2014-09-05 13:21:35

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (A). Comunitatea creştină: curajul corectării fraterne în vederea mântuirii veşnice


(RV - 7 septembrie 2014) E Ziua Domnului. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe astăzi cu o invocaţie inspirată din psalmul 118/119 care este cel mai lung din toată Psaltirea: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta(vv. 137.124). Psalmistul cântă legea divină şi, într-un sens mai larg, cuvântul prin care Dumnezeu se revelează oamenilor în istorie şi arătă, în cele din urmă, că „plinătatea legii este iubirea” (Romani 13,10).

1. Cuvântul lui Dumnezeu. Acest psalm alfabetic, susţinut de un paralelism continuu caracteristic poeziei orientale, se prezintă ca o serie de repetiţii interminabile. De fapt, în fiecare din cele 176 de versete este prezent cel puţin unul din cei opt termeni care definesc legea şi cuvântul lui Dumnezeu. Iată, începutul şi finalul psalmului: „Fericiţi sunt cei neprihăniţi pe cale, care umblă în legea Domnului… Am rătăcit ca o oaie care s-a pierdut, caută-l pe slujitorul tău, căci nu am uitat poruncile tale!”(vv. 1 şi 176). Pe lângă expresiile „legea Domnului” şi „poruncile tale” întâlnim în corpul psalmului termenii: mărturiile, orânduirile, hotărârile, judecăţile, cuvintele şi învăţăturile tale. Acestea sunt precum razele care strecoară în inimi lumină şi căldură.

Monotonia creată de repetiţii este doar în aparenţă, deoarece aceşti termeni redau noi aspecte ale iubirii faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Insistenţa este benefică: pe de-o parte, facilitează memorizarea într-o societate în care predomină cultura orală; pe de alta, aprofundează sensul şi dezvăluie secrete nebănuite minţii rugătorului deprinzându-i inima să adere la voinţa lui Dumnezeu. Simbolul dominant al psalmului este drumul (calea) care indică viaţa credinciosului luminată de legea Domnului: „Cuvântul tău, Doamne, e făclie pentru paşii mei" (Psalmul 118/119,105).

Nu lipsesc în această cântare sapienţială momentele de încordare sufletească datorită coşmarului provocat de ostilităţi, de ispite şi de suferinţe. Însă peste toate se aşterne o mare linişte, adevărată abandonare la cuvântul luminos al lui Dumnezeu, „mai dulce decât mierea” (v.103), „mai preţios decât aurul” (v.127). O sinteza ideală a acestui psalm este oferită de versetul 47 care înlocuieşte orice explicaţie: „Bucuria mea sunt poruncile tale pe care le iubesc”.

2. Voinţa lui Dumnezeu. Creştinul găseşte în acest psalm o bogată colecţie de rugăciuni scurte inspirate de legea lui Dumnezeu în împrejurările cele mai diferite ale vieţii. Recitat fără grabă, cu calm şi cu răbdare, cuvânt după cuvânt, frază după frază, psalmul conduce prin insistenţa tonului la primirea voinţei lui Dumnezeu. S-a scris despre gânditorul francez Blaise Pascal că îl recita zilnic, că seara se întreţinea îndelung cu prietenii asupra frumuseţii lui, încât părea extaziat de realităţile luminoase care sunt cuvântul, voinţa şi adevărurile divine.

Psalmul 118/119 a fost comparat cu un rozariu al poruncii iubirii pe care Cristos a învăţat-o ca plinătate a Legii. Isus a cuprins cele 176 de versete ale psalmului într-o simplă cerere pe care ne-a învăţat să o adresăm Tatălui nostru care este în ceruri: „Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6,10).

În împlinirea voinţei iubitoare a Tatălui stă viaţa lui Cristos, a Bisericii, a fiecărui creştin şi a fiecărui om. Cuvântul lui Dumnezeu este mâncare pentru suflet. „Rumegat” lăuntric plăsmuieşte sufletul după imaginea lui Isus care în viaţa pământească nu a făcut altceva decât voinţa Tatălui.

Deşi în forme mai mult sau mai puţin adecvate, toate religiile pretind să arate oamenilor voinţa lui Dumnezeu şi cultul prin care vrea să fie cinstit pentru a fi în comuniune cu el. În alte cuvinte, religiile cultivă relaţia oamenilor cu Dumnezeu. Însă numai credinţa creştină anunţă misterul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (Ioan 1,14) iar celor care l-au primit şi au crezut în numele lui, le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 1,12). Botezaţi întru moartea şi învierea lui Cristos spunem în rugăciunea zilei: Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică.

