Beatificare Papei Paul al VI-lea. Un pontificat în două cuvinte: „Fidem servavi" (am păzit credinţa)

(RV – 17 octombrie 2014) Papa Paul al VI-lea, pe numele de mirean Giovanni Battista Montini, s-a născut pe 26 septembrie 1897, la Concesio, o mică localitate aflată la nord de Brescia, în Italia. A fost sfințit preot în 1920, în catedrala din Brescia, iar în 1937 a fost numit substitut la Secretariatul de Stat, lucrând în strânsă legătură cu cardinalul secretar de Stat, Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea. Tot în calitate de substitut, Montini avea să colaboreze la redactarea radio/mesajului Papei Pacelli, din 24 august 1939, în care implora evitarea iminentului război, prin memorabilele cuvinte: "Nimic nu se pierde prin pace, totul ar putea fi pierdut prin război".

În 1925, a fost numit asistent ecleziastic al Federației Universitare Catolice Italiene, iar în 1954 Pius al XII-lea l-a numit arhiepiscop de Milano. În Consistoriul din 15 decembrie 1958, Montini a fost primul în lista de cardinali creați de Papa Ioan al XXIII-lea.

Succesiv morții lui Ioan al XXIII-lea, conclavul de scurtă durată s-a încheiat prin alegerea la sediul pontifical, pe 21 iunie 1963, a arhiepiscopul Montini, care şi-a luat numele de Paul al VI-lea, având imediat înaintea sa o provocare epocală: să ducă până la sfârșit Conciliul Vatican II, născut dintr-o intuiţie profetică a lui Ioan al XXIII-lea, dar care după entuziasmul iniţial risca să se împotmolească. La Liturghia pentru început de Pontificat, la 30 iunie 1963, Paul al VI-lea nu-şi ascunde preocupările şi prezintă credincioşilor perspectiva viziunii sale despre biserică. Folosind pluralul maiestăţii, potrivit stilului de atunci, viitorul Fericit a spus:

• „Vom apăra Sfânta Biserică de erorile de doctrină şi de moravuri, care în interiorul şi în afara hotarelor ei îi ameninţă integritatea şi îi otrăveşte frumuseţea; Noi vom căuta să păstrăm şi să facem să crească virtutea pastorală a Bisericii, pe care o prezintă, liberă şi săracă, în atitudinea care îi este proprie de mamă şi de învăţătoare”.

A rămas în istorie decizia sa, din 1964, de a renunța la folosirea tiarei papale, punând-o în vânzare pentru a-i ajuta, cu banii obținuți, pe cei nevoiași. Tiara Papei Montini a fost cumpărată de cardinalul Francisc Joseph Spellman, arhiepiscop de New York, de atunci fiind păstrată în bazilica "Neprihănita Zămislire" din Washington.

Paul al VI-lea avea să se întoarcă la Casa Tatălui pe 6 august 1978, în sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului nostru Isus Cristos, la reședința papală din Castel Gandolfo. Cu puţine zile înainte de a muri a pronunțat cuvintele „Fidem servavi”, care înseamnă "am păstrat credinţa": această afirmaţie conținând cei 15 ani de pontificat ai Papei Paul al VI-lea care a cârmuit barca lui Petru în ani bântuiţi de furtună pentru Biserică şi pentru lume.

● În cei 15 ani de pontificat, Paul al VI-lea s-a angajat cu multă sârguinţă în promovarea păcii în lume, înviorând totodată dimensiunea misionară a Bisericii, subliniată în Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, din 1975.

● A instituit Ziua Păcii, care să se celebreze la 1 ianuarie.

● S-a făcut apostol de pace până la marginile pământului prin cele nouă călătorii apostolice internaţionale în toate cele cinci continente.

● Memorabil este discursul ţinut la adunarea generală a Naţiunilor Unite de la New York, pe 4 octombrie 1965, cu strigătul său împotriva războiului, când a spus: • “Jamais plus la guerre, jamais plus la guerre! C'est la paix, la paix…”, „Niciodată să nu mai fie război, niciodată război!” Pacea. Pacea trebuie să călăuzească soarta Popoarelor şi a întregii umanităţi!”.

