2014-11-29 13:09:00

Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Advent (B)


E Ziua Domnului. Cu prima duminică de Advent începe anul bisericesc după calendarul roman sau latin. Cu adâncă emoţie şi recunoştinţă păşim în noul An liturgic pe parcursul căruia vom retrăi în mod tainic evenimentele întrupării, pătimirii, morţii şi învierii Domnului. Actualizarea acestor evenimente ale vieţii lui Cristos ne introduce treptat în planul bunăvoinţei lui Dumnezeu şi intensifică în inimile noastre dispoziţiile filiale cuvenite pentru a primi lucrarea mântuirii prin darul Duhului Sfânt.

1. Început de drum. Să-l preamărim pe Dumnezeu Tatăl şi să-i mulţumim prin Fiul său Isus Cristos pentru că ne dă harul de a retrăi tainele răscumpărării noastre! Să ne dispunem sufleteşte, la început de drum, pentru ca adevărul mântuirii lui Dumnezeu să strălucească şi în inimile noastre prin Cristos Isus în Duhul Sfânt. Este o mare ocazie, mare şansă: e timp prielnic de mântuire.

2. Trei veniri ale Domnului. Anul liturgic începe cu timpul Adventului, cuvânt care înseamnă „venire”. În lumina revelaţiei biblice, distingem cu sfinţii Părinţi ai Bisericii trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea în slavă pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii, şi venirea tanică  pe care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru - vie împărăţia Ta!” şi pe care o celebrăm în sfintele Sacramente.

Perioada celor patru săptămâni, care precede sărbătoarea Crăciunului, are o dublă semnificaţie: este o pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului în care se cinsteşte prima venire a lui Fiului lui Dumnezeu între oameni, întruparea sa; este un timp în care prin această amintire, minţile sunt călăuzite spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, la sfârşitul timpurilor. Despre această perioadă de aşteptare întemeiată pe credinţă Catehismul catolic învaţă: „Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire” (CBC 524). De fapt, prin năzuinţele noastre îl chemăm în fiecare zi pe Cristos şi dorim, prin aşteptarea noastră, să-i grăbim venirea (cf. CBC 2816).

3. Strigătul Adventului.  În aşteptarea Domnului, noi creştinii adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie vestim moartea şi învierea sa până când va veni. Liturghia primei duminici de Advent începe cu rugăciunea psalmistului: Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Să nu fiu dat de ruşine! Să nu-si bată joc de mine duşmanii mei; căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară (Ps. 24/25,1-3). Psalmul este o cerere stăruitoare numită suplică. Trei sunt personajele: rugătorul, Dumnezeu şi duşmanul.   Avem aici mărturisirea unui om smerit care se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor. Păcatul provoacă suferinţă şi formează o diafragmă între credincios şi Dumnezeu. Însă, păcatul, oricât de mare ar fi, nu poate bloca generozitatea iertării lui Dumnezeu care „este bun şi arată păcătoşilor calea”. Psalmistul este pătruns de un fior de căinţă şi de bucuria iertării. Se simte în această rugăciune suflul spiritual al Evangheliei. Foarte delicat este jocul privirilor descris în vv.15-16.18: Ochii mei sunt pururea spre Domnul…Întoarce-ţi faţa spre mine…Vezi umilirea şi necazul meu.

Liturghia Adventului îndeamnă în mod insistent la priveghere în rugăciune pentru a trezi în suflete un elan de speranţă. Rugăciune este precum respiraţia sufletului. Fie că este individuală, fie că este comunitară, rugăciunea trebuie făcută personal, căci nu se poate delega iar întreruperea ei ar însemna asfixiere spirituală.

4. Anul lui Marcu. În anul B din ciclul trienal liturgic suntem călăuziţi de Evanghelia după sfântul Marcu, redusă ca text dar esenţială în privinţa conţinutului, sugestivă şi originală. Nu este o prescurtare a Evangheliei după Matei, care ne-a însoţit pe parcursul anului precedent, dimpotrivă, a fost redactată mai înainte. Ea este cunoscută ca „Evanghelia catehumenului”, a persoanelor adulte care se pregăteau la primirea Botezului. Evanghelistul conduce treptat la descoperirea identităţii lui Isus, povestind lucrările şi minunile Mântuitorului, spre a-i accepta apoi învăţătura şi păşi pe urmele lui ca adevăraţi ucenici. Totul va culmina cu mărturisirea centurionului roman pe Golgota, care văzându-l pe Isus răstignit cum şi-a dat sufletul a exclamat: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15, 39).