3. Străjeri ai cuvântului lui Dumnezeu. Profetul este ca un „străjer” pus de Dumnezeu pentru poporul lui Israel ca să-i comunice cuvântul său. Astfel Ezechiel, unul din cei patru mari profeţi scrişi, este trimis de Dumnezeu -i avertizeze pe fiii lui Israel să nu comită nedreptăţi, să nu-şi ridice ochii spre idoli, să nu verse sânge şi să nu-şi pângărească femeile unii altora (cf. Ezechiel 33,15.25-26). Profetul este precum străjerul care sună din trâmbiţă vestind pericolul dinafară; „pune trâmbiţa la gură” (Osea 8,1) şi dă semnale de alarmă. Este o misiune riscantă îndeplinită în prima linie. De ea depinde destinul multora. Dacă nu-şi face datoria, „vede sabia venind şi nu sună din trâmbiţă, iar poporul nu-i avertizat”, profetul se face responsabil înaintea lui Dumnezeu de moartea lor şi de tot răul săvârşit de cei pentru care a fost pus (cf. Ezechiel 33,6).

Liturghia zilei propune în prima lectură un scurt fragment din cartea profetului Ezechiel. Capitolul 33 este dedicat în întregime misiunii şi responsabilităţii profeţilor: „Aşa spune Domnul: „Fiul omului, te pun străjer pentru casa lui Israel. Ascultă din gura mea cuvântul şi avertizează-i din partea mea! Când îi voi spune celui rău: «Răule, vei muri!», dar tu nu-i vei spune ca să-l avertizezi pe cel rău de la calea sa, el, cel rău, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta. Dar dacă tu îl vei avertiza pe cel rău să se întoarcă de la calea lui, iar el nu se întoarce de la calea lui, el va muri din cauza nelegiuirii sale, dar tu îţi vei salva viaţa(Ezechiel 33,7-9).

Primei lecturi îi răspundem cu psalmul 94/95,1-2.6-9 care ne avertizează împotriva împietririi inimii cât suntem în călătorie spre pământul făgăduit şi a riscului de a nu intra în „odihna Domnului”. „Străjerul” psalmist nu sună din trâmbiţă ca profetul de mai înainte, ci acompaniat de instrumentul cu coarde ne invită să ascultăm astăzi cu credinţă şi supunere cuvântul lui Dumnezeu. Domnul este creatorul şi păstorul nostru. Participând la sfânta Liturghie, îi preluăm invitaţia şi devenim la rândul nostru „străjeri” care avertizează: O, de aţi asculta astăzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre!

Străjeral Cuvântului este şi apostolul. Astăzi Dumnezeu ne vorbeşte prin Fiul său Isus Cristos care ne-a lăsat porunca nouă a iubirii. Cristos este izvorul, maestrul şi modelul iubirii fără limite şi nepărtinitoare. „Iubirea nu face nici un rău aproapelui: aşadar, plinătatea Legii este iubirea”, afirmă apostolul Paul în scrisoarea către Romani 13,8-10, azi lectura a doua. Toată Legea lui Dumnezeu îşi află plinătatea în iubire, încât, raporturile noastre cu alţii, cele zece porunci şi orice alt precept se rezumă în această poruncă: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani 13,10). Iubirea aproapelui provine din iubirea lui Dumnezeu care „a împăcat cu sine lumea în Cristos iar nouă ne-a încredinţat cuvântul reconcilierii”, învaţă apostolul Paul în scrisoarea a doua către Corinteni 5,19, azi versul dinaintea Evangheliei.

4. Iubirea fraternă în comunitatea creştină. Aceeaşi responsabilitate profetică este aplicată de Cristos comunităţii ucenicilor săi. Şi ucenicul lui Cristos este un străjer” al Cuvântului. De fapt, lecturile Liturghiei acestei duminici converg asupra poruncii iubirii fraterne în comunitatea credincioşilor, care îşi are izvorul în comuniunea Preasfintei Treimi.

