Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an (A)

E Ziua Domnului. Celebrăm penultima duminică din Anul bisericesc care, după calendarul roman, se încheie duminica viitoare cu solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului. Bisericile care urmează calendarul bizantin au intrat pe 15 noiembrie în Postul Crăciunului.

Să trăim deci cu bucurie sărbătoarea săptămânală a Paştelui privind dincolo de lumea prezentă spre celălalt capăt al drumului vieţii. Este ţinta luminoasă a credinţei în venirea glorioasă a Domnului spre care năzuim necontenit, aşa cum repetăm zilnic rugându-ne lui Dumnezeu „pentru ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului întruparea lui Cristos, să ajungem prin patima şi crucea lui la slava învierii”.

1. Gânduri de pace. Chiar atunci Biserica anunţă lucrurile din urmă, Liturghia alimentează optimismul speranţei bazat pe darul credinţei. Spune Domnul prin profetul Ieremia la începutul acestei Liturghii duminicale: „Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu că voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11-12.14). Se adresează evreilor care se aflau în robia babiloniană, dar şi nouă celor de azi care alcătuim poporul Noului Legământ. Şi cu noi Dumnezeu are gânduri bune, de pace şi de mângâiere.

Într-un moment de criză economică şi de dezorientare socială generalizată, cuvântul lui Dumnezeu este un adevărat balsam pentru omul rănit şi zbuciumat lăuntric. Lecturile biblice ne orientează mintea spre „novissima”, lucrurile cele mai din urmă ale omului. Ele sunt o invitaţie la a arunca o privire asupra vieţii şi a proceda la o temeinică revizuire în lumina credinţei noastre creştine.

De aceea, strigăm cu încredere la rugăciunea zilei prin Cristos Domnul vieţii: Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te urmăm mereu cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare.

2. Liturgia Cuvântului. Prima lectură, o pagină poetică din cartea Proverbelor 31,10-13.19-20.30-31, prezintă elogiul femeii ideale, ca simbol al înţelepciunii. Ea este mai preţioasă decât coralii pe care soţul ei îi aduce din depărtare. Inima lui se încrede în ea. Mâinile ei se întind spre furcă şi palmele sale apucă fusul. Ca stăpână vigilentă şi responsabilă a casei, femeia harnică şi generoasă faţă de săraci „îşi desface palma către cel umil şi-şi întinde mâna către cel nevoiaş” (v. 20).

Elogiul femeii ideale continuă şi în Psalmul 127/128,1-2.3.4-5. Femeia cumsecade este o binecuvântare pentru omul care se teme de Domnul: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului  împrejurul mesei tale” (v.3). Această femeie este propusă ca model pentru „toţi cei care se tem de Domnul şi umblă pe căile sale”. Ei fac să rodească darurile şi se hrănesc din munca mâinilor lor în aşteptarea întoarcerii Domnului în slavă.

Nu ştim când va veni „Ziua Domnului”, spune apostolul Paul în Scrisoarea întâi către Tesaloniceni 5,1-6, (lectura a doua).  Ştim că va veni pe neaşteptate ca un hoţ în timpul nopţii. Dacă veghem şi trăim în speranţă ca fii ai luminii şi fii ai zilei, nu avem de ce să ne temem. Aşadar, să nu dormim precum ceilalţi, ci să veghem şi să fim sobri.

Evanghelia zilei, pericopa Matei 25,14-30 despre parabola talanţilor, ne face să înţelegem că Domnul vrea să fim responsabili de „bunurile creaţiei şi ale harului încredinţate de Tatăl mâinilor omului”. Darurile de mântuire nu trebuie să rămână ascunse înăuntrul inimii. A fi servitori buni şi credincioşi înseamnă a fi bogaţi nu în cuvinte, deşi frumoase şi lăudabile, dar în fapte bune.

3. Parabola talanţilor. Viaţa este un capital inestimabil încredinţat de Dumnezeu pentru a-l administra în mod judicios şi responsabil, de aceea nu trebuie irosit. Şi ştim bine că „orice zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou” din partea Creatorului.

Sfântul Matei, evanghelistul comunităţii, propune parabola lui Isus despre stăpânul care pleacă într-o lungă călătorie şi apoi se întoarce (Mt 25,14-30). Isus se află la Ierusalim. Parabola face parte din ultimul din cele cinci discursuri în care este structurată Evanghelia după sfântul Matei. Este o parabolă a Împărăţiei, de aceea intuim spontan şi fără nici o greutate că este vorba despre plecarea lui Isus din această lume la Tatăl, urmată de întoarcerea lui în slavă aşa cum a promis.

De fapt, un om, înainte de a pleca într-o călătorie, cheamă la el servitorii şi le încredinţează bunurile sale pentru ca să le administreze cum pot mai bine: unuia îi lasă 5 talanţi, altuia doi şi altuia unul, fiecăruia după propria putere.

