Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a de peste an (A): Cine dintre
cei doi a împlinit voinţa tatălui?
(RV – 28 septembrie 2014) E Ziua Domnului. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie
începe azi cu o mărturisire generală: „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne,
întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile
tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării
tale!” (cf. Dan 3,31.29.30.43.42).
1. După „mea culpa”, „Kyrie
eleison”. Recunoaşterea vinovăţiei poporului şi implorarea milostivirii lui Dumnezeu
sunt cerute de momentul liturgic de pregătire pentru a putea „celebra cu vrednicie
sfintele taine”. Textul se inspiră din cântarea celor trei tineri evrei aruncaţi în
cuptorul cu foc în timpul robiei babiloniene. Aceştia fuseseră pedepsiţi pentru că
nu au respectat porunca regelui Nabucodonosor de a se închina la o statuie de aur.
Au rămas credincioşi lui Dumnezeu şi nu s-au închinat la chipul regelui şi Dumnezeu
i-a salvat nevătămaţi: „umblau prin mijlocul focului neatinşi de flăcări”.
Erau convinşi că Dumnezeu vine în ajutorul celor care se încred în
El şi îi scapă din primejdii. Ştiau de asemenea că puterea lui Dumnezeu se manifestă
mai ales în darul iertării pe care îl conferă „după mulţimea îndurării sale”. Aceasta
credem şi noi potrivit învăţăturii apostolului Paul: „Când s-a arătat bunătatea şi
iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru - nu prin faptele pe care le-am
fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare - El ne-a mântuit prin baia renaşterii
şi reînnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus
Cristos, mântuitorul nostru” (cf. Tit 3,4-6).
De aceea, spunem bucuroşi
cu Biserica în rugăciunea zilei: Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia
mai ales prin milă si iertare,te rugăm, revarsă necontenit harul
tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să
ajungem părtaşi de bunurile cereşti.
2. Responsabilitatea personală.
Prima lectură luată din cartea profetului Ezechiel 18,25-28 anunţă responsabilitatea
personală a fiecărui om pentru propriile păcate. De fapt, experienţa tragică a exilului
babilonian făcuse ca poporul să cadă într-o profundă criză de credinţă. Mulţi
se întrebau: De ce a venit această nenorocire? Oare Dumnezeu nu este
cu adevărat puternic? Şi concludeau că modul de a lucra a lui Dumnezeu nu este just.
În acest context intervine profetul Ezechiel. Aşa vorbeşte Domnul:
„Voi ziceţi:«Calea Domnului nu este dreaptă».
Ascultaţi, voi, casă a lui Israel:oare calea mea nu este
dreaptă?Sau poate căile voastre nu sunt drepte.Profetul trebuie să combată prejudecăţile lor şi sentimentul de autojustificare
potrivit cărora fii ispăşesc păcatele părinţilor căci Dumnezeu pedepseşte „vina părinţilor
în fii până la a treia şi a patra generaţie” (cf. Ex 20,5). Această idee era
atât de înrădăcinată şi de răspândită încât se formase proverbul: „Părinţii
au mâncat aguridă, şi dinţii fiilor s-au strepezit»? (Ez 18,2).
Profetul
Ezechiel îndeamnă poporul să nu se tot justifice repetând acest proverb deoarece fiecare
om, atât cel drept cât şi cel păcătos, este responsabil în mod personal de faptele
sale: „Dacă cel drept se întoarce de la dreptatea lui, săvârşeşte nedreptate şi
moare din cauza ei, el moare din cauza nedreptăţii pe care o săvârşeşte. Dar dacă
cel rău se întoarce de la răutatea lui pe care a comis-o şi face dreptate şi judecată,
acela îşi va face sufletul să trăiască. Pentru că a văzut şi s-a întors de la răutatea
pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri” (Ez 18,26-28).
Deci, fiecare trebuie să ispăşească propriul păcat. Fiecare este responsabil
de propria mântuire. Cauza deportării nu este în trecut, în păcatul părinţilor
dar ea trebuie căutată în păcatele oamenilor de azi. Însă condiţia prezentă a fiecărui
om este precară, instabilă. Cel drept poate să abandoneze dreptatea şi să se dedea
păcatului şi situaţia sa îi aduce moartea. Pe Dumnezeu îl interesează prezentul, nu
trecutul. Avertismentul pentru cel drept este ca să rămână credincios, să persevereze
în dreptate iar pentru cel rău ca să se convertească. Dumnezeu iubeşte viaţa şi nu
vrea moartea celui rău, ci doreşte ca el „să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască”
(cf. Ez 18,23).