5. Isaia, profetul Adventului. Prima lectură este luată din cartea lui Isaia capitolul 63. Aparţine acelei părţi a cărţii atribuite de către studioşi unui autor numit convenţional „Trito-Isaia”, al Treilea Isaia. Ea cuprinde o rugăciune splendidă, una dintre perlele Bibliei, un gen de psalm de pocăinţă rostit după întoarcerea din exilul babilonian. Sunt evocate gesturile de bunătate demonstrate de Dumnezeu în istorie dar şi lipsa de recunoştinţă din partea poporului. Ierusalimul distrus oferă ochilor un spectacol dezolant. Toată speranţa a rămas doar la Dumnezeu… Dar unde este Domnul? Pare atât de departe şi de tăcut. Într-o stare sufletească de adâncă mâhnire profetul invocă reînnoirea intervenţiilor lui Dumnezeu. „O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!” Este o invocaţie sfâşietoare motivată de încrederea în Dumnezeu, Tată răscumpărător.

Citim în cartea profetului Isaia 63,16b-17.19b; 64,1.3b-8, ca parte integrantă a reflecţiei noastre: Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru; acesta este din veşnicie numele tău. Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre să se împietrească încât să nu mai simtă frica de tine?Întoarce-te, din dragoste pentru robii tăi, pentru seminţiile moştenirii tale. O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta. Ai coborât şi în faţa ta munţii s-au cutremurat. Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el. Tu mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale. Iată, tu te-ai mâniat pentru că am păcătuit; vom suferi veşnic, sau putem fi mântuiţi?Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul. Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine. De aceea ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre. Dar, Doamne, tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale.

6. Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru. De două ori revine expresia „Tu, Doamne eşti Tatăl nostru”. Este o expresie la care Vechiul Testament recurge foarte rar, pentru a se distanţa de popoarele din jur, politeiste… Tu Doamne eşti Tatăl nostru; acesta este din veşnicie numele tău; răscumpărătorul nostru, cel care ne smulge din puterea întunericului şi căruia noi, creştinii, îi cerem zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”, ne mântuieşte de cel rău.

Desigur, cine se roagă nu e departe de căile Domnului, ci este preocupat de iubirea lui Dumnezeu; totuşi poate constata uneori o anumită împietrire a inimii (sklerocardia), ale îndepărtării de Dumnezeu: se simte implicat în păcatul poporului său. Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.

7. Coboară, vino Doamne. Meditând la cuvintele profetului, descoperim în ele glasul lui Isus care a luat asupra sa fierea noastră şi păcatul lumii, făcându-se solidar cu oamenii din toate timpurile…„O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!” Această rugă din adâncul inimii va fi ascultată la botezul lui Isus în râul Iordan. Evanghelistul Marcu notează că „îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui” (Mc 1,10).

După prima lectură, răspundem cu psalmul 79, o lamentaţie naţională a lui Israel, conştienţi că Isus se roagă în noi şi cu noi. Să repetăm solidar cu toţi semenii: „Întoarce-ne la tine, Doamne, şi vom fi mântuiţi”. Şi mai departe: „Dumnezeul oştirilor, întoarce-te spre noi; priveşte din cer şi vezi. Cercetează via aceasta. Ocroteşte ceea ce a sădit mâna ta” (Ps 79, 15-16).

La începutul Adventului suntem invitaţi să cădem în genunchi fără zăbovire şi să ne însuşim strigătul care străbate istoria: „Vino, Doamne!" Acesta este şi strigătul lumii actuale, al atâtor persoane deznădăjduite, al atâtor familii dezbinate, despărţite şi împovărate; e strigătul fiecărui om care are curajul să fie realist cu sine.

8. Vegheaţi. Evanghelia duminicii luată de la sfântul Marcu 13,33-37, ne invită la priveghere şi rugăciune: Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi timpul când va veni vremea aceea. Se va întâmpla ca şi cu un om care a plecat într-o călătorie; lăsându-şi casa, el a dat puterea în mâna slugilor şi a rânduit fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze.

Evanghelistul Marcu nu reproduce pilda talanţilor (Mt 25,14-30), nici pe cea a minelor (Lc 19,11-27) pe care la găsim la alţi doi evanghelişti. Textul paralel cu aceste parabole povestite de Matei şi Luca, vorbeşte despre un om care pleacă de acasă fără să spună când se va întoarce şi lasă servitorilor săi „puterea”. Ce înseamnă această putere, nu este forate clar. Făcând comparaţie cu cele două parabole amintite, ne putem gândi că este vorba despre administrarea economică a bunurilor sale. Şi asta înseamnă adevărată putere pentru cine are în mână bunurile stăpânului. Marcu insistă asupra atitudinii pe care trebuie să o aibă servitorii. Stăpânul a plecat dar nu a luat cu el cheia casei. Timpul întoarcerii nu este cunoscut, poate fi mai devreme sau mult mai târziu. Această nesiguranţă cere de la servitori o stare de vigilenţă. Nu pot dormi liniştiţi. Trebuie să vegheze.

