2014-12-06 13:47:00

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent (B)


(RV - 7 decembre 2014) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Dumnezeu ne convoacă la adunarea liturgică duminicală pentru a ne comunica încă o dată „vestea bună” că iubirea sa este întotdeauna mai mare decât toate infidelităţile noastre. A spus aceasta deja prin profeţii de demult: „Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale spre bucuria inimii noastre”(cf. Is 30,19.30). De aceea, „ridică-te, Ierusalime, stai pe înălţimi şi vezi bucuria care îţi vine de la Dumnezeul tău” (cf. Bar 5,5; 4,36).

Biserica preia chemarea profeţilor pe tot parcursul pregătirii pentru sărbătoarea Naşterii Domnului şi repetă zilnic: Regelui care va veni, Domnului nostru, veniţi cu toţi să ne închinăm! Noi, poporul lui Dumnezeu, răspundem invitaţiei sale la convertire, ne recunoaştem păcatele şi îi cerem cu încredere: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul, ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui.

Desigur, avem în vedere misterul global al „venirii” Domnului care a venit, vine şi va veni: „El vine în întâmpinarea noastră în orice loc şi în orice timp, pentru ca să-l primim în credinţă şi să mărturisim în iubire speranţa fericită a împărăţiei sale” (Prefaţa de Advent II). Sunt cele trei veniri: a venit în smerenia trupului omenesc, vine în suflete în sfintele sacramente, va veni în slavă pentru judecată.

1. Vegheaţi. În Evanghelia primei duminici de Advent (cf. Mc 13,33-37) Isus ne-a îndemnat la vigilenţă, căci nu ştim când vine stăpânul casei: seara, la miezul nopţii, la cântatul cocoşului sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să ne găsească dormind! Ne-a zis să fim asemenea servitorilor cărora stăpânul casei plecând în călătorie le dă puterea, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului îi porunceşte să vegheze.

Ce înseamnă asta? Cine e portarul? Cine sunt servitorii? Îndemnul lui Isus este pentru toţi. Fiecare la datorie. Domnul a lăsat turma sa în grija păstorilor Bisericii ca să o pască până când va veni. Toţi însă, păstor şi turmă, trebuie să mergem în întâmpinarea Domnului care vine, gata să-i deschidem uşa sufletului pentru a-l primi. Şi atunci va fi sărbătoare.

2. Pregătiţi calea. După ce ne-a îndemnat la vigilenţă pentru trăi pe măsură timpul de har al venirii sale, Domnul ne cheamă astăzi să facem bine lucrurile. Despre ce este vorba? Desigur, în cursul săptămânii care s-a scurs, reflectând bine ne-am dat bine seama că există multe lucruri care împiedică venirea Domnului în viaţa noastră. Am înţeles în lumina credinţei că trebuie să schimbăm direcţia drumului şi să începem de la capăt, căci Duhul Domnului reînnoieşte în mod continuu faţa pământului. Cristos a venit să-i aducă omului mântuirea completă. A venit să ne scoată de sub stăpânirea păcatului şi să ne dăruiască o viaţă nouă în care domnesc dreptatea şi bucuria, libertatea şi pacea.

Aceste bunuri mesianice încă nu fac parte din experienţa noastră creştină decât ca o pregustare: ne sunt oferite ca pârgă a recoltării finale. De aceea, creştinul trăieşte în mod permanent pe drumul de întoarcere la Domnul. Şi nu-i deloc uşor să rămâi fidel unui Dumnezeu mereu mişcare. Ademenirile răului sunt adevărate capcane ascunse sub bunuri aparente şi iluzorii. Apelurile pe care le percepem de-a lungul drumului sunt puternice, numeroase şi insistente. Sunt tot atâtea obstacole ce dezorientează şi abat de la calea dreaptă a vieţii. Susţinuţi de puterea harului divin recăpătăm curajul credinţei şi ne îndreptăm spre mântuirea făgăduită. O facem cu smerenia şi speranţa creştinului care ştie că are în faţă viitorul lui Dumnezeu, la orice punct al vieţii s-ar afla.

Lecturile Liturghiei de azi creează un sentiment de încredere şi un angajament de fidelitate faţă de Domnul care vine. Ele propun un dublu itinerar în pregătirea venirii Domnului: itinerarul mângâierilor lui Dumnezeu indicat de profetul Isaia şi cel al pocăinţei trasat de Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul.