Există, desigur, un păcat colectiv
al poporului. Isus este „mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In
1,29). Răul omenirii este considerat ca o singură stare de păcat. Profetul avertizează
însă împotriva pericolului ce se poate ascunde în acest mod de a gândi. Este pericolul
de a pune pe seama colectivităţii sau de a atribui lui Dumnezeu orice
responsabilitate. Iar pericolul de a rămâne surzi la orice chemare la convertirea
individuală este mereu actual. Da, există structuri ale păcatului, există păcate sociale
dar lupta profundă între bine şi rău are loc în inima omului. Fiecare poate răspunde
„da” sau „nu” lui Dumnezeu. Convertirea vieţii la Dumnezeu se realizează urmându-l
pe Isus Cristos în care „nu este da şi nu, ci în el este numai da” (cf. 2Cor
1,19).
3. Atotputernicia lui Dumnezeu şi libertatea omului.
În faţa evenimentelor tulburătoare care au loc astăzi în lume, e greu să evităm întrebarea:
„Unde este Dumnezeu cel atotputernic?” Cu toate acestea continuăm să mărturisim credinţa
„în Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului”. Suntem fericiţi
şi recunoscători că El este atotputernic. Când cineva nu-l are pe Dumnezeu ca Domn
al vieţii sale, năvălesc idolii şi pun stăpânire asupra lui. Amintim aici motoul slujirii
episcopale a fericitului Anton Durcovici, episcop martir: „Fericit poporul al cărui
Dumnezeu este Domnul” (Ps 143,15) Însă, în acelaşi timp, trebuie să ne dăm seama
că Dumnezeu exercită puterea sa în manieră diferită de cum suntem obişnuiţi să facem
noi oamenii. El însuşi a pus o limită puterii sale, recunoscând libertatea
creaturilor sale. Noi suntem fericiţi şi recunoscători pentru darul libertăţii.
Totuşi, atunci când vedem lucruri teribile care au loc din cauza libertăţii oamenilor,
ne înspăimântăm.
Să ne încredem în Dumnezeu, a cărui putere se manifestă mai
ales prin milă şi prin iertare. Doreşte mântuirea noastră, mântuirea mea, mântuirea
fiecăruia. Mereu şi mai ales în timpuri de pericol şi de schimbări radicale precum
cele pe care le trăim, El este aproape de noi şi inima sa se înduioşează pentru noi,
se apleacă asupra noastră. Pentru ca puterea milostivirii sale să poată atinge inimile
noastre, este nevoie de deschiderea spre El, este nevoie de disponibilitatea liberă
de a abandona răul, de a ne ridica din indiferenţă şi de a da spaţiu Cuvântului său.
Dumnezeu respectă libertatea noastră. El nu ne constrânge. El aşteaptă
să-i răspundem “da” şi cerşeşte aceasta, am putea spune.
4. Adeziunea
prin fapte la împărăţia lui Dumnezeu. În Evanghelia zilei Matei 21,28-32,
Isus reia această temă fundamentală din predica profetică pentru a vorbi despre împărăţia
lui Dumnezeu. Relatează parabola celor doi fii care sunt invitaţi de tatăl să lucreze
în vie. Primul fiu a răspuns: “«Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus” (Mt
21,29). Deşi a murmurat spunând poate că este obosit, că a lucrat destul şi nu mai
poate, răzgândindu-se s-a dus la muncă. În schimb celălalt i-a spus tatălui: “«Eu
mă duc, Doamne», dar nu s-a dus” (Mt 21,30). Spune şi nu face. Nu are curajul
să obiecteze, şi face cum vrea. Ascultă doar în aparenţă. La întrebarea lui Isus,
cine dintre cei doi a împlinit voinţa tatălui, ascultătorii au răspuns pe bună
dreptate: “Primul” (Mt 21,31). Mesajul parabolei este clar: nu contează
cuvintele, ci acţiunea, faptele de convertire şi de credinţă.
5. Învăţători şi păcătoşi în faţa împărăţiei lui Dumnezeu. Isus
adresează acest mesaj marilor preoţi şi bătrânilor poporului lui Israel, adică experţilor
în religie din poporul său. Ei mai întâi spun “da” la voinţa lui Dumnezeu. Însă religiozitatea
lor devine rutină şi Dumnezeu nu-i mai nelinişteşte. Pentru aceasta simt mesajul
lui Ioan Botezătorul şi mesajul lui Isus ca un deranj. Astfel, Domnul încheie parabola
cu nişte cuvinte drastice: “Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în
împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii,
dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut,
nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut” (Mt 21,31-32).