În Evanghelia zilei Matei 18,5-10 Isus ne spune că iubirea fraternă comportă comuniune în rugăciune, dar şi un sens de responsabilitate reciprocă. Tot capitolul 18 Evanghelie după Matei este dedicat vieţii comunităţii creştine, de aceea a fost numit „Regula Comunităţii creştine” sau „Discursul eclesial”.

Ucenicii lui Isus se roagă împreună, tind la sfinţenia vieţii, se corectează reciproc şi se iartă unii pe alţii. Când un frate sau o soră păcătuieşte, nu putem fi indiferenţi. Dragostea faţă de ei cere să căutăm a-i ajuta ca să se îndrepte. O cere datoria „corectării fraterne” care este un adevărat gest de iubire creştină. Însă corectarea între fraţi necesită mult tact şi umilinţă, cum se arată în Evanghelie. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci ca el să se întoarcă şi să trăiască (cf. Ezechiel 18,23). Cere ne iertăm unii pe alţii pentru a fi iertaţi. Dumnezeu ascultă cererile celor care se roagă uniţi în iubirea sa. Astfel Cristos înviat este prezent în mijlocul nostru.

5. Comuniunea în rugăciune. Un moment important de trăire a iubirii lui Dumnezeu în comunitatea creştină este concordanţa în rugăciune. Aceasta asigură prezenţa lui Isus în mijlocul ucenicilor şi, prin ea, ascultarea cererilor lor de către Tatăl din ceruri. Spune Isus: „Dacă doi dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Matei 18,19-20).

Afirmaţia lui Isus are în vedere practica religioasă de la sinagogă. Pentru deschiderea unei adunări de cult în zi de sâmbătă trebuiau să fie prezente cel puţin zece persoane. Rabinii învăţau că atunci când zece persoane şi chiar numai trei sau două stau şi meditează asupra Legii lui Moise, Dumnezeu este prezent în mijlocul lor. Isus modifică această convingere a credincioşilor evrei şi afirmă: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor. Pentru comunitatea ucenicilor, prezenţa lui Isus în mijlocul lor înseamnă prezenţa lui Dumnezeu.

Rugăciunea personală este desigur importantă, chiar indispensabilă, dar Cristos înviat din morţi asigură prezenţa sa în comunitatea creştină. Aceasta, oricât de mică ar fi, dacă este unită şi unanimă, reflectă însăşi realitatea lui Dumnezeu Unu şi Întreit care este comuniune desăvârşită de iubire. Scriitorul bisericesc Origen (+254) din Alexandria Egiptului spune că „trebuie să ne exercităm în această simfonie” (Comentariu la Evanghelia după Matei 14, 1), adică în armonia comunităţii creştine.

6. Corectarea fraternă. Un aspect particular important al manifestării iubirii în comunitatea creştină este corectarea fraternă. Formând o comunitate de rugăciune în prezenţa lui Isus, ucenicii se simt responsabili unii de alţii. Învaţă Isus: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi! Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi, «pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori!» Dacă refuză să-i asculte şi pe ei, spune-l Bisericii! Iar dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş! Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Matei 18, 15-18).

În comunitatea de credinţă, de iubire şi de speranţă care este Biserica, creştinii se avertizează reciproc. Îndeplinesc într-un anume fel rolul „străjerului” care semnalează fraţilor prezenţa pericolelor. Potrivit acestei responsabilităţi, dacă un frate greşeşte împotriva mea, eu trebuie să mă port cu dragoste faţă de el. Înainte de toate, trebuie să-i vorbesc personal, „între patru ochi”, arătându-i că ceea ce a spus sau a făcut nu este bine. Contactul personal stabileşte o intimitate ce permite lămurirea neînţelegerilor şi dezlegarea nodurilor. „Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău”: spune Isus.

Acest mod de a acţiona se numeşte corectare fraternă. Nu-i o reacţie la ofensa suportată, ci o datorie ce izvorăşte din iubirea pentru un frate. Comentează Sfântul Augustin: „Acela care te-a jignit, ofensându-te, şi-a provocat sieşi o rană gravă, şi tu nu te îngrijeşti de rana fratelui tău?...Tu trebuie să uiţi ofensa pe care ai primit-o, dar nu rana unui frate al tău” (Discorsi 82, 7). Spune Isus: „Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău.