3. Itinerarul „mângâierilor”. Profetul Isaia descrie drumul lui Dumnezeu în imagini concrete. Vorbeşte despre vaste întinderi de teren neregulat, pustiuri pietroase, locuri unde totul pare imposibil: orientarea, apa, hrana, odihna, viaţa. Totul pare compromis. Nu e loc de scăpare. În pustiu, omul se simte pierdut, dezorientat. Configuraţia topografică este imaginea instabilităţii omului supus pasiunilor de iubire şi răzbunare, de îngăduinţă şi mânie, de violenţă şi ură.

Pustiul este simbolul vieţii omului departe de Dumnezeu. Aici, e nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, întrucât numai el poate face imposibilul. Zbătându-se în starea păcatului şi a slăbiciunilor, omul îşi îndreaptă cu încredere mâinile spre cineva sau spre ceva de care să se prindă. Este salvat atunci când Dumnezeu intervine cu braţul său şi transformă deşertul în loc prielnic dezvoltării vieţii. Atunci omul capătă putere de a merge în întâmpinarea Creatorului său, de a-i pregăti calea, de a îndrepta cărările.

Adventul este timp prielnic de mântuire. Să ne deschidem sufletele ca să primim darul de sus cu mângâierile lui Dumnezeu. Prima lectură este din cartea profetului Isaia (40,1-5.9-11). Textul cuprinde începutul părţii numite „Cartea Mângâierii”. Un crainic anunţă de pe un munte încetarea robiei babiloniene, dar vede mai departe. Dumnezeul vostru spune: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale". Un glas strigă: "Pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi în loc neumblat drumul pentru Dumnezeul nostru. Toată valea să se umple, tot muntele şi dealul să se plece, căile strâmbe să fie drepte şi cele colţuroase netede. Atunci se va arăta slava Domnului şi toată făptura o va vedea, căci gura Domnului a vorbit".  Suie-te pe un munte înalt, tu care vesteşti Sionului vestea cea bună, ridică-ţi glasul cu putere, tu care binevesteşti Ierusalimului, înalţă-ţi glasul şi nu te teme, spune cetăţilor lui Iuda: "Iată-l pe Dumnezeul vostru; iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul lui supune totul. Iată, preţul biruinţei lui este cu el şi rodul izbânzii merge înaintea lui.  El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi va conduce la odihnă oile care alăptează".

Sunt oracole de îmbărbătare, anunţate unui popor aflat în exilul babilonian. Starea robiei se va sfârşi pe neaşteptate. Un nou astru se ridică în Orientul Mijlociu. Cirus regele Persiei cucereşte în anul 539 Babilonul, fărâmiţând imperiul - statuia de aur despre care vorbeşte profetul Daniel – instaurat de Nabucodonosor. În anul următor, 538, Cirus emană edictul de eliberare, dând evreilor posibilitatea să se întoarcă în patrie, la Ierusalim. Şi asta legitimează urgenţa de a pregăti calea Domnului pentru evenimentul salvator. Trebuie să se dispună din punct de vedere spiritual pentru a retrăi faptele săvârşite de Dumnezeu în favoarea poporului ales, ca odinioară la memorabila ieşire din robia egipteană, peregrinarea prin pustiu şi intrarea în ţara făgăduinţei.

4. Itinerarul pocăinţei. Câteva texte biblice, pe care evanghelistul Marcu le atribuie profetului Isaia, ne apropie de Evanghelia acestei duminici.  Sf. Marcu este primul care foloseşte termenul „evanghelie”, adică vestea bună dată de un crainic. Începutul Evangheliei după Sfântul Marcu continuă anunţul profetului Isaia: „Tu care vesteşti Sionului vestea cea bună, ridică-ţi glasul cu putere, tu care binevesteşti Ierusalimului”. Vestea cea bună este aceasta: Dumnezeu vine în lume nu pentru a-l condamna pe om, ci pentru a-l salva. Dumnezeu nu este invidios pe om, aşa cum îşi închipuiau grecii antici despre zeii din Olimp, ci Tată şi prieten al omului. Este iubitor de oameni. Ne-a dovedit-o prin viaţa şi moartea lui Isus Crisots, iar Ioan Botezătorul îi pregăteşte calea.

Itinerarul trasat de Ioan Botezătorul este un drum de pocăinţă, de convertire; presupune recunoaşterea căilor strâmbe pe care umblă; presupune mărturisirea păcatelor şi primirea Celui mai puternic decât Ioan, adică a lui Isus, mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii…Este un drum pe care îl fac cei care aleargă să asculte cuvântul lui Dumnezeu, cei care în pustiul vieţii ştiu să-şi întindă mâinile spre Domnul, conştienţi că singur el este mântuitorul şi răscumpărătorul omului. El singur îl poate scoate din nisipurile mişcătoare în care se zbate să iasă, dar fără vreun succes.

