2014-12-19 12:31:00

A treia predică de Advent în Vatican: pacea, rod al Duhului Sfânt


RV 19 dec 2014. ”Pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre” (Coloseni 3,15). Pacea, rod al Duhului Sfânt, a fost tema celei de a treia și ultime predici de Advent prezentată vineri dimineață în capela ”Redemptoris Mater” de predicatorul Casei Pontificale, pr. Raniero Cantalamessa, în prezența papei Francisc.

Pacea, rod al Duhului

Sfântul apostol Paul – a remarcat predicatorul – pune pacea pe locul al treilea între roadele Duhului Sfânt. ”Rodul Duhului – spune apostolul în scrisoarea către Galateni – este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, bunătate, fidelitate, blândețe, stăpânire de sine” (5,22). Ce sunt ”darurile Duhului”, descoperim analizând contextul în care revine această idee. Contextul este cel al luptei dintre trup și spirit, între principiul care reglementează viața omului vechi, plin de concupiscență și pofte pământești, și cel care reglementează viața omului nou, călăuzit de Spiritul lui Cristos.

Pr. Cantalamessa: ”Spre deosebire de carisme, care sunt lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt, care le dă cui vrea și când vrea, roadele sunt rezultatul unei colaborări între harul lui Dumnezeu și libertatea omului. Sunt, așadar, ceea ce noi înțelegem astăzi prin virtuți, dacă acordăm acestui cuvânt sensul biblic de comportament frecvent ”conform lui Cristos” sau ”conform Duhului Sfânt”, în locul unui sens filosofic aristotelic de comportament frecvent ”conform cu dreapta rațiune”. Mai departe, spre deosebire de darurile Duhului Sfânt care diferă de la persoană la persoană, roadele Duhului sunt aceleași pentru toți. Nu toți pot fi în Biserică apostoli, profeți, evangheliști, dar toți, fără deosebire, de la cel dintâi până la cel din urmă, pot și trebuie să fie plini de caritate, răbdători, smeriți și pașnici”.

 

Pacea, rezultat al colaborării între harul lui Dumnezeu și voința omului

Pacea ca rod al Duhului, așadar, se deosebește de pacea ca dar al lui Dumnezeu și de pacea ca îndatorire pentru care omul trebuie să-și dea de făcut. Aceasta arată condiția obișnuită (habitus), starea sufletească și stilul de viață al celui care, prin efort și veghere, a ajuns la o anumită pace interioară. Pacea ca rod al spiritului este pacea inimii. Aceasta se deosebește, într-adevăr, de îndatorirea de a fi făcători de pace, dar folosește de minune și la acest scop. Tema unui mesaj pe care papa Ioan Paul al II-lea l-a dat pentru Ziua mondială a păcii din 1984 afirma: ”Pacea se naște dintr-o inimă nouă”. Iar Sfântul Francisc din Assisi când îi trimitea pe Frații săi în lume, le spunea: ”Pacea pe care o vestiți cu buzele să o aveți mai întâi de toate în inimile voastre”.

Pe de altă parte, a remarcat predicatorul, ceea ce spune Sfântul Augustin în ”Confesiuni” a influențat de o manieră decisivă modul de a înțelege idealul păcii interioare. Augustin îndreaptă către Dumnezeu, la începutul cărții, un cuvânt hărăzit să aibă o rezonanță imensă în toată gândirea secolelor care aveau să vină: ”Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și inima noastră neliniștită este până când nu se va odihni în tine”. Câtă vreme suntem pe acest pământ – a reluat predicatorul Casei Pontificale – locul odihnei noastre este voința lui Dumnezeu, îmbrățișarea voinței sale.

Viziunea Sfântului Augustin despre pacea interioară ca adeziune la voința lui Dumnezeu este confirmată și aprofundată de marii mistici ai Bisericii. Nici un curent spiritual sănătos, nici în Răsărit, nici în Apus, nu a conceput niciodată pacea inimii ca pe o pace la preț redus și fără efort.

 

Pacea și ”sfânta indiferență”

O perspectivă diferită, mai mult ascetică decât mistică, se observă la Sfântul Ignațiu de Loyola prin doctrina sa despre ”sfânta indiferență”. Aceasta constă în a se dispune într-o stare de disponibilitate totală la acceptarea voinței lui Dumnezeu, renunțând, din start, la orice preferință personală, ca o balanță gata să se încline de partea în care va sta greutatea mai mare. Experiența păcii interioare devine astfel criteriul principal în orice efort de discernământ: este conformă cu voința lui Dumnezeu decizia care, după o îndelungată ponderare și rugăciune, este însoțită de o mai mare pace a inimii.

”Dacă trăiți după trup – citim în Scrisoarea către Romani 8,13 – veți muri. Dar dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi”. Sunt cuvinte de o învățătură foarte importantă, a remarcat predicatorul. ”Duhul Sfânt nu este recompensa eforturilor noastre de mortificare, dar ceea ce le face posibile și aducătoare de roade; nu este numai la sfârșitul dar și la începutul procesului: ”dacă, prin Duh, faceți să moară faptele trupului, veți trăi”. În acest sens se spune că pacea este rodul Duhului: este rezultatul efortului nostru, care a devenit posibil prin Duhul lui Cristos. O mortificare voluntaristă și prea încrezătoare în sine poate deveni, și deseori a devenit, un rod al trupului”.

 

”Nada te turbe…”

O mare sfântă a Bisericii, Sfânta Tereza din Avila, ne-a lăsat un fel de testament pe care e de folos să-l repetăm ori de câte ori avem nevoie de a regăsi pacea interioară: ”Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te înspăimânte. Toate trec, Dumnezeu nu se schimbă. Răbdarea dobândește orice. Cine îl are pe Dumnezeu nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu singur este îndeajuns”.

Sărbătoarea Nașterii Domnului – a încheiat predicatorul Casei Pontificale – să fie cu adevărat pentru noi, după cum spunea Sfântul Leon cel Mare, sărbătoarea păcii: ”pace cu Dumnezeu, între popoare,  pace în inimile noastre!”

(rv – A. Dancă)








All the contents on this site are copyrighted ©.