Tradusă în limbajul timpului, afirmaţia ar putea să sune mai mult sau mai puţin aşa:
există agnostici, oameni care susţin că nu se poate şti nimic despre Dumnezeu
dar această stare îi nelinişteşte şi nu găsesc pace; există persoane care suferă
din cauza păcatelor lor şi au dorinţa profundă după o inimă curată. Ei bine, aceştia
sunt mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât sunt credincioşii de rutină,
care văd în Biserică doar organizarea, fără ca inima lor să fie atinsă de credinţă.
6.
Coerenţă în viaţa creştinească. Astfel, cuvântul lui Isus trebuie să ne
facă să reflectăm mult, ba chiar trebuie să ne zdruncine pe noi toţi. Însă asta nu
înseamnă deloc că toţi cei care trăiesc în Biserică şi lucrează pentru ea trebuie
să fie consideraţi ca fiind departe de Isus şi de Împărăţia lui Dumnezeu. Categoric
nu! Există mulţi creştini care trăiesc o viaţă spirituală intensă în simplitatea
vieţii. Mulţi sunt angajaţi şi pun cu generozitate la dispoziţie timpul lor şi
forţele lor pentru sarcini de voluntariat sau în misiuni. Fără ei viaţa în comunităţile
parohiale ar fi inimaginabilă. Biserica are multe instituţii sociale şi caritative
în care iubirea faţă de aproapele este exercitată într-o formă eficace şi din punct
de vedere social pe plan local şi în misiuni. Această slujire cere înainte de toate
o competenţă obiectivă şi profesională. Însă în spiritul învăţăturii lui Isus este
nevoie de mai mult: inima deschisă, care se lasă atinsă de iubirea lui Cristos şi
astfel dă aproapelui, care are nevoie de noi, mai mult decât o slujire tehnică: iubirea
în care celuilalt se face vizibil Dumnezeul care iubeşte, Cristos.
Aşadar
să ne întrebăm, pornind şi de la Evanghelia de astăzi: cum este raportul meu personal
cu Dumnezeu, în rugăciune, în participarea la sfânta Liturghie duminicală, în
aprofundarea credinţei prin meditarea Sfintei Scripturi şi prin studierea Catehismului
Bisericii Catolice? Reînnoirea Bisericii, în ultimă analiză, poate să se realizeze
numai prin disponibilitatea la convertire şi printr-o credinţă reînnoită.
7.
Isus a spus „da” şi a împlinit voinţa Tatălui. În Evanghelia din
această duminică se vorbeşte despre doi fii, în spatele cărora se află însă,
în mod misterios, un al treilea. Primul fiu spune da, dar nu face ceea ce i-a
fost poruncit. Al doilea fiu spune nu, dar după aceea împlineşte voinţa tatălui. Al
treilea fiu spune “da” şi face şi ceea ce îi este poruncit. Acest al treilea fiu este
Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, care ne adună pe toţi la masa
Cuvântului şi a Pâinii. Isus, intrând în lume, a spus: “Iată, vin [...] ca
să fac voinţa ta, Dumnezeule” (Evr 10,7). Răspunsul “da” El nu numai că l-a
rostit, ci l-a împlinitşi l-a îndurat până în moarte.
În imnul
cristologic din lectura a doua luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni
2,1-11 se spune: “El fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu
egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat de sine luând firea sclavului, devenind
asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit
pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil
2,6-8). În umilinţă şi ascultare, Isus a împlinit voinţa Tatălui, a murit pe
cruce pentru fraţii săi şi pentru surorile sale – pentru noi – şi ne-a răscumpărat
de mândria şi încăpăţânarea noastră. Să-i mulţumim pentru jertfa sa, să ne
plecăm genunchiul în faţa Numelui său şi să proclamăm împreună cu discipolii din
prima generaţie: “Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil
2,10).
8. Viaţa în Cristos. Viaţa creştină trebuie să se
măsoare încontinuu după Cristos: “Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos
Isus” (Fil 2,5), scrie sfântul Paul în introducerea la imnul cristologic. Şi
câteva versete mai înainte el deja ne îndeamnă: “Deci dacă este o încurajare în Cristos,
dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune în duh, dacă este o simţire
şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi
iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget” (Fil 2,1-2). Aşa cum Cristos
era unit totalmente cu Tatăl şi ascultător faţă de El, tot aşa discipolii săi trebuie
să asculte de Dumnezeu şi să aibă una şi aceeaşi simţire între ei. Cu îndemnul la
unitate în Cristos Paul leagă chemarea la umilinţă. El spune: “Să nu
faceţi nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă
fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să
caute numai ale sale, ci şi ale altora” (Fil 2,3-4). Existenţa creştină este
o pro-existenţă: un a fi pentru celălalt, o angajare umilă pentru aproapele
şi pentru binele comun.