Cuvântul de ordine ce caracterizează timpul Adventului este exprimat prin verbele „a lua aminte, a veghea, a se ruga, a sta treaz”. E timpul să ne trezim din somn pentru că mântuirea este aproape, scrie apostolul Paul creştinilor din Corint, interpretând cuvintele lui Isus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”, la îndemâna voastră.

Ce se poate întâmpla? Invitaţia la a ţine ochii deschişi, pare zadarnică, dacă pretindem, cel puţin tacit, că „avem ochii deschişi de când ne-am născut”. Nimeni, de fapt, nici chiar cel mai adormit dintre oameni, nu admite că este un somnoros. Şi dacă invitaţia de a fi treji are sens religios, riscă să se lovească de un zid, întrucât oamenii au făcut de mult alegerile lor, şi nu le place să li să spună mereu că trebuie să alimenteze constant flacăra credinţei ca să nu se stingă.

9. Sensul realist al Crăciunului. Din acest motiv, Biserica ne invită să deschidem ochii asupra sensului Crăciunului şi să reflectăm încă o dată despre semnificaţia lui Dumnezeu care vine să bată la uşa noastră. Vine ca „răscumpărător al nostru”, ca mântuitor. Există riscul chiar şi pentru creştinii practicanţi să rămână într-o închidere a minţii ce se traduce în observaţia: „Ce lucru nou ar putea să ne aducă anul acesta Crăciunul? Va fi un Crăciun ca oricare, altul şi altul”. Reflectând mai bine, putem constata că situaţia actuală nu este diferită de cea a evreilor despre care vorbeşte profetul Isaia: Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune (presupuse) erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul. Pare că citim ceva din zilele noastre. Iar profetul indică şi motivul: „Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine.” Şi de aceea profetul conclude: „ne-ai lăsat în voia fărădelegilor noastre”.

10. Atenţia la clipa prezentă.  Biserica ne invită să veghem pentru a înţelege clipa prezentă şi descoperi în ea trecerea Domnului. Pentru fiecare om, această venire înseamnă un eveniment, o dată precisă, un semn: poate avea loc în liniştea serii, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşilor, fie în aurora dimineţii plină de viaţă.

 Atenţia la clipa prezentă este marea virtute a creştinismului. „Luaţi aminte, vegheaţi şi vă rugaţi…o spun tuturor: „Vegheaţi”. Deci, luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte nechibzuiţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele. Drept aceea, nu fiţi fără minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului, îndeamnă apostolul Paul scriind  creştinilor din Efes.

11. Aşteptare activă. Cum aşteaptă un discipol al lui Cristos manifestarea Domnului? În acelaşi text Marcu 13, Isus cere ucenicilor ca în aşteptarea venirii sale să dea mărturie despre el în orice loc şi înaintea oricui, să propovăduiască pretutindeni Evanghelia mântuirii şi să nu fie îngrijoraţi ce vor răspunde în cazul când vor fi prigoniţi. În orice caz nu trebuie să se înstrăineze de prezent, refugiindu-se în trecut sau luând-o înainte în viitor. Trebuie să-şi deschidă bine ochii la necesităţile lumii prezente, unde războiul şi învrăjbirea, actele de violenţă împotriva celor mai slabi, copii, bolnavi, femei şi vârstnici se petrec în văzul nostru, nu departe de noi şi în fiecare zi. Ucenicul lui Cristos nu trebuie să se închidă în găoacea egoismului, într-o totală indiferenţă faţă de soarta altora, dar nici nu trebuie să cadă pradă deznădejdii.

Avem la îndemână mijloacele de mântuire: rugăciunea, sfintele taine, cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura Bisericii, exemplul sfinţilor, imboldul şi încurajarea fraţilor în credinţă…În Cristos Isus Dumnezeu ne-a dat toată bogăţia darului, afirmă apostolul Paul la începutul primei sale Scrisori către Corintieni.

12. Rugăciune. Împreună cu Biserica spunem la rugăciunea zilei: Dumnezeule atotputernic, te rugăm să întăreşti voinţa credincioşilor tăi pentru ca să întâmpine cu fapte de sfinţenie pe Cristos care vine şi să se învrednicească a sta la dreapta ta în împărăţia cerurilor. Rodul rugăciunii este cuprins în salutul apostolului Paul: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (1Cor 1,3).


(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic revăzut sâmbătă 29 noiembrie 2014)








All the contents on this site are copyrighted ©.