● Paul al VI-lea nu este indiferent faţă de suferinţa naţiunilor africane frânte de mizerie. În 1967 este publicată Enciclica Populorum Progressio. „Dezvoltarea - scrie Pontiful - este noul nume al păcii”. Dar, explică, trebuie să fie o dezvoltare integrală „orientată spre promovarea fiecărui om, a omului întreg”.

● În 1968 publică enciclica Humanae vitae, centrată pe iubirea conjugală responsabilă, reafirmând poziţia contrară a Bisericii faţă de folosirea sistemelor artificiale anticoncepţionale. În anul simbol al contestaţiei, Paul al VI-lea este făcut, chiar şi în lumea catolică, obiect de critici aprinse, care uneori degenerează în insulte. La 4 august 1968, la rugăciunea „Angelus”, Papa își explică raţiunile cu mare coerenţă: „Cuvântul Nostru nu este uşor, nu este conform unui uz care astăzi din păcate se răspândeşte, ca fiind comod şi aparent favorabil iubirii şi echilibrului familial. Noi vrem să mai amintim cum norma reafirmată de Noi nu este a Noastră, dar este proprie structurilor vieţii, iubirii şi demnităţii umane”.

● Promotor „al civilizaţiei iubirii”, Paul al VI-lea va pune alături de eforturile sale pentru pace, o constantă şi rodnică angajare ecumenică, în convingerea că, numai uniţi, creştinii vor putea reprezenta un factor de reconciliere între popoare. Istorică este întâlnirea sa la Ierusalim cu patriarhul de Constantinopol Atenagoras I, în 1964. Fraterna lor îmbrăţişare impresionează puternic atât catolicii şi ortodocşii. Anul următor este în sfârşit revocată excomunicarea pe care cele două Biserici le lansaseră reciproc în 1054.

● Paşi înainte sunt înregistraţi şi în dialogul cu anglicanii. În 1966, Paul al VI-lea îl întâlneşte pe arhiepiscopul de Canterbury, Michael Ramsey. Trei ani după aceea. Papa Montini este la Geneva, în vizită la Consiliul ecumenic al Bisericilor.

● Om de mare cultură, iubitor de artă şi literatură, Paul al VI-lea a descoperit valoarea calităţii de mecenat a Bisericii comisionară de opere de artă.

● Nu putem încheia această notă biografică fără a aminti că Papa Paul al VI-lea a creat primul cardinal român, pe Iuliu Hossu, în data de 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal „in pectore”, numele lui fiind făcut public în Consistoriul din 5 martie 1973, când Paul al VI-lea a spus: „Alegerea noastră s-a oprit asupra unui alt slujitor ilustru al Bisericii, deosebit de merituos pentru fidelitatea sa, ce i-a cauzat îndelungate suferinţe şi privaţiuni; el însuşi este un simbol şi reprezentant al fidelităţii multor episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi ai Bisericii române de rit bizantin: este vorba de venerabilul Frate Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, care a murit pe 28 mai 1970.

El însuşi cel care – cunoscând determinarea noastră – ne-a rugat cu înflăcărare să nu-i dăm curs: aducând motivaţii de o asemenea demnitate, de o atât de pilduitoare detaşare faţă de propria persoană şi de un spirit de slujire faţă de Biserica sa atât de emoționant încât ne-am simţim obligaţi să-i respectăm dorinţa, cel puţin în sensul de a nu anunţa atunci înălţarea sa la demnitatea de cardinal.
Acum, când el a dispărut de pe scena lumii, care îi păstrează însa o vibrantă amintire, ne considerăm aproape datori de a face astfel încât Biserica întreagă, şi cea română în special, să ştie – spre mângâiere şi încurajare – care a fost voinţa noastră şi motivele pentru care aceasta nu a fost făcută publică mai înainte”.

R.V./A.M.