Drepte faceţi, aşadar, căile lui…! Iată, Evanghelia duminicală după Sfântul Marcu capitolul 1,1-8: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum este scris în cartea profetului Isaia: "Iată, eu trimit înaintea ta pe crainicul meu care-ţi va pregăti calea... Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui»". Ioan a venit să boteze în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Întregul ţinut al Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, avea o cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia zicând: "Iată, vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, el însă vă va boteza cu Duhul Sfânt".
Va şti omul din vremea noastră să se convertească la Dumnezeu, să-i asculte cuvântul şi să-şi întindă braţele spre Mesia care vine să ne prindă de mână şi să ne scoată din nisipurile mobile ale păcatelor?

Primindu-l pe Cristos, viaţa noastră recapătă sens, orientare, direcţie. Fiecare generaţie se îndreaptă spre întâlnirea cu Domnul care vine necontenit în viaţa oamenilor.

5. Drum în lucru. Între prima venire a lui Cristos în smerenia firii omeneşti şi venirea sa glorioasă pe norii cerului ca judecător, se situează venirea tainică pentru cei care îl cheamă ca Mântuitor. A-l primi în această venire intermediară, înseamnă a se converti la o viaţă cinstită, sinceră, generoasă, dăruitoare fără teama de a se pierde, păşind pe urmele sale.

Dreptatea lui Dumnezeu nu e ceva la alegere şi cere osteneala de a netezi, a nivela, a umple golurile, a construi străzi, a face drum. Dreptatea se face prin convertirea care aduce roade. Aşteptarea lui Dumnezeu se concretizează în faptele bune: respectarea vieţii şi a demnităţii altora, împărţirea bunurilor cu alţii, iubirea altora. Asta cere cumpătare. Faţa lui Ioan Botezătorul este săpată de viaţa ascetică. Are trăsăturile celui care caută şi aşteaptă prin fapte speranţa lui Israel. Înţelegem că este o căutare deplină şi niciodată terminată, mereu deschisă spre viitorul imprevizibil al lui Dumnezeu.

Pregătindu-ne să comemorăm cu evlavie prima venire istorică a lui Cristos, Duhul Sfânt, întru care am fost botezaţi, ne îndreaptă privirea spre venirea Domnului în slavă.

Nu a fost niciodată şi nici astăzi nu-i uşor să-i vesteşti lumii venirea Domnului. Este şi mai greu să pregăteşti calea Domnului în tăcere făcând binele într-o lume care se străduieşte să inventeze noi zgomote. Nu era uşor nici pe timpul apostolului Petru când maeştrii suspiciunii, batjocoritori şi sarcastici, se adresau în derâdere primei generaţii de creştini: „Unde este promisiunea venirii lui? Iată, părinţii voştri au murit şi toate rămân aşa cum erau la începutul creaţiei” (1Pt 3,4). Apostolul Petru, răbdător şi cu chibzuinţa păstorului căruia îi pasă de turmă, îşi încurajează comunitatea bazându-se pe cuvântul Scripturii: „Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru, că o singură zi înaintea Domnului e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei sale, după cum cred unii, ci rabdă îndelung pentru voi, nevrând să piară cineva, dar voind ca toţi să vină la pocăinţă (1Pt 3, 8-9).

Nimeni însă nu o poate face, dacă nu e susţinut şi întărit de Dumnezeu care la întruparea Fiului s-a aplecat asupra omului căzut în mâinile tâlharilor şi jefuit de darurile suprafireşti. Asemenea bunului samaritean, din parabola evanghelică, Cristos se apropie de călătorul tâlhărit şi lăsat aproape mort la marginea drumului. Se apleacă asupra omului năpăstuit, toarnă vin şi untdelemn peste rănile lui, îl ridică pe animalul de povară şi îl poartă la hanul cel mai apropiat. Înainte de a-şi continua drumul, plăteşte primele îngrijiri spunând proprietarului că va achita restul când se va întoarce la Ierusalim.

Asta se întâmplă cu cei adunaţi în casa Domnului la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Comemorând încă o dată prima lui venire, Fiul lui Dumnezeu întrupat prin lucrarea Duhului Sfânt ne primeneşte cu darurile sale, revarsă în suflete noastre lumină şi putere de viaţă nouă.

6. Mesajul permanent al Naşterii Domnului, al Crăciunului creştin. Salvează de la disperare şi mizerie anunţându-ne prezenţa lui Dumnezeu mântuitor, care din înălţimi se apropie şi de pământul generaţiei actuale, întărind în cei ce i se deschid, credinţa, speranţa şi dragostea.

Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu.

(RV - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă, 6 decembrie 2014)








All the contents on this site are copyrighted ©.