• Home Archivio

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (A): Ospăţul e pregătit, veniţi la nuntă! Haina se ia la intrare

(RV - 12 octombrie 2014) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Celebrând memorialul întrupării, pătimirii, morţii şi învierii lui Isus, recunoaştem de la început că avem nevoie de bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea să stea în faţa ta? Dar la tine aflăm iertare, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 129/130,3-4).
1. La templu cu psalmistul. Sunt versete din cunoscutul psalm „De profundis – Dintru adâncuri”, recitat frecvent la slujbele religioase. Psalmul a fost de-a lungul istoriei ca o făclie pe calea convertirii, în aprofundările gândirii teologice şi apoi pe drumul din urmă al celor care pleacă. În această rugă stăruitoare, psalmistul îşi recunoaşte vinovăţia dar îşi manifestă totodată speranţa sigură că va obţine iertare şi mântuire. Este convins că nu osânda ci iertarea trezeşte frica sfântă de Dumnezeu. A înţeles că este mult mai dureros să te împotriveşti unui tată îndurător decât unui suveran implacabil.

Starea de încordare sufletească a psalmistului provocată de aşteptarea nocturnă este uşurată de cuvântul liberator pe care Domnul îl acordă păcătosului convertit. Găsim în acest psalm imaginea sugestivă a santinelei care face rondul de noapte în preajma templului din Ierusalim: „Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul, spune autorul, mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor” (129/130,6). Vechii rabini interpretând psalmul 5,4 învăţau că „rugăciunile celui drept sunt ascultate dimineaţa”. După o noapte de veghe şi aşteptare, Domnul îi vine în ajutor omului credincios şi dimineaţa poate însemna pentru el începutul unei noi zile nu doar în sens cronologic, ci ca începutul unei vieţi noi.

Psalmul face referinţă la preoţii care slujeau prin rotaţie la templu şi care, sosiţi de departe, aşteptau nerăbdători să facă schimbul la începutul zilei. Ne putem imagina cu câtă fervoare şi nelinişte aşteptau să se prezinte înaintea Domnului ca să-i slujească. Datorită numărului mare, pentru mulţi dintre ei, serviciul la templul din Ierusalim avea loc o singură dată în viaţă.

2. Îmbrăcarea hainei de nuntă. Astăzi, ne prezentăm încă o dată în faţa Domnului pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Suntem invitaţi la ospăţul oferit de Dumnezeu pentru nunta Mielului cu mireasa sa, Biserica. Înainte de a participa la ospăţul euharistic, creştinii se pregătesc sufleteşte şi primesc haina de sărbătoare pe care Domnul o pune la dispoziţie. Este vorba de haina harului sfinţitor dobândit în sacramentul Iertării şi Reconcilierii. Este momentul de pocăinţă, obişnuit dar indispensabil, pentru a participa cum se cuvine la sfintele Taine. Aici, Dumnezeu Tatăl ne îmbrăţişează cu iubirea sa nemărginită manifestată prin Fiul său Isus Cristos în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul. La fel ca în parabola fiului risipitor reîntors la casa părintească, Tatăl porunceşte slujitorilor săi: „Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit” (Lc 11, 22-24).

Înţelegem astfel rostul pregătitor al rugăciunii zilei. Să spunem cu credinţă: „Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine si să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele”.

Înţelegem bine şi urarea apostolului Paul din versetul propus înainte de proclamarea Evangheliei: „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să lumineze ochii inimii noastre, ca să cunoaştem care este speranţa chemării noastre! (cf. Ef 1,17-18).

3. De la templu, la palatul regal. În zilele noastre, când se vorbeşte despre progres, dezvoltare, pace şi siguranţă, toţi se gândesc la o bună organizare politică a unei sau mai multor naţiuni conduse de guverne democratice. Aproape nimeni nu se gândeşte la religie şi la speranţa chemării noastre. Amintim că în carta constituţională a Uniunii Europene, scrisă între 2002 şi 2004, numele lui Dumnezeu nu este nici măcar menţionat.

