luată în considerare iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, faptul că Dumnezeu vrea să fim umpluţi de bunurile sale. Prin invitaţia “urmează-mă”, Isus le repetă ucenicilor nu doar: ia-mă de model, dar şi: împărtăşeşte viaţa şi alegerile mele, petrece-ţi viaţa împreună cu mine în iubire faţă de Dumnezeu şi de fraţi. Astfel, Cristos apare în faţa noastră drept “calea vieţii”, care este, din păcate, ameninţată constant de “calea morţii”. Păcatul este acea cale care îl separă pe om de Dumnezeu şi de aproapele, provocând divizare şi minând societatea din interior.

“Calea vieţii”, care reia şi reînnoieşte atitudinile lui Isus, devine calea credinţei şi a convertirii. Chiar calea crucii. Este calea care conduce la încredere în el şi la planul său de mântuire, la credinţa că el a murit pentru a manifesta iubirea lui Dumnezeu faţă de fiecare om; este cale de mântuire în mijlocul unei societăţi deseori fragmentată, confuză şi contradictorie; este calea fericirii de a-l urma pe Cristos până la sfârşit, în circumstanţele deseori dramatice ale vieţii cotidiene; este calea care nu se teme de insuccese, dificultăţi, marginalizări, singurătate, pentru că umple inima omului cu prezenţa lui Isus; este calea păcii, a stăpânirii de sine, a bucuriei profunde a inimii.

8. Crucea: luată bine, duce la mântuire; luată rău, striveşte. Isus spune în Evanghelia de azi că este ucenic al său acela care îl urmează pe calea crucii. O precizare. Crucea despre care se vorbeşte aici este crucea suferinţelor îndurate asemenea lui Isus. Este crucea persecuţiilor fizice, morale şi spirituale pe care creştinul le întâmpină în cursul vieţii sale în calitate de ucenic al lui Isus. Este vorba de crucea credinţei. Precizarea „pentru mine” este importantă: „Cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla”.

Nu este vorba de suferinţele care constituie condiţia naturală a vieţii fiecărui om. Nu e vorba de a umbla în căutarea de suferinţe, ci de a primi cu spirit nou ceea ce există deja în viaţa fiecăruia. Oricum, în înfruntarea acestor suferinţe ucenicul lui Isus are o viteză în plus comparativ cu ceilalţi oameni. Ştie cum să ia crucea asupra sa. Se comportă cu crucea precum pânzele unei nave cu vântul. Dacă pânzele prind vântul cum trebuie, ele se umflă şi barca înaintează pe valuri. Dacă pânzele sunt orientate împotriva vântului, viaţa călătorilor este în pericol de naufragiu: vântul rupe catargul şi nava se răstoarnă în mare. La fel şi crucea, luată cum trebuie, poartă la mântuire; luată greşit, striveşte.

Călătorind cu barca pe marea vieţii creştinul îşi orientează astfel pânzele încât ele să fie umflate de suflul Evangheliei. Dar asta se învaţă, se deprinde zi de zi ascultând cuvintele lui Isus şi purtând crucea pe urmele lui şi împreună cu el.

9. Purtarea crucii în tăcere. Creştinul nu este scutit în mod excepţional de abisul înfricoşător al durerii umane, dar ştie cu absolută certitudine că viaţa sa trebuie să fie consumată până la capăt pentru a iubi. Poate trăi suferinţa în solitudine, singur, asemenea lui Isus, dar nu se descurajează. Şi asta face parte din mărturia creştină, şi prin asta este „martor al morţii şi învierii lui Cristos” şi-i face mai tare credinţa.

Trebuie să preţuim valoarea suferinţei ca material de jertfă adus împreună cu Cristos. Suferinţa se iroseşte atunci când vorbim despre ea la tot pasul, fără vreo trebuinţă sau vreun folos, plângându-ne tot timpul de durerile şi necazurile noastre cu toţi pe care-i întâlnim. Asta nu înseamnă a purta crucea, ci a o pune pe umerii altora. Ar fi bine să păstrăm cu gelozie unele mici necazuri şi suferinţe ca un secret între noi şi Dumnezeu, pentru ca ele să nu-şi piardă parfumul. A şti să suferi ceva în tăcere contribuie mult la menţinerea păcii şi armoniei într-o familie sau într-o comunitate, inclusiv religioasă.

Este important să subliniem un alt aspect când vorbim de purtarea crucii. Evanghelia rămâne Vestea cea bună ce nu se împotriveşte bucuriei. Creştinilor nu trebuie să le fie teamă de plăcere atunci când ea este însoţită de împlinirea propriei datorii. Desigur, rămâne importantă virtutea cardinală a cumpătării dar a se bucura de bunurile create de Dumnezeu nu este împotriva Evangheliei vieţii. Şi plăcerea îşi are izvorul în Dumnezeu. Să ne deprindem a primi bucuriile vieţii, chiar mici dar adevărate, aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru ele

10. Răspunsul creştinilor. Istoria Bisericii din primele veacuri dar şi din timpurile recente este plină de creştini cărora nu le-a fost teamă să-şi piardă viaţa ca mărturie a credinţei lor. Dar această istorie este plină şi de creştini fricoşi şi îndoielnici şi mai ales doar cu numele. Se îngrijorează şi se agită când se pierde câinele sau cineva le fură maşina dar nu se cutremură la gândul că sunt în pericol de a se pierde pentru veşnicie.

Se citeşte în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscop de Constantinopol între anii 397 şi 407, că împăratul Arcadius, voind să scape de el, a cerut sfatul unui înţelept din imperiu, care i-a zis: Dacă îl vei trimite pe episcopul Ioan în exil, nu se va tulbura, deoarece patria lui este lumea întreagă, Dacă îl vei priva de bunurile sale materiale, nu-i vei dăuna lui ci săracilor, cărora le aparţin acele bunuri ale sale. Dacă îl vei arunca în lanţuri, el le va săruta. Dacă il vei condamna la moarte, va fi fericit să moară pentru credinţa sa. Dacă vrei să-l loveşti cu adevărat, atunci trebuie să-l faci să păcătuiască. Este singurul lucru de care se teme. Episcopul Ioan nu se teme de moarte ci numai de judecata lui Dumnezeu”.

Iată de ce trebuie să ne temem! Creştinul se teme de păcat, căci păcatul îl separă de Isus, iar în Isus este viaţa veşnică, mai mult „El este viaţa veşnică” (1Ioan 1,2; 5,20). A se teme de altceva, de catastrofa finală, care probabil nu-l va atinge, sau de bătrâneţe, de boală, de singurătate, de moarte, înseamnă că preţuim mai mult viaţa aceasta, decât pe cealaltă, mai mult lumea decât pe Dumnezeu.

(RV – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 29 august 2014)


Aici, versiunea serrviciului audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.