Umilinţa este o virtute care în lumea de
astăzi şi, în general, din toate timpurile nu se bucură de mare stimă. Însă discipolii
Domnului ştiu că această virtute este, ca să spunem aşa, uleiul care face rodnice
procesele de dialog, posibilă colaborarea şi cordială unitatea. Humilitas,
cuvântul latinesc pentru “umilinţă”, are de-a face cu humus, adică aderenţa
la pământ, la realitate. Persoanele umile stau cu ambele picioare pe pământ.
Însă mai ales îl ascultă pe Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care reînnoieşte fără
încetare Biserică şi pe fiecare membru al ei.
9. Distanţa dintre
a spune şi a face. Un proverb italian spune „Tra il dire e il fare c’é di
mezzo il mare” - „Între a spune şi a face este la mijloc marea”. Ceea ce contează
sunt faptele, nu vorbele generoase sau bunele intenţii. Primul dintre cei doi fii
din parabola povestită de Isus apare îndărătnic şi neascultător faţă de cererea tatălui
de a merge să lucreze în vie: „Nu vreau!”, răspunde obraznic. Dar pe urmă, răzgândindu-se,
s-a dus. Al doilea se arată disponibil în cuvinte, dar apoi nu se duce. Sunt contradicţiile
vieţii, formalismul celor zeloşi care sunt dezminţiţi îndată de fapte. În schimb,
unii care par mai puţin ascultători, se dovedesc în fapte mai disponibili să-şi schimbe
atitudinea şi să asculte.
Aplicaţia corectă o oferă însuşi Isus: în jurul lui
mai marii preoţilor şi bătrânii poporului, oameni instruiţi şi zeloşi, au căutat
în toate felurile să se opună lui Isus şi învăţăturii sale, în timp ce lumea de
rând, mai puţin probabil să cunoască legile, deci mai puţin religioasă, cel puţin
în aparenţă, vameşi şi prostituate, şi-au deschis inima în faţa lui Isus, l-au simţit
ca prieten şi l-au urmat.
Poate nu-i nevoie de multe cuvinte pentru a spune
că şi printre noi sunt mulţi discipoli de paradă, fără o viaţă coerentă reală, din
contra, de o incoerenţă de-a dreptul scandaloasă. Dumnezeu vrea să întâlnească inimile
sărace şi sincere, gata să regrete în mod sincer păcatele. El vrea lume care îl ascultă
de bunăvoie şi din convingere serioasă, nu doar în aparenţă.
10. Ita, missa
est. În Evanghelia zilei Isus cere să ne întrebăm: Dar voi, de care parte staţi?
De partea celor care rezolvă relaţia cu Dumnezeu prin lucruri de nimic sau fleacuri.
Porunca tatălui din parabolă dată fiecăruia dintre fiii săi era aceasta: Fiule,
du-te azi şi lucrează în vie! Sunt cunoscute rezonanţele biblice pe care
le are cuvântul „vie” întâlnit de mai multe ori în Evanghelii şi pe care îl vom auzi
şi duminica viitoare. Trimiterea se aseamănă cu cea pe care preotul o adresează la
sfârşitul Liturghiei tuturor celor prezenţi: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în
pace!”
Trimiterea nu înseamnă: ”Mergeţi liniştiţi acasă. Nu mai e nimic
de făcut”. Dacă ne gândim bine, nu-i vorba de o invitaţie. Este încredinţarea
unei misiuni sau trimiterea într-o misiune. Trimiterea are această semnificaţie: „Mergeţi
şi purtaţi altora pacea, adevărul şi harul pe care Domnul vi le-a dat în timpul celebrării
acestui sfânt Mister”. Cine se străduieşte să îndeplinească această misiune, a
participat cu rod la sfânta Liturghie. Cine nu-şi dă osteneala, a pierdut probabil
timpul în biserică pe care l-ar fi putut folosi poate mai bine în altă parte. Dar
este timp de îndreptare: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci doreşte ca el să
se întoarcă de la rău şi să fie viu.
Să-i cerem lui Dumnezeu curajul şi umilinţa
de a merge pe calea credinţei, de a lua din bogăţia milostivirii sale şi de a avea
privirea îndreptată spre Cristos, Cuvântul care face noi toate lucrurile. El este
pentru noi “calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), este viitorul nostru şi speranţa
noastră.
(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 26 septembrie 2014)