Popoarele antice în schimb aveau o viziune diferită despre politică şi despre istorie. Dezvoltarea, progresul, prosperitatea, pacea şi siguranţa unui popor şi a tuturor popoarelor puteau fi asigurate doar de Dumnezeu. Regii erau conducători şi păstori ai popoarelor în numele lui Dumnezeu. Erau încoronaţi în cursul unor ceremonii religioase solemne, şi de aceea erau proclamaţi „fii ai lui Dumnezeu”. Cartea psalmilor conţine multe mărturii despre înscăunarea regelui mesianic.

Visul unui bun cetăţean era acela de a putea să intre cel puţin o dată în viaţă în capitala regatului, în cetatea sfântă, şi în palatul Regelui, considerat fiu şi reprezentant al lui Dumnezeu. În mod obişnuit doar colaboratorii casei regale, şefii de trib şi demnitarii regatului, puteau să intre în palatul regal şi ajunge la tronul Regelui. Poporul, lumea de rând avea posibilitatea să o facă doar în mod extraordinar, cu ocazia unor sărbători religioase speciale.

Astăzi este pentru noi o sărbătoare specială. Momentul este extraordinar: se căsătoreşte fiul Regelui şi toţi suntem invitaţi la ospăţul de nuntă.

4. Un pact între rege şi popor. După această lungă premisă, interpretarea şi meditarea lecturilor biblice propuse la Liturghia acestei duminici devin mai uşoare. Stăpânul oştirilor cereşti (Domnul Sabaot), păstorul turmei, gazda ospăţului şi regele din parabola evanghelică este Dumnezeu. În Evaghelia zilei, Isus spune o altă parabolă despre împărăţia lui Dumnezeu simbolizată printr-un ospăţ de nuntă. Fiul regelui, deja încoronat ca moştenitor, şade pe tron alături de tatăl său. Este în curs pregătirea ceremoniei pentru marele ospăţ la care şefii de trib şi demnitarii ţării vor trebui să participe, manifestând prin acesta fidelitatea lor faţă de Rege.

La atmosfera ospăţului de nuntă se stabileşte o înţelegere, un pact tacit între Rege şi toţi locuitorii ţării, reprezentaţi de şefii lor. În vremurile normale din antichitate, un ospăţ regal avea această semnificaţie.

De aceea, în prima lectură luată din cartea profetului Isaia 25,6-10a, se citeşte: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care am sperat că ne va mântui, acesta este Domnul în care ne-am pus speranţa: să ne bucurăm şi să ne veselim de mântuirea lui!” (Is 25,9).

În ce consta mântuirea pe care regele o va asigura poporului său, se arată în acelaşi text: „Va înlătura moartea pentru totdeauna. Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe faţa tuturor şi va îndepărta ruşinea poporului său de pe tot pământul, căci Domnul a vorbit” (Is 25,8). Programul noului Rege este, deci, un program de totală redresare morală şi socială a poporului său. Mai mult, deschide o nouă perspectivă pentru viaţa tuturor.

5. O schimbare esenţială. Meditaţia despre fiul Regelui încoronat de tatăl cu misiunea de a conduce poporul în numele său, nu ar fi completă dacă nu s-ar spune ceea ce scrie profetul Isaia cu privire la programul regelui mesianic pe care îl aştepta tot Israelul: „Pe muntele acesta, va înlătura vălul pus pe faţa tuturor popoarelor şi acoperitoarea care acoperea toate neamurile” (Is 25,7). Va fi deci un Rege revelator, deoarece va înlătura vălul care împiedica popoarele să vadă schimbarea esenţială adusă în relaţiile lor cu Regele.