Talantul a fost iniţial, ca toate monedele, o unitate de măsură destinată pentru stabilirea greutăţii în sistemul economic bazat pe schimbul de mărfuri. Era folosit mai ales pentru metalele preţioase. La nivel monetar, talantul echivala pe timpul lui Isus circa 6000 de drahme sau dinari iar plata unui lucrător pentru o zi de muncă era de un dinar.

Pe baza acestei parabole, renumitul umanist Erasmus din Rotterdam (1469?-1536) a transformat noţiunea de „talant” într-un cuvânt care înseamnă „capacitate” în mod general, cum ar fi inteligenţa, aptitudinile. De fapt, vorbim despre oameni cu talent sau dotaţi, talentaţi într-o anumită privinţă.

Revenind la parabola lui Isus, înţelegem că talanţii încredinţaţi de stăpân servitorilor săi au o valoare enormă. A avea şi numai unul singur înseamnă foarte mult.

4. Semnificaţia talanţilor.  În povestirea lui Isus talanţii aparţin unui stăpân. Este vorba de o reprezentare a Stăpânului prin excelenţă care este Dumnezeu. Iniţiativa pleacă de la Dumnezeu care oferă fiecărui om o comoară da haruri. Dumnezeu intră în viaţa fiecărui om cu darurile sale. Prin Isus Cristos împărăţia lui Dumnezeu a intrat în lume. Însă darurile lui Dumnezeu presupun colaborarea omului. Talantul nu este o perlă de păstrat într-un scrin ci o monedă de valorificat.  Este ca o sămânţă menită să încolţească şi să aducă rod în terenul fiecărui om: „care o sută, care şaizeci, care treizeci” (Mt 13,23).

În felul acesta, înţelegem că talantul devine unitatea de măsură a unei adevărate religiozităţi. Talanţii încredinţaţi de stăpân servitorilor săi simbolizează bogăţiile spirituale lăsate de Isus Bisericii.  Parabola evanghelică face să se întrevadă că mântuirea chiar a unui singur om valorează pentru Isus mai mult decât toate bogăţiile pământului.

5. Un singur talant. Celui care nu a făcut să fructifice talantul primit, chiar şi cu riscul de a-l pune la bancă, îi ia totul. Iar celui care foloseşte talanţii şi câştigă încă atât cât a primit îi spune: „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; intră în bucuria stăpânului tău.. Căci celui care are i se va mai da şi-i va prisosi; dar de la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua”.

Afirmaţia „celui care s-a străduit să valorifice talanţii i se va mai da şi celui care nu a voit să valorifice talantul primit, i se va lua şi ceea ce are”, este paralelă cu versetul în care e dată porunca: ”Luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi”.

6. Parabola este clară. Stăpânul care pleacă într-o călătorie este Isus care curând se întoarce la Tatăl. Servitorii, care în diferită măsură au primit pentru administrare bunurile Domnului, sunt toţi cei care în Biserică au îndatorirea de a folosi „darul primit pentru a se sluji unii pe alţii, ca buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu”(1Pt 4,10). Desigur, este vorba de a le investi la „banca" lui Dumnezeu, singura care nu dă faliment niciodată şi a se îmbogăţi astfel înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc 12,21).

Ştim că nu toţi în biserică primesc aceleaşi daruri, pentru că nu toţi au în ea aceleaşi sarcini şi responsabilităţi, dar egală trebuie să fie strădania, angajarea de a folosi în serviciul altora” darurile primite. Va fi judecată de Dumnezeu orice formă de trândăvie, de dezangajare, de indiferenţă. Şi aceasta este învăţătura parabolei.

7. Lămuriri. Omului care a primit un singur talant, i-a fost frică de stăpân şi l-a ascuns în pământ. I-a fost teamă gândindu-se că stăpânul este un om aspru şi exigent care urmăreşte profitul. Dar tocmai aici se ascunde contradicţia. Dacă el ştia că stăpânul era exigent şi voia să culeagă de unde nu a semănat, trebuia cu atât mai mult să-şi dea silinţa să facă să crească talantul primit. Dar această idee a fricii de stăpân îl blochează şi nu produce nimic. Dimpotrivă, o teamă ciudată că ar putea pierde totul, face ca talantul său să rămână total steril. Stăpânul îi demască contradicţia şi evidenţiază astfel că frica falsifică, denaturează cunoaşterea şi închide omul în găoacea sa. Însă pentru a ne mântui, trebuie să fim întemeiaţi pe fundamentul care este Cristos, altminteri se va pierde şi acea temelie pe care unul crede că o are.

