Biserica are șase noi Sfinți: scurt medalion biografic

RV 23 nov 2014. Duminică, 23 noiembrie 2014, solemnitatea ”Cristos, regele universului”, ultima duminică din anul liturgic în ritul roman sau latin, Papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie solemnă în Piața Sfântul Petru și ritul canonizării a șase noi Sfinți: Ioan Anton Farina, Italia, anii vieții 1803-1888, episcop, fondator al congregației ”Surorile Învățătoare ale Sfintei Doroteea, Fiicele Sfintelor Inimi”; Chiriac (Kuriakose) Ilie Chavara al Sfintei Familii, India, anii vieții 1805-1871, preot, co-fondator al congregației ”Carmeliții Mariei Neprihănite”; Ludovic din Casoria, Italia, anii vieții 1814-1885, preot franciscan alcantarian, profesor de matematică și răscumpărător al copiilor africani victimă a traficului de sclavi; Nicolae din Longobardi, călugăr din Ordinul Minimilor, Italia, anii vieții 1650-1709; Eufrasia Eluvathingal a Sfintei Inimi, India, anii vieții 1877-1952, călugăriță din congregația ”Surorile Maicii Carmelului; și Amatus Ronconi, Italia, anii vieții, aproximativ 1226 – 1292, terțiar franciscan, fondator al Casei Săracilor Pelerini din Saludecio.

Vă prezentăm aici un scurt profil biografic al noilor Sfinți canonizați de Papa Francisc în fața Bazilicii Vaticane, duminică, 23 noiembrie 2014.

Sfântul Ioan Anton Farina, episcop (1803-1888). Episcop și educator de prestigiu, Sfântul Ioan Anton Farina s-a născut în Italia, la Gambellara, în provincia Vicenza, în 1803. A intrat în Seminar la o vârstă foarte tânără. Superiorii au observat foarte ușor predispoziția lui spre învățământ, astfel că la numai 21 de ani, pe când era încă student de teologie, i s-a încredințat misiunea de a ține lecții. Sfințit preot în 1827, și-a desfășurat primii ani de slujire la Vicenza. Aici și-a dat seama de valoarea socială pe care o poate avea învățământul. În 1831 a deschis prima școală populară pentru fete iar în 1836 a fondat congregația ”Surorile Învățătoare ale Sfintei Doroteea, Fiicele Sfintelor Inimi”, un institut de viață consacrată alcătuit din ”învățătoare de vocație încercată, consacrate Domnului și dedicate în totalitate educației fetelor sărace”. În 1850 Papa l-a numit episcop de Treviso, unde s-a distins în chip deosebit prin caritatea sa, încât și-a atras renumele de „episcopul săracilor”. În 1860 a fost transferat la scaunul episcopal al diecezei de Vicenza. În acestă calitate a participat la Conciliul Vatican I, unde a susținut cu tărie definiția dogmatică a infailibilității pontificale. A murit la Vicenza pe 4 martie 1888.

Sfântul Chiriac (Kuriakose) Ilie Chavara al Sfintei Familii, preot (1805-1871). Co-fondator și primul prior general al congregației ”Carmeliții Mariei Neprihănite”, Sfântul Chiriac al Sfintei Familii s-a născut în statul Kerala, în India, la 10 februarie 1805. A intrat în Seminar în 1818 și a fost sfințit preot în 1829. A pus temelia primei case a Congregației la Mannanam în 1831 și a depus voturile vieții consacrate în 1855. În 1866 a colaborat și la fondarea congregației ”Surorile Maicii Carmelului”. Din 1861 a îndeplinit misiunea de vicar general al Bisericii Siro-Malabarese. Apărător al unității Bisericii împotriva schismei de la Rocco, a lucrat toată viața pentru reînnoirea spirituală a Bisericii Siro-Malabarese. S-a distins ca om al rugăciunii. Era plin de zel pentru Domnul prezent în sacramentul Euharistiei și un cinstitor deosebit de râvnic al Fecioarei Neprihănite. A murit în 1871.

Sfânta Eufrasia Eluvathingal a Sfintei Inimi, călugăriță (1877-1952). Roza, după numele de botez, s-a născut în India la 7 octombrie 1877 într-o familie înstărită din Biserica catolică de rit siro-malabarez. În 1888 a devenit elevă la Surorile Carmelite din Koonammavu, unde vreme de nouă ani a cultivat visul de a intra într-o bună zi în rândul călugărițelor din conventul ”Sfânta Tereza”. Ziua mult dorită a fost 9 mai 1897 când Roza a depus voturile vieții consacrate luându-și numele de Eufrasia a Inimii Preasfinte a lui Isus. La 24 mai 1900, împreună cu alte trei surori, au depus voturile pentru mănăstirea din Pllur, în apropiere de Trichur. Imediat după profesiunea solemnă, sora Eufrasia a fost numită asistentă a novicelor la conventul ”Sfânta Maria” din Ollur și din 1904 a devenit formatoare de novice, misiune pe care a îndeplinit-o nouă ani la rând. Aleasă în oficiul de superioară în 1913, după trei ani a fost transferată la Manalur, dar câteva luni mai târziu s-a întors din motive de sănătate la Ollur, unde a rămas până la moarte. A dus o viață exemplară, trăind în uniune desăvârșită cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii, postului și renunțării. Cu sănătate șubredă încă din copilărie, a murit la 29 august 1952. Din 1990 rămășițele ei pământești sunt venerate în biserica mănăstirii carmelite ”Sfânta Maria” din Ollur.