De aceea, potrivit Evangheliei, invitaţia Regelui va fi adresată „la intersecţiile drumurilor” tuturor oamenilor, fără nici o deosebire. Schimbarea esenţială consistă în Evanghelia „purtată pe străzi”. Prin ea Isus vesteşte că Dumnezeu îi are la inimă pe toţi oamenii. Nu-i vorba doar de o invitaţie de rezervă, pentru că primii invitaţi, nobilii ţării, au refuzat să ia parte. Acesta este doar o formă descriptivă a Evangheliei. Perspectiva este universală.

În privinţa notei din finalul Evangheliei, despre un invitat care intră în sala ospăţului dar refuză să îmbrace haina de nuntă, ar fi nevoie de o altă meditaţie pentru a-i înţelege sensul. Sau poate nu-i nevoie, căci sensul este evident. Cine are şi cea mai vagă idee despre Dumnezeu se cutremură la gândul de a ajunge la doi paşi de a fi salvat şi apoi să fie exclus. Oricum, vom aduce o explicaţie mai în detaliu.

6. „Fericiţi cei invitaţi la ospăţul Mielului” (Ap 19,9). Cei familiarizaţi cu sfânta Liturghie recunosc imediat chemarea la ospăţul euharistic adresată de preot înainte de sfânta Împărtăşanie. Am vorbit deja despre semnificaţia ospăţului în antichitate. Astăzi de trei ori lecturile Liturghiei duminicale vorbesc despre un ospăţ pe care Dumnezeu îl pregăteşte pentru fiii săi. Astfel, profetul Isaia (I-a lectură, Is 25,6-10a) anunţă viitoarea împărăţie a lui Dumnezeu ca un grandios ospăţ oferit tuturor popoarelor pe muntele Sionului: „Domnul Sabaot va face un ospăţ pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăţ cu mâncăruri grase şi cu băuturi alese, cu mâncăruri pline de măduvă şi cu băuturi alese şi rafinate. (Is 25,6)… „Căci mâna Domnului se va odihni pe muntele acesta” (Is 25,10a).

Ca răspuns la prima lectură, renumitul psalm 22/23 vorbeşte despre o întâlnire convivială. Iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său este prezentată prin două imagini: iubirea păstorului pentru oile sale şi ospitalitatea generoasă la adăpostul cortului din pustiu. Primiţi ca oaspeţi importanţi, Domnul le toarnă parfum peste părul capului şi le umple paharul încât se revarsă.

În Evanghelia zilei, Matei 22,1-14, Isus spune o altă parabolă în care împărăţia cerurilor este descrisă ca un ospăţ bogat pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru nunta fiului său Isus. Imaginile sunt cunoscute, căci sunt luate de Biblie. Nunta şi ospăţul descriu împărăţia lui Dumnezeu, pe care profeţii au vestit-o şi pe care fiecare israelit o aştepta cu nerăbdare. Cei dintâi invitaţi sunt conducătorii poporului evreu. Aceştia refuză invitaţia. Atunci Dumnezeu trimite servitorii la intersecţiile drumurilor ca să invite simplii trecători, fie păcătoşi, fie păgâni. Aceştia acceptă invitaţia şi îndată e sărbătoare. Dar cine nu îmbracă haina de sărbătoare oferită la intrarea în sala ospăţului, este îndepărtat. Cum vom vedea, este vorba de haina credinţei şi a dragostei.


7. Începutul Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu nu a început cu războiul sfânt, cum aşteptau conducătorii poporului, dar cu vestea bună şi cuvântul blând şi autoritar al lui Isus. A sosit timpul să-l primim pe Dumnezeu ca Tată, să-i recunoaştem pe ceilalţi ca fraţi, să schimbăm viaţa pentru a ne comporta ca fii ai săi, nu cu o inimă de piatră, ci de carne, observând singura lege a iubirii faţă de toţi. Dumnezeu ne cheamă să împărţim pâinea şi vinul în loc să smulgem bunurile din mâinile altora. Ne cheamă pe toţi la sărbătoare în casa unicului Tată.

