Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Societate \ Bioetică

Sinuciderea lui Brittany e ”o înfrângere pentru noi toți”

Brittany și soțul ei într-o fotografie din arhiva familiei - REUTERS

04/11/2014 15:43

RV 04 nov 2014. ”O profundă tristețe și o înfrângere dureroasă pentru toți”. Președintele Consiliului Pontifical al Familiei, arhiepiscopul Vincenzo Paglia, a comentat cu aceste cuvinte, la agenția ADN Kronos, știrea privind eutanasia tinerei americane Brittany Maynard, 29 de ani, bolnavă de cancer la creier. Tânăra își anunțase pe internet intenția de a-și pune capăt zilelor. ”Este clar”, a continuat mons. Paglia, ”că toți ne temem de suferință și toți, după cum este just, ne dorim să o îndepărtăm prin toate mijloacele, să o combatem și să o învingem. Cu toate acestea, știm că nici o picătură din durerea și suferința noastră nu este pierdută. Suntem în fața unui gest disperat care ne impune tuturor să ne gândim la marea taină a morții și a vieții”, a încheiat arhiepiscopul Paglia.

După ce cu câteva săptămâni înainte își anunțase sinuciderea, Brittany lăsase impresia în ultimele zile că și-a schimbat dorința. Dar la 1 noiembrie a luat o doză letală de medicamente, în prezența soțului și a mamei. În mesajul video, care în câteva ore a fost vizionat pe internet de milioane de persoane, Brittany spunea: ”Lumea este un loc minunat. Tumoarea de pe creier mi-a răpit multe și cred că avea să-mi răpească mult mai multe de acum înainte. Adio, prietenilor mei dragi și familiei mele!”.

Colegul nostru Amedeo Lomonaco, de la redacția centrală Radio Vatican, a cerut o reflecție pe marginea acestei situații dureroase de la președintele Asociației Medicilor Catolici din Italia, prof. Filippo Boscia:

• ”În zilele noastre noi plătim un preț foarte mare pentru progresul medicinii care a făcut posibil ca moartea să dureze mult mai mult, astfel încât se vorbește de un proces îndelungat al morții. Se construiește un cadru de distrugere progresivă a trupului și aceasta contribuie la mărirea angoasei. Acest fapt accentuează suferința și solitudinea. Prelungirea constantă a perioadei de moarte are drept urmare faptul că persoana, într-o fază de diagnostic atât de importantă, trebuie să se confrunte cu o succesiune de pierderi: este constrânsă să renunțe la o adevărată constelație de afecțiuni și riscă să se scufunde. După care, vine întrebarea: ce sens mai are să mai trăiesc, ce scop are să aștept? Cred că Brittany a fost o tânără pe care ceilalți au lăsat-o, da fapt, singură. Este nevoie nu doar de un diagnostic precis și de a prescrie medicamentele cele mai bune, dar și de a se îngriji de cel bolnav. Verbul «a îngriji» are un conținut foarte apropiat de verbul «a iubi». Grija  materială față de o persoană bolnavă poate să nu ducă la învingerea bolii, poate să nu aibă rezultate. Dar îngrijirea umană față de o persoană nu înseamnă niciodată o înfrângere. Dacă cel bolnav nu primește un sprijin consistent, atunci durerea devine o barieră care îl închide pe pacient în sine însuși, în singurătatea sa, și îl împinge să ceară eutanasia”.

Eutanasia înseamnă, de fapt, biruința suferinței, dar nici un diagnostic nu îndreptățește sinuciderea. Continuă prof. Boscia:

• ”În nici un caz, pentru că medicina poate să greșească de foarte multe ori. Sunt martor al multor persoane cărora medicina le mai dădea șase luni de viață, dar apoi au trăit 14 ani și au trăit cu zâmbetul pe buze. Altele, și-au pierdut vederea și totuși continuau să spună în fiecare zi: «Domnul m-a făcut să mai trăiesc o zi». Medicina a devenit foarte tehnologică și ar vrea să promită viața fără de moarte, dar a uitat esențial de faptul că principala problemă este cum să stai alături de cel bolnav. Într-o societate care devine din ce în ce mai atentă la Produsul Intern Brut, la parametrii creșterii economice și la tot ceea ce economic vorbind este convenabil, e clar că într-o situație ca aceasta se trimit semnale de «dezmembrări» ale trupului bolnav ca să-i convingă pe toți cei suferinzi că ar fi mai bine să moară”.

Într-o scrisoare publicată zilele trecute, un seminarist catolic de 30 de ani, Philip Johnson, care, la fel ca Brittany, este bolnav de cancer la creier, spunea că ”suferința face parte din condiția omului și nu trebuie risipită sau eliminată din teama de a pierde controlul”. Cum ar putea să se îngrijească medicii de această suferință? Încheie prof. Filippo Boscia, președintele Asociației Medicilor Catolici din Italia:

• ”Cred că trebuie să punem în practică forme care să-i ajute și pe medici și pe pacienți. Nu există bolnavi incurabili. Poate există boli care nu pot fi învinse, dar bolnavii rămân în orice caz curabili. Și tocmai acest lucru începe să dispară în timpurile noastre: grija integrală față de o persoană care, dintr-o dată, se află în fața diagnosticului neprevăzut al suferinței”.

(rv – A. Dancă)


(danca)
04/11/2014 15:43