7. Şi dacă fratele nu mă ascultă? Să vedem mai întâi ce să nu facem. Când pentru vreun motiv oarecare nu e posibil a corecta „în patru ochi” persoana care a greşit, există ceva ce trebuie evitat în mod absolut. Potrivit Evangheliei, trebuie evitată răspândirea fără motiv a păcatului fratelui. Trebuie evitate vorbirea de rău, bârfele calomniile, exagerarea răului. Sfântul Iacob în scrisoarea sa (5,11) îndeamnă: „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine îl vorbeşte de rău pe fratele sau îl judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea şi judecă Legea. Dar dacă judeci Legea, nu eşti un împlinitor al Legii, ci judecător”.

Asta este valabil şi pentru cine primeşte o destăinuire. În Biblie găsim o frumoasă maximă referitoare la vorbărie: „Ai auzit un cuvânt! Să moară împreună cu tine! Fii sigur, nu te va face să explodezi!” (Ben Sirah 19,10).

Răul, vorbăria, bârfele, ştirile senzaţionale de scandal se bucură azi de prioritate pe toate canalele de difuziune. Trebuie să ne propunem să fim un punct terminal pentru rău, adică locuri unde calomnia, bârfa, vorbăria se termină, sunt înghiţite de uitare. Ori de câte ori se întâmplă asta, se înregistrează o biruinţă a binelui asupra răului şi lumea devine puţin mai curată.

În trecut, preoţii abordau des în predici vorbirea de rău în comunitatea parohială, ilustrând gravitatea ireparabilă a acestui păcat printr-un fapt anecdotic. Odată o femeie s-a dus să se spovedească la sfântul Filip Neri, acuzându-se că a vorbit de rău câteva persoane. Sfântul i-a dat dezlegarea dar i-a dat şi o pocăinţă ciudată. I-a zis să meargă acasă, să ia o găină şi să se întoarcă la el, jumulind-o de pene de-a lungul drumului. Când a fost din nou înaintea lui, i-a zis: „Acum întoarce-te acasă şi adună una câte una toate penele pe care le-ai lăsat să cadă venind la mine”. Femeia i-a spus că asta este imposibil, căci vântul le luase pe toate între timp. „Iată, aici aşteptam să ajungi!”, i-a zis sfântul Filip. „Vezi, cum este imposibil să aduni penele, odată aruncate în vânt, aşa e imposibil să retragi vorbele şi calomniile odată ieşite din gură”.

Şi cât rău face vorbăria, bârfa! Se poate compara cu trădarea lui Iuda care l-a vândut pe Isus pentru treizeci de arginţi.

8. Alţi paşi, dacă fratele nu mă ascultă. Cum să procedăm în corectarea fraternă? În Evanghelia de azi Isus indică o procedură graduală adaptată, probabil, de evanghelistul Matei la situaţia reală a comunităţii sale. După convorbirea „în patru ochi”, al doilea pas al corectării este cel înaintea „martorilor”. Întoarce-te şi vorbeşte-i fratelui împreună cu alte două sau trei persoane, pentru a-l ajuta mai bine să-şi dea seama de ceea ce a făcut. Dacă şi după această tentativă de împăcare, fratele continuă să respingă observaţia, atunci ca remediu extrem, trebuie să-l spui comunităţii bisericeşti. Este al treilea pas al corectării fraterne. Comunitatea, fără formalităţi juridice şi fără aroganţă fariseică, trebuie să dezbată cazul căutând să stabilească mijloacele potrivite pentru a-l ajuta pe fratele păcătos.

Doar în faţa indiferenţei orgolioase, a aroganţei şi a refuzului total se recurge la măsuri extreme. Este momentul dureros când se declanşează excomunicarea, adică recunoaşterea că acel frate s-a dus liber în afara comunităţii. Deci, dacă fratele nu ascultă nici de comunitate, este datoria comunităţii a-l face să-şi dea seama de ruptura şi îndepărtarea pe care el însuşi şi le-a provocat separându-se de comuniunea Bisericii.

Însă, atenţie, nu-i vorba de osândire. În ultima treaptă a corectării fraterne Isus spune: „Iar dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş! (Matei 18,17). Excomunicarea nu înseamnă osândirea păcătosului. Un tată şi o mamă nu-i alungă niciodată de la ei pe copii lor. Pot doar constata îndepărtarea lor, dar totdeauna cu durere şi amărăciune. În cuvintele lui Isus „să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş”, se întrevede o deschizătură prin care se strecoară un pic de lumină. Ştim că Isus s-a făcut tovarăş de călătorie şi de masă al vameşilor şi păcătoşilor pentru a-i converti.

Doar când cineva se înverşunează în răutate, se declanşează măsura de protecţie „medicinală” care urmăreşte îndreptarea celui care a păcătuit şi protejarea comunităţii de seducerea la rău. Este actul „medicului care îi caută pe cei bolnavi şi nu pe cei sănătoşi”, cum spunea Isus. Îndată ce păcătosul dă semne de renaştere a conştiinţei, se recurge imediat la puterea de „a dezlega” pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii: „Adevăr vă spun: tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Matei 18,18)..

9. A corecta şi a se lăsa corectaţi. Evanghelia acestei duminici oferă Bisericii un itinerar educativ, de pedagogie a carităţii spirituale. A fi „străjer”, a practica slujirea corectării fraterne este o artă care cere umilinţă, dragoste creştină adevărată, bun simţ uman şi tact. Toate acestea arată că există o coresponsabilitate pe drumul vieţii creştine: fiecare, conştient de propriile limite şi defecte, este chemat să accepte corectarea fraternă şi să-i ajute pe alţii prin acest serviciu special.

Dar, corectarea fraternă este activă şi pasivă, adică se aplică altora şi se primeşte de la alţii. Nu există doar datoria de a corecta, dar şi datoria de a se lăsa corectaţi. Din capacitatea de a ne lăsa corectaţi se vede dacă suntem maturi îndeajuns pentru a-i corecta pe alţii. Dacă în corectarea fraternă a altuia nu totdeauna se obţine rezultat dorit pentru că fratele se înverşunează în propria poziţie, depinde exclusiv de noi reuşita în a fi corectaţi. Când vedem pe cineva care primind o observaţie răspunde: „Ai dreptate, îţi mulţumesc că m-ai făcut atent”, să ne plecăm fruntea, este un om demn, trăieşte în spiritul Evangheliei.

10. De la primele comunităţi creştine la cele actuale. Când era redactată această pericopă evanghelică, Matei 18,15-20, Biserica creştină era constituită de un ansamblu de mici comunităţi răspândite în vastul imperiu roman, dar fiecare din aceste comunităţi era o „adevărată” comunitate în sensul strict al cuvântului. Era ca o familie în care toţi se cunosc şi în care se trăieşte solidar „unu pentru toţi şi toţi pentru unu”.

Ce se întâmplă într-o familie? Dacă un tânăr începe să frecventeze ambiente dubioase şi clar dăunătoare sau o tânără începe să umble cu un destrăbălat, nimeni din familie nu asistă indiferent la aceste evenimente, dar toţi se preocupă să intervină, fiecare în felul său şi în strânsă legătură cu ceilalţi, pentru a-l lămuri şi ajuta pe cel care în familie tinde să se abată de la drumul bun.

Aşa era în primele comunităţi creştine, iar procedura descrisă de evanghelistul Matei pentru „a recâştiga” şi readuce în comunitate pe cel ce umbla pe o cale greşită, ne face să înţelegem că în primele timpuri ale Bisericii toată comunitatea creştină era solidară în astfel de situaţii.

Ce putem face azi? Astăzi comunităţile creştine, chiar cele din mediul rural, s-au extins iar legăturile şi sentimentele de fraternitate dintre toţi cei botezaţi au slăbit. În faţa unui număr tot mai mare de situaţii dificile, mulţi zic sau se gândesc în sinea lor: „Nu pot face absolut nimic” şi sub multe aspecte este, din nefericire, foarte adevărat. Cu toate acestea, Isus astăzi ne provoacă să ne întrebăm: „Chiar nu se mai poate face nimic în faţa relelor care fac ravagii în societate?”

Totuşi ceva se poate face. Înainte de toate să nu spunem precum Cain: „Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?” (Geneză 4,9). Prima din lecturile Liturghiei luată din cartea profetului Ezechiel ne învaţă că fiecare dintre noi a fost făcut de Dumnezeu „străjer” pentru fraţii săi. Bineînţeles, nu-i vorba de urmăritorul altora, ci de păzitorul care veghează şi este atent la binele celorlalţi şi al întregii comunităţi.