Sfântul Ludovic din Casoria, preot (1814-1885). Născut la Casoria, lângă Napoli, în 1815, Arcangelo – după numele de botez - a intrat la 18 ani în rândul Franciscanilor Alcantarieni unde și-a luat numele de Ludovic. Timp de 20 de ani a fost profesor de matematică și filosofie la Napoli, având grijă în acest răstimp și de mult căutata farmacie a conventului, pe care mai târziu a luat-o cu sine la Capodimonte. În 1854 a început opera sa de răscumpărare a copiilor africani victimă a traficului de sclavi, luându-i cu sine pe primii doi, salvați de un preot din Genova, pr. Niccolò Olivieri. În foarte scurt timp numărul celor salvați din sclavie a crescut și, cu ajutorul călugăriței Anna Lapini - fondatoare a Stigmatinelor – a înființat pentru fetițele răscumpărate din sclavie colegiul ”Negreselor”. Au urmat alte institute înființate pentru copiii aflați în dificultate. A fondat congregația Fraților Bej și a Surorilor Elisabetine. Scaunul Apostolic al Romei i-a încredințat misiunea din Scellal, în Sudan, care însă a avut o durată foarte scurtă. A murit la Napoli în 1885 și a fost beatificat de Sfântul Ioan Paul al II-lea în 1993.

Sfântul Nicolae din Longobardi, călugăr (1650-1709). Născut la Longobardi, în sudul Italiei, în 1650, a fost botezat cu numele de Giovanbattista. Fiul al unei familii de agricultori, nu a avut posibilitatea să urmeze înclinația spre studiu, în pofida talentului recunoscut, astfel că încă din copilărie s-a ocupat cu modestie de muncile câmpului. Obișnuit dintotdeauna cu practici ascetice, precum postul și vizitele frecvente în fața Sfintei Euharistii, mergea deseori la biserica Fraților Minimi din Longobardi unde petrecea zile întregi în rugăciune și reculegere. La vârsta de 20 de ani, în ciuda împotrivirii părinților, a cerut să îmbrace tunica franciscană și a fost trimis la Conventul din Paola, luându-și numele de Nicolae. După timpul noviciatului, a fost trimis la Longobardi și în alte localități din regiune. Faima virtuților sale a ajuns în scurtă vreme până la Roma, unde a fost chemat la parohia Colegiului ”Sfântul Francisc din Paola” din cartierul Monti. În 1696 Nicolae s-a întors la Longobardi, unde prin rugăciunile sale a săvârșit mai multe minuni. În ultimii ani ai vieții a fost chemat din nou la Roma. Și-a prezis ziua morții, care l-a luat din această lume la 2 februarie 1709.

Sfântul Amatus Ronconi, laic, terțiar franciscan, cc. 1226 – 1292. Născut în Italia, la Saludecio, nu departe de Rimini, într-o familie bogată în jurul anului 1225/6, Amatus a rămas orfan din fragedă copilărie, petrecându-și adolescența și tinerețea alături de fratele lui, Giacomo. Hotărât să trăiască în toate Evanghelia lui Cristos, s-a dedicat mai întâi ospitalității celor săraci și pelerinilor, construind pentru ei o casă de primire pe Muntele Orciano. Rezervele pentru ospitalitatea săracilor și a pelerinilor se subțiau de la o zi la alta, dar slujitorul lui Dumnezeu nu și-a pierdut încrederea niciodată. În această situație de lipsuri, au sosit alți săraci iar Amatus neavând altceva de pus pe masă, i-a cerut surorii lui, Clara, să meargă în grădină și să culeagă din grădină napii plantați în zorii zilei, spunând: ”Mergi și culege ceea ce Domnul va binevoi să ne dea”. Clara s-a întors cu coșul plin de napi, a căror rădăcină dulce a îndestulat foamea săracilor. După ce a dat săracilor tot ce i-a mai rămas, s-a retras la o viață de pocăință foarte aspră. A săvârșit nu mai puțin de patru pelerinaje la mormântul Sfântului Apostol Iacob de la Compostella. A murit în 1292 la vârsta de 66 de ani. Papa Pius al VI-lea a confirmat cultul față de Fericitul Amatus Ronconi în 1776. Casa Săracilor Pelerini din orașul Saludecio, fondat de Sfântul Amatus, își continuă misiunea și astăzi, funcționând drept ”Casă de Bătrâni / Opera Religioasă Amatus Ronconi”. Papa Francisc a recunoscut în 2013 virtuțile eroice ale Fericitului Amatus, iar la 15 aprile 2014, a aprobat decretul vizând recunoașterea oficială a unei minuni atribuită mijlocirii sale.

(rv – A. Dancă)