Acest servitor leneş şi insolent, şi mai ales nerecunoscător faţă de stăpânul care a avut încredere în el, este imaginea atâtor oameni, care adoptă înaintea lui Dumnezeu o poziţie contestatoare, la fel ca Adam în grădina Edenului. O atare atitudine este pedepsită imediat. Este ceea ce face stăpânul din parabolă, şi acest lucru era previzibil. Ceea ce nu era previzibil este noua destinaţie a talantului rău administrat. În fapt, stăpânul, pedepsind servitorul infidel, porunceşte: „Luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi”. Cine a ştiut să administreze bine cinci talanţi făcându-i să devină zece, va şti să administreze bine şi unsprezece. Acest amănunt al parabolei este subliniat de evanghelistul Matei, având în vedere faptul că în comunitatea sa nu toţi cei puşi în fruntea ei, dăduseră dovadă de fidelitate şi sârguinţă. Era necesar să-i înlocuiască cu oameni de o mai mare fervoare spirituală sau cu capacităţi organizatoare mai sigure.

Este ceea ce se întâmplă şi azi. Îndată ce strădania unuia din conducerea comunităţii nu corespunde, se caută imediat persoana care a ştiut să valorifice talanţii primiţi, pentru a-i încredinţa încă unul, al treilea sau respectiv al şaselea.
 

8. Tăcerea lui Dumnezeu. Cât timp stăpânul este plecat, departe de casă, se pot întâmpla de toate în mintea unui slujitor care nu a ajuns încă la maturitate religioasă. Altfel spus: când un creştin începe să considere că tăcerea lui Dumnezeu înseamnă absenţa sa, primul lucru pe care îl decide sau i se întâmplă este delăsarea, încetinirea oricărei sârguinţe în trăirea credinţei. Este vorba de o convertire inversă, căci în viaţa creştină „non progredi este regredi - a nu progresa înseamnă a regresa”, chiar fără a-şi da seama.

Îndată ce se petrece delăsarea în trăirea credinţei, se instaurează în suflet o anumită răceală iar creştinul începe să-şi schimbe imaginea despre Dumnezeu. Se deduce aceasta chiar din parabolă, din justificarea servitorului care a primit un talant: „Doamne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi culegi de unde n-ai împrăştiat sămânţa” (Mt 25,24). Acest servitor pare că se luptă acum cu Dumnezeu pe care îl consideră ca o divinitate ostilă omului, aproape ca un dumnezeu aztec care suge sângele oamenilor şi de care omul trebuie să se apere. Este începutul necredinţei, al ateismului practic. Şi câţi, din nefericire, nu se găsesc în asemenea situaţii!

9. Un avertisment salutar. Parabola rămâne, oricum, un avertisment cu privire la timpul şi ceasul hotărât pentru venirea Domnului: va veni ca un hoţ, scrie apostolul Paul, va veni în puterea nopţii când oamenii spun:”Câtă pace, câtă linişte!” (cf. 1Tes 5,2-3). De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem, să fim treji! Fiecare la locul şi la lucrul său. Deci o aşteptare activă, lucrătoare.

Exemplul femeii desăvârşite al cărei elogiu este ţesut de înţeleptul din cartea Proverbelor şi avertismentul apostolului Pavel „Ziua Domnului să nu vină fără de veste peste voi ca un hoţ”, completează lecţia despre felul cum aşteaptă creştinul venirea a doua a lui Cristos.

Ne întrebăm, ce trebuie să facem? Dar poate nu este vorba în primul rând de a face ceva ci de a asculta îndemnul lui Isus: “Rămâneţi în mine şi eu în voi; cine rămâne în mine aduce roade multe”, spune Domnul la Ioan 15,4.5b, astăzi versetul propus înainte de Evanghelia duminicală.

Şi, doar apoi, a aduce roade…Căci aceasta este legea fundamentală a vieţii, pentru floră şi faună, pentru plante, animale şi mai presus de toate pentru omul ca fiinţă înfometată de Dumnezeu şi după ce a fost alungat din rai.

Iar cine seamănă sau plantează, are dreptul să culeagă. Dumnezeu însuşi aşteaptă ca via să aducă roade. Dar aşa cum reiese din parabola semănătorului, nu toată sămânţa rodeşte. Apoi există şi roade rele. Pe lângă grâul bun, creşte şi neghina. Tot din parabole aflăm că cine nu aduce roadă, va fi pedepsit asemenea mlădiţelor neroditoare, care sunt tăiate şi aruncate în foc; via însăşi este dată altor viticultori, iar smochinul neroditor, şi după îngrijiri suplimentare din partea stăpânului, este tăiat.

Deci rămânând în Isus, creştinii aduc roade ale dreptăţii prin faptele bune, adevărate comori pe care nici hoţii nu le sapă, nici rugina şi nici moliile nu le rod. Sunt faptele lor bune pentru Cristos cel viu, prezent în semenii noştri, în aşa fel încât la întâlnirea cu el, să poată auzi: „mie mi-aţi făcut” (Mt 25, 20). Totul, în mod simplu şi ingenios, ştiind bine că pomul bun se cunoaşte după roade.

Şi atunci, ferice de noi, dacă la venirea în slavă Domnul va putea spune personal fiecăruia: „Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, ia parte la bucuria stăpânului tău!”; şi tuturor, „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii” (Mt 25,34).

(RV - A. Lucaci - material omiletic  reluat sâmbătă 15 noiembrie 2014).