8. Refuzul îl amărăşte pe Dumnezeu. În timp ce profetul Isaia şi autorul psalmului 22/23 se opresc la descrierea ospăţului plănuit de Dumnezeu, Isus continuă şi vorbeşte despre reacţia invitaţilor. Prima surpriză este că aceştia refuză invitaţia să se convertească şi să trăiască în sfârşit ca fii ai lui Dumnezeu. Aşteptau de la Dumnezeu o invitaţie diferită. Aşteptau să devină puternici, să primească ranguri şi să domine asupra altora. Desconsiderând invitaţia îşi zic unii altora: Dacă aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu, preferăm să ne vedem mai departe de afacerile noastre. Continuă Isus: „Dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie şi, trimiţând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o” (Mt 22,5-7).

Considerau mai urgente şi mai importante afacerile proprii. Şi noi, de atâtea ori, ne preocupăm de cele imediate, dar nu cu aceeaşi grijă de cele mai importante. Evanghelistul Luca, povestind aceeaşi parabolă, pune accentul tocmai pe reacţiile primilor invitaţi. În schimb, cum vom vedea, evanghelistul Matei pune accentul pe haina de nuntă. O facem şi noi, deoarece Evanghelia duminicii este de la primul dintre evanghelişti.

Refuzul din partea conducătorilor poporului îl amărăşte pe Dumnezeu, dar El nu renunţă la planul său de mântuire. Îl duce mai departe în mod diferit. Sala ospăţului este umplută cu noi invitaţi. Invitaţia la a se convertiţi şi la a intra în Împărăţia lui Dumnezeu este acceptată mai întâi de către cei pe care fariseii îi numesc cu dispreţ „oameni ai pământului”, ignoranţi, lume simplă, lume de rând care crede în Isus. Apoi va fi acceptată de popoarele păgâne care primind predica apostolilor vor forma „noul popor al lui Dumnezeu”, adunat pentru marele ospăţ „deschis tuturor popoarelor”.

Comunităţile creştine de la începuturile Bisericii, formate în cea mai mare parte din păgâni, ascultau desigur cu emoţie această parabolă în care vedeau secretul chemării lor creştine – dar şi a noastre – ca rod al harului divin, adică rod al bunăvoinţei lui Dumnezeu. Auzind că regele din parabolă a trimis trupele sale ca să dea foc oraşului acelora care îl refuzaseră, se gândeau, negreşit, la distrugerea Ierusalimului de către legiunile romane în anul 70 după Cristos.

9. Fără haina de sărbătoare. Isus încheie parabola rezervând o ultimă surpriză. Regele intră în sala ospăţului de nuntă şi vede un invitat fără haina de nuntă. Este vorba despre tunica albă de in care era primită la intrarea în palatul regal.

Ca să înţelegem bine acest amănunt revoltător, să ne reamintim că, după refuzul primilor invitaţi, cei prezenţi la ospăţ erau oameni chemaţi la nuntă de la intersecţiile drumurilor. Nu erau oameni ieşiţi la plimbare, ci simpli trecători care se duceau poate la câmp sau se întorceau, sau poate căutau de lucru. Se presupune că aveau hainele prăfuite de drum, dacă nu chiar ponosite. Acceptând invitaţia, trebuiau doar aibă grijă să ia haina oferită gratis la intrare şi să o îmbrace. Ştiau că se duc la palatul regal pentru nunta prinţului. Ştiau că se duc la un mare „ospăţ cu mâncăruri grase şi cu băuturi alese, cu mâncăruri pline de măduvă şi cu băuturi alese şi rafinate”. Sărbătoarea e gratuită, dar buna cuviinţă cere demnitate.

