Consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a de peste an (A). Dumnezeu şi lucrătorii
viei: „pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie”
(RV – 21 septembrie 2014) E Ziua Domnului. Au trecut peste douăzeci de secole
şi vestea „Cristos a înviat” răsună şi azi ca în dimineaţa acelei zile
de după sâmbătă, care a devenit pentru creştini Ziua Domnului. Ne împărtăşim din roadele
învierii lui Isus mai ales când participăm la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Aici
suntem luminaţi de cuvântul lui Dumnezeu, care este făclie pentru paşii noştri. Să
primim lumina învierii în sărbătoarea săptămânală a Paştelui.
1. "Salus
tua ego sum". Încă de la începutul Liturghiei duminicale suntem întâmpinaţi de
vestea bună anunţată de Domnul prin profeţii de demult şi în psalmii biblici: „Mântuirea
poporului Eu sunt, spune Domnul. Din orice strâmtorare vor striga spre
mine, îi voi asculta şi voi fi Dumnezeu lor în veci”. Cântarea liturgică
evocă legământul încheiat odinioară de Dumnezeu cu poporul ales şi reînnoit prin moartea
şi învierea Fiului său Domnul nostru Isus Cristos. Noi suntem poporul Noului Legământ.
Dumnezeu este cu noi în orice strâmtorare a vieţii ne-am afla. Fiecare dintre noi
poate striga către Domnul precum sfântul Augustin în clipele de căutare şi de zbucium
sufletesc: „O, pentru mila ta, spune-mi Doamne, Dumnezeul meu, ce anume eşti
pentru mine. Spune sufletului meu, mântuirea ta Eu sunt…Iată,
urechile inimii mele sunt înaintea gurii tale”(Confes I, 5; IX,
1).
La începutul sfintei Liturghii îl rugăm pe Duhul Sfânt să ne deschidă
şi nouă urechile inimii precum i-a deschis inima unei femei cu numele Lidia,
ca să asculte cele spuse de apostolul Paul, când predica Evanghelia în oraşul Filipi
din Macedonia: „Deschide, Doamne, inimile noastre, ca să pătrundă în ele
cuvântul Fiului tău!” (cf. Fap 16,14b, versul dinaintea Evangheliei).
Lecturile
duminicale se întregesc şi se luminează reciproc când cheamă la convertirea vieţii
imitând milostivirea Tatălui nostru din ceruri. Convertirea începe de la gândurile
inimii. Ca de obicei, lectura din cartea profetului, psalmul şi Evanghelia au între
ele o legătură internă pe care încercăm să o înţelegem pentru zidirea noastră spirituală.
2.
Gândurile lui Dumnezeu Suntem în ultima parte a vieţii lui Isus pe pământ, care
se va încheia la Ierusalim cu moartea tragică şi învierea sa glorioasă. Isus vorbeşte
îndelung cu apostolii şi caută cu insistenţă să-i facă să intre în gândurile sale
şi să-şi însuşească modul lui Dumnezeu de a vedea oamenii şi relaţiile dintre ei.
Învăţătorul este preocupat de întrebarea pe care Petru şi ceilalţi ucenici i-au pus-o
puţin mai înainte: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, deci care va fi partea
noastră?” (Mt 19,27). Isus îi asigură că vor avea parte cu el la slava cerească
alături de Tatăl, dar le cere să lase la o parte calculele şi orice formă de tocmeală:
celui care dă „atât”, Dumnezeu trebuie să-i dea „atât”. Împărăţia lui Dumnezeu
are alte legi. Pentru a arăta aceasta, Liturghia propune în prima lectură un text
din cartea profetului Isaia în care Dumnezeu afirmă: „Gândurile mele nu
sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele – oracolul Domnului. Cât
de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă
de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,8-9).
Despre
ce este vorba? Iată contextul. Evreii aflaţi în exilul babilonian vedeau reîntoarcerea
lor la Ierusalim ca o revanşă asupra duşmanilor. Gândurile lor erau departe de cele
ale lui Dumnezeu. Profetul afirmă că reîntoarcerea lor în patrie mu este o răzbunare.
ci un semn al milostivirii lui Dumnezeu şi o invitaţie la a gândi cum gândeşte Dumnezeu,
la a-şi schimba gândurile şi căile după cele ale lui Dumnezeu. Cum gândeşte Dumnezeu?
3.