Al doilea lucru care trebuie făcut este acela de a simţi evenimentele triste ale comunităţii creştine ca situaţii care îl întristează pe Dumnezeu şi de aceea trebuie să ne rugăm pentru îndreptarea lor. Când un creştin trece prin rugăciune, distruge în el însuşi orice soi de răutate faţă de cel care a păcătuit împotriva comunităţii, căci rugăciunea îi taie orice orgoliu. Iese din rugăciune cu sentimentele lui Isus care nu purta ură în inima sa dar îi iubea pe păcătoşi.

11. Cu cel mai mare respect. Cu aceste predispoziţii sufleteşti, inspirate de simţămintele inimii lui Cristos, creştinul este „dotat”, să spunem, şi pregătit pentru corectarea fratelui care a păcătuit. O va face, desigur, cu discreţie şi respect, întrucât ştie că nu are de-a face cu „capră râioasă”, căreia trebuie să-i îndepărteze râia, dar cu o persoană care, din diferite raţiuni, s-a convins că învăţătura şi poruncile Evangheliei nu mai sunt aplicabile, cel puţin în cazul său. În spatele devierii sale morale există totdeauna o deviere a minţii, un mod greşit de a gândi. El continuă să fie un frate, un fiul al lui Dumnezeu, care trebuie tratat cu respect şi îndurare, aşa cum l-ar fi tratat Isus.

Stând de vorbă cu fratele, „străjerul” lui Dumnezeu nu trebuie să se comporte ca unul ce se crede „perfect”, ci ca frate păcătos care vrea să-l ajute pe fratele păcătos. Trebuie să fie convins că înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este desăvârşit şi că, „printr-un misterios proces de agregare de rău la rău, orice păcat, chiar cel mai uşor, contribuie la alimentarea consistenţei şi a forţei răului care este în lume” (cf. Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru Postul Mare 2012, n.1).

Şi acum convorbirea poate să înceapă. Nu putem fi siguri niciodată că îndreptarea fraternă reuşeşte. Este posibil ca încercarea noastră de bună credinţă să eşueze. E posibil ca fratele nostru, în semn de reacţie, să se înverşuneze în abaterea de la bine. Vom regreta şi ne vom ruga pentru el. Nici Isus n-a reuşit să-i readucă la calea binelui pe toţi păcătoşii din vremea sa. Lucrul cel mai grav ar fi să privim de sus relele din lume, cu ideea greşită şi fermă că nu trebuie să ne amestecăm sau să ne „murdărim” mâinile în „afacerile altora”.

12. În comuniunea Bisericii. Creştinii, ucenicii Domnului, uniţi cu Cristos prin Euharistie, trăiesc într-o comuniune care îi leagă pe unii cu alţii ca mădulare ale unui singur trup. Asta înseamnă că celălalt îmi aparţine, viaţa lui, mântuirea lui interesează viaţa mea şi mântuirea mea: existenţa noastră este corelată cu aceea a altora, atât în bine cât şi în rău. Atenţia faţă de aproapele cuprinde şi grija pentru binele său sufletesc. Este un aspect al vieţii creştine ce pare căzut în uitare; se tace aproape de tot în privinţa responsabilităţii spirituale.

Tradiţia Bisericii a cunoscut şi cunoaşte printre faptele de milostenie sufletească pe aceea de “a-i avertiza pe păcătoşi”. Este important a recupera această dimensiune a carităţii creştine. Nu trebuie să tăcem în faţa răului. Ne gândim aici la atitudinea acelor creştini care, din respect uman sau din simplă comoditate, se adaptează mai degrabă la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe fraţii săi cu privire la modurile de a gândi şi de a acţiona care contrazic adevărul şi nu merg pe calea binelui.

În lumea noastră impregnată de individualism este necesar să redescoperim importanţa corectării fraterne, pentru a păşi împreună spre sfinţenie. Chiar “cel drept cade de şapte ori” (Proverbe 24,16), spune Scriptura şi noi toţi suntem slabi şi greşitori. Deci, este o mare slujire a ajuta şi a ne lăsa ajutaţi pe calea Domnului. Avem nevoie mereu de o privire care iubeşte şi corectează, care cunoaşte şi recunoaşte, care discerne şi iartă, aşa cum a făcut şi face Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de joi 4 septembrie 2014)


Aici, versiunea serviciului audio: RealAudioMP3







All the contents on this site are copyrighted ©.