După ce regele l-a întrebat în zadar pe invitatul fără haină de nuntă, de ce a refuzat haina, acesta a amuţit. Regele a poruncit să fie scos afară. Momentul este dramatic: „Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei care stăteau, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă şi i-a spus: «Prietene, cum ai intrat aici neavând haina de nuntă?» El a amuţit. Atunci regele a zis slujitorilor: «Legaţi-i picioarele şi mâinile şi aruncaţi-l afară în întuneric! Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi»” (Mt 22,11-14).

Era vorba de o lipsă gravă de politeţe. Părea o provocare. Acest amănunt merită o reflecţie specială. În comunităţile din primele timpuri ale creştinismului, dar şi în cele din zilele noastre, care acceptă Evanghelia, exista şi există poate falsa siguranţă de a poseda biletul sigur pentru cer. Uneori această prezumţie ajunge să creeze o incoerenţă periculoasă între credinţa mărturisită şi viaţa trăită: am fost botezat, sunt scris în registrul parohial, sunt creştin practicant, merg la biserică, îmi fac rugăciunile.

10. Omul fără haina de nuntă. Există în realitate? Să aprofundăm cazul căci ne priveşte pe toţi. În Evanghelia de la Matei 22,1-14, povestirea parabolei ospăţului de nuntă are un final de-a dreptul deconcertant. Perspectiva iniţială este totuşi luminoasă. Este o invitaţie la un ospăţ de nuntă. Nu are importanţă care căsătorie, că este cea a fiului de rege.

Reluăm parabola. Împărăţia cerurilor (Împărăţia lui Dumnezeu), spune Isus, este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său şi i-a trimis pe servitorii lui să-i cheme pe cei invitaţi la nuntă. Însă ei nu au voit să vină… Regele insistă, trimite alţi servitori: „Veniţi la nuntă!”, dar ei nu au luat în seamă şi s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; iar ceilalţi i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit şi i-au ucis.

Atunci regele zice: «Nunta este pregătită, dar cei chemaţi nu au fost vrednici. Mergeţi, aşadar, la intersecţiile drumurilor şi, oricâţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă». Servitorii aceia au ieşit pe drumuri şi i-au adunat pe toţi pe care i-au găsit, răi şi buni, şi sala de nuntă s-a umplut”.

Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei care stăteau, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă şi i-a spus: «Prietene, cum ai intrat aici neavând haina de nuntă?» El a amuţit. Atunci regele a zis slujitorilor: «Legaţi-i picioarele şi mâinile şi aruncaţi-l afară în întuneric! Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi»”.

Avem impresia că povestirea trece sub tăcere condiţiile cerute pentru intrarea în sala ospăţului. Într-o singură frază, şi aparent într-un timp foarte scurt, invitaţii trec din locul lor de viaţă în sala de sărbătoare. Există, desigur, ceva ce „nu este spus” între aceste două momente. Nu se spune nimic despre necesitatea unei haine potrivite pentru a participa la întâlniri festive. Evanghelistul nu a considerat necesar să amintească această cerinţă, deoarece i se părea ceva evident, ştiut de toţi. Cine dintre noi, când îi invită pe prieteni la o sărbătoare de nuntă, ar avea îndrăzneala să le spună: „Veniţi cu haine potrivite!”. Ar fi o jignire pentru acei invitaţi care cunosc bunele maniere. De asemenea, când noi suntem invitaţi, nu ne închipuim să mergem cu mâinile murdare şi hainele zdrenţuite. Ne îngrijim să purtăm un mic buchet de flori sau un cadou care să le facă plăcere.