Dumnezeu este milostiv cu toţi. Răspunde psalmistul:Dumnezeu
gândeşte precum este. Şi cum este Dumnezeu? „Domnul este alături de toţi cei
care-l cheamă”, repetăm după prima lectură urmând Psalmul 144/145,2-3.8-9.17-18.
Să-l preamărim pe Domnul şi vom învăţa că gândurile sale sunt precum el este:mare şi preaînălţat, îndurător şi plin de dragoste, îndelung răbdător şi plin
de îndurare. Te voi binecuvânta în toate zilele şi voi lăuda numele tău în veac
şi pentru totdeauna. Domnul este mare şi preaînălţat,
măreţia lui este fără margini. Domnul este îndurător şi plin de dragoste,
el este îndelung răbdător şi plin de îndurare;Domnul
este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Drept este Domnul
pe toate căile sale şi credincios în toate lucrările sale. Domnul este
alături de toţi cei care-l cheamă, de toţi cei care-l cheamă în adevăr.
Preamărindu-l
pe Domnul, gândurile noastre se modelează treptat după gândurile sale. Mai mult, voinţa
noastră se acordă cu gândurile lui Dumnezeu, aşa cum se recită în frumoasa rugăciune
universală (Oratio universalis, Credo Domine, sed credam firmius – Cred,
Doamne, dar fa sa cred cu mai multa tarie) atribuită papei Clemente al XI-lea (1700-1721:
„Voiesc ceea ce voieşti tu, voiesc pentru că voieşti tu, voiesc cum voieşti
tu, voiesc cât timp voieşti tu”. Şi în voinţa sfântă a lui Dumnezeu aflăm
pacea.
4. Parabola lucrătorilor viei. Pentru a-i face pe ucenici să
gândească şi să judece ca Dumnezeu, în Evanghelia zilei, Isus le spune o altă parabolă
despre împărăţia cerurilor. Este parabola despre stăpânul viei şi despre lucrătorii
zilieri din pericopa evanghelică Matei 20,1-16a: „Împărăţia cerurilor este
asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să tocmească
lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a
trimis în via lui… A ieşit la ora nouă, la ora douăsprezece, apoi la ora trei
după amiază şi găsind alţi lucrători le-a zis „Mergeţi şi voi în via mea” şi „ceea
ce este drept” vă voia da, şi ei au plecat.
Până aici totul e normal. Scena
era cunoscută pe timpul lui Isus în mediul rural. Se întâmplă asta şi zilele noastre,
mai cu seamă în situaţii de criză economică. Îmi amintesc de muncitorii români care
se duceau dis de dimineaţă la depozitele de materiale din periferia Romei şi aşteptau
să fie angajaţi cu ziua sau cu ora. După ce aşteptau în zadar ore în şir, până dimineaţa
târziu, plecau descurajaţi. Hămesiţi de foame se îndreptau spre vreo cantină „Caritas”
şi aşteptau la rând o porţie de mâncare. Dacă rezistau să nu cadă în patima băuturii,
dimineaţa următoare plecau din nou în altă parte sau la acelaşi depozit, cu gândul
că vor avea norocul să fie tocmiţi. Aveau gândul la cei de acasă care aşteptau să
le trimită bani, mulţi după nevoi, fără a şti poate cât de greu se câştigă.
În
a doua parte, parabola lui Isus capătă un caracter neobişnuit cu un final dramatic.
Stăpânul viei este foarte grijuliu. Grijuliu şi generos. Se lucrează cât e lumină
iar ziua are douăsprezece ore. Vine noaptea când nu se mai poate lucra. Cine îşi închipuie
astăzi un patron care iese în piaţă să tocmească lucrători cu o oră înainte de
asfinţitul soarelui? Se întâmplă asta în parabola lui Isus despre împărăţia cerurilor.
Stăpânul viei „a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea
şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua
degeaba?» I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a tocmit». El le-a zis: «Mergeţi
şi voi în vie!»
5. La sfârşitul zilei, plata justă.Ne
putem închipui că între aceşti şomeri în căutarea unui loc de muncă se aflau şi leneşi
care nu voiau să muncească dar erau şi oameni fără vlagă, infirmi şi bolnavi care
nu pot munci toată ziua şi totuşi trebuie să întreţină familia. Celor dintâi chemaţi,
stăpânul le promite: „Vă voi da ceea ce este just”. Lucrătorilor angajaţi în
ultima oră nu le spune aceasta. Rămâne loc pentru surprize. Cu multă abilitate, parabola
conduce ascultătorul să se întrebe: „Oare cum se va comporta stăpânul cu
aceştia din urmă?”
Continuă sfântul Matei 20, 8-16: Când
s-a lăsat seara stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi
dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». Venind cei de la
ceasul al unsprezecelea, au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că
vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. 11 Primindu-l, murmurau împotriva
stăpânului casei, zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca
pe noi, care am suportat greutatea zilei şi arşiţa».Dar el, răspunzând
unuia dintre ei, a zis: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un
dinar?Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din
urmă ca şi ţie. Nu-mi este permis oare să fac ceea ce vreau cu ceea ce este al meu?
Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» Astfel, ultimii vor fi primii”.
6.
Plata justă şi generozitatea stăpânului. Cum se va comporta stăpânul?
Răspunsul este derutant şi neaşteptat chiar în ce priveşte ordinea plăţii. Stăpânul
începe cu cei din urmă care primesc fiecare câte un dinar. Plata are loc în
văzul celorlalţi. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult,
dar au primit şi ei câte un dinar.Bucuria celor din urmă stârneşte nemulţumirea
celor dintâi. „Nu e just”, protestează lucrătorii de la prima oră:«Aceştia
din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi, care am suportat greutatea
zilei şi arşiţa». La fel gândesc şi ascultătorii parabolei: o singură oră de muncă
nu merită aceeaşi plată cât o zi întreagă.
Contrastul dintre atitudinea stăpânului
şi cea a primilor lucrători este izbitor. Stăpânul este generos şi înţelegător, nu
se uită la interesele sale materiale, nu urmăreşte profitul personal dar vrea să satisfacă
nevoile lucrătorilor. Stăpânul se justifică spunând: «Prietene, nu te nedreptăţesc.
Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te!
Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. Nu-mi este permis
oare să fac ceea ce vreau cu ceea ce este al meu? Sau ochiul tău este rău pentru că
eu sunt bun?»
Primii lucrători se gândesc doar la propriile merite şi
interese. Îndată devin invidioşi pe cei din urmă care au avut norocul neaşteptat de
a întâlni un patron bun şi înţelegător. Dar lucrătorii de la primele ore nu înţeleg
generozitatea stăpânului viei, nu ştiu ce este iubirea de aproapele, nu se simt
solidari cu tovarăşii lor, nu-i recunosc ca fraţi.
Acest mod de a vedea
lucrurile este omenesc, dar nu e creştinesc. Isus ne invită să deplasăm atenţia de
la noi, de la interesele proprii şi să o îndreptăm spre alţii, spre nevoile fraţilor
noştri. Vrea să fim fericiţi că Dumnezeu Tatăl are faţă de ei o inimă largă, îndurătoare.
Vrea să ne gândim că toţi sunt vrednici de iubire deoarece avem acelaşi Tată.
7.
O parabolă a milostivirii. Această parabolă se apropie mult de cea a tatălui milostiv
cunoscută şi ca parabola fiului risipitor (Lc 15,11-32). Şi în această
parabolă Isus dezvăluie iubirea şi mărinimia lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. Este
un avertisment pentru cei care sunt mai mult sau mai puţin geloşi de faptul că Dumnezeu
îi iubeşte pe cei slabi şi pe cei păcătoşi. Cei drepţi nu trebuie să devină invidioşi,
ci trebuie să se bucure că au un Tată care îi iubeşte şi pe fraţii care au păcătuit,
care au fugit de acasă dar se întorc cu inima căită precum fiul risipitor. Fiul mai
mare, rămas acasă, nu cunoaşte gândurile inimii tatălui său, de aceea nu este în stare
să participe la sărbătoarea întoarcerii fratelui mai mic care „a fost mort şi a înviat”.
Avem
în parabola lucrătorilor viei o situaţie concretă tipică din viaţa lui Isus, întâlnită
des în Evanghelii. „Fariseii”, „cei drepţi”, „primii” se scandalizau că Isus oferă
aceeaşi mântuire şi păcătoşilor, „celor din urmă”. De fapt, lucrătorul dintre
cei dintâi chemat să primească plata, nu cere mai mulţi dinari, nu cere o plată mai
mare, dar „murmură” (verbul biblic al necredinţei şi al împotrivirii poporului
in pustiu), protestează pentru faptul că cei din urmă care au lucrat o
singură oră, au fost trataţi la fel ca cei care au lucrat din zori şi au îndurat
arşiţa soarelui. Şi aici este miezul parabolei. Nu suportăm ca ultimul
sosit („vameşii şi prostituatele”) să fie tratat ca noi care ne închipuim că „am acumulat
merite” înaintea lui Dumnezeu.
Mesajul parabolei îi atinge în special pe cei
care se scandalizează de deschiderea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Evangheliei la oamenii
păcătoşi, la cei de jos, la cei din urmă. Să ne întrebăm: Noi creştinii am putea fi
oare nefericiţi în cer pentru că îi avem alături pe alţii care s-au rugat mai puţin
decât noi, care au observat poruncile Domnului mai puţin decât noi? Nu-i vom mulţumi
oare lui Dumnezeu pentru că i-a salvat şi datorită rugăciunilor noastre şi ascultării
noastre poate cu mare preţ?
Se pot face multe consideraţii pe marginea acestei
parabole în privinţa „salariului just”, a solidarităţii cu cei neajutoraţi, a chemării
lui Dumnezeu la orice oră din viaţă. Mulţi identifică „plata dreaptă” din parabolă
cu biletul de intrare în împărăţia lui Dumnezeu, şi nu pare greşit. Explică
diferenţa, comparând intrarea în împărăţia cerurilor cu promovarea la universitate
în funcţie de media obţinută la examenul de admitere. Important este să intri, să
fii promovat.
Împărăţia este un dar al lui Dumnezeu şi nu un salariu
pentru faptele legii; mântuirea nu este o recompensă pentru a achita un contract.
Împărăţia este înainte de toate o iniţiativă divină făcută din iubire şi din
comuniune la care omul este invitat să participe cu bucurie şi fără reţineri.
De aceea, suntem îndemnaţi să urmăm stilul stăpânului viei, care este stilul lui
Isus. Nu se bazează pe merite sau pe dreptatea strictă umană dar se lasă cucerit
de iubirea gratuită şi generoasă care dă credit şi celui care nu are drepturi de etalat. Manifestarea
unei iubiri curate şi totale este imitarea desăvârşită a Tatălui din ceruri „care
face să răsară soarele şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt
5,45).
8. Marea invitaţie la ospăţul Domnului. Între Părinţii
Bisericii care ne-al lăsat referinţe la parabola lucrătorilor viei, punându-i în evidenţă
miezul şi frumuseţea şi redând în imagini vii bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu
se află sfântul Ioan Gură de Aur. Una din scrierile atribuite acestui sfânt
episcop şi învăţător al Bisericii este marea invitaţie adresată credincioşilor în
Noaptea de Paşti la sărbătoarea Învierii Domnului. Sunt menţionaţi explicit lucrătorii
viei chemaţi la diferite ore şi invitaţi să se bucure la ospăţul Domnului, căci
viţelul este mult ca nimeni să nu iasă flămând. Notăm in final referinţa clară
la masa de sărbătoare pregătită de tatăl pentru întoarcerea fiului risipitordin parabola cu acelaşi nume.
Reproducem în încheiere acest text cu
unele modificări de redactare. Este bine venit în sărbătoarea
săptămânală a Paştelui.
„De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu,
să se bucure de acest ospăţ frumos şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă,
să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind,
să-şi ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi
primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul
al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul
al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De
a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De-a
ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii,
căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte
pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe
cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi acelui plăteşte, şi acestuia dăruieşte;
şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa
o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru:
şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi
săracii, împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi
ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi.
Masa
este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă
flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia
bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit.
Nimeni
să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o
pe ea cel ce a fost ţinut de ea. A prădat iadul, cel ce s-a coborât în iad; l-a
umplut de amărăciune fiindcă a gustat din trupul lui. Înţelegând aceasta mai înainte
Isaia a strigat: iadul s-a amărât întâmpinându-te pe tine jos: s-a amărât că s-a stricat.
S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a
surpat, s-a amărât că a fost legat. A prins un trup şi a fost lovit de Dumnezeu.
A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut
prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este moarte, boldul? Unde-ţi este iadule, biruinţa?
Cristos a înviat şi tu ai fost nimicit. Cristos s-a sculat şi au căzut diavolii.
Cristos a înviat şi se bucură îngerii. Cristos a înviat şi viaţa stăpâneşte. Cristos
a înviat şi nici un mort nu este în groapă; căci Cristos sculându-se din morţi, s-a
făcut pârga celor adormiţi. Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor.
Amin.
(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 19 septembrie 2014)