Din parabolă se deduce că toţi cei care umpleau sala au înţeles bine cele de mai sus, căci regele îi găseşte cu haina de nuntă şi feţele mulţumite. Deşi sunt oameni de rând, fără pretenţii speciale, au avut grijă să se pregătească atât cât se poate. Bunăcuviinţa cere un pic de respect faţă de alţii. Luaţi de pe străzi, n-au avut probabil nimic cu ce să se îmbrace înainte de a ajunge la locul sărbătorii. Nu este menţionat explicit în povestire, dar se presupune că regele a avut grijă de toate, altminteri reproşul său ar fi de neînţeles. În antreul sălii unde avea loc ospăţul, găsim o mare garderobă, cu baie, haine pe măsură pentru fiecare dintre invitaţi, o masă pentru a se împrospăta… E de ajuns ca fiecare să primească ceea ce regele pune la dispoziţie, să facă uz de ceea ce oferă gazda. Şi azi trebuie făcut asta. Trebuie să te deranjezi să treci prin această reînnoire totală, să-ţi asumi riscul angajării de a-ţi schimba viaţa.

În mulţimea mare de invitaţi, cineva s-a sustras acestor cerinţe, fie din lene, fie din neglijenţă. Erau condiţiile minime. Murdar şi într-o ţinută neîngrijită, iată-l complet neglijent printre invitaţii în haine de sărbătoare. Fără îndoială, îşi dă seama, ştie că a refuzat să contribuie la buna desfăşurare a sărbătorii. De fapt, când regele îi atrage atenţia, el nu zice nimic. Amuţeşte. Nu se mânie pe acela care a făcut totul pentru a-i înlesni intrarea. S-a exclus singur de la ospăţul de nuntă.

Dar acest exclus, invitatul care a fost aruncat afară, unul singur dintr-o mulţime de invitaţi, există în realitate? Cine este? Ne putem gândi că este prezent în parabolă ca o imagine a întregii omeniri care rămâne liberă de a răspunde, chiar spunând „nu”, la invitaţia lui Dumnezeu.

11. Haina de nuntă. Prin imaginea hainei de nuntă, Isus aminteşte tuturor, în toate timpurile, că faptul de a fi primit credinţa nu este de ajuns. Trebuie să trăim ca fii ai lui Dumnezeu, cu o inimă nouă, practicând porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi.

Dumnezeu dă tuturor harul său, ca lumină şi putere de viaţă nouă. Biserica, mireasa Mielului jertfit, pune la dispoziţie oamenilor baia Botezului, reînnoirea în taina Iertării şi Reconcilierii, darurile mângâietoare ale celorlalte Sacramente, pâinea îndestulătoare a Euharistiei. Prin ele se realizează „îmbrăcarea cu omul cel nou, cel creat după [asemănarea lui] Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Ef 4,24). Omul care trăieşte în Dumnezeu, trăieşte în iubirea sa dovedită prin fapte.

Sfântul Augustin, comentând parabola invitaţilor la nuntă, scrie: „Haina de nuntă este caritatea”. Iar sfântul Grigore cel Mare, papă, îndeamnă: „Să aveţi credinţă cu dragoste: aceasta este haina de nuntă. Iubiţi-vă unii pe alţii, voi care îl iubiţi pe Cristos. Iubiţi-i pe prieteni, iubiţi-i pe duşmani. Nu vă va fi prea greu dacă îl iubiţi pe Acela care, luând pentru noi crucea, se roagă Tatălui şi pentru duşmanii săi”.

Apostolul Ioan în cartea Apocalipsului, vorbind despre ospăţul de nuntă al Mielului cu Biserica sa, scrie: „Şi am auzit [ceva] ca glasul unei mulţimi numeroase, ca vuietul unor ape multe şi ca sunetul unui tunet puternic, spunând: „Aleluia! Pentru că [şi-a început] domnia Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-i dăm glorie, pentru că a început nunta Mielului, iar Mireasa lui s-a pregătit. Şi i s-a dat ei să se îmbrace cu in fin, strălucitor, imaculat. Căci inul fin sunt faptele drepte ale sfinţilor”. Şi mi-a zis: „Scrie: fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului” (Ap 19,6-9). Suntem printre ei. Să ne pregătim!

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 10 octombrie 2014)

Aici, versiunea serviciului audio: