Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Advent (B)

E ziua Domnului. Doar câteva zile şi din nou sărbătorim Crăciunul. Pregătirile pentru primirea Mântuitorului devin tot mai intense, în inimi şi în familii. Liturghia celor patru duminici de Advent ne luminează drumul pregătirii prin lecturile biblice pe care le ascultăm. Le reamintim succint iar apoi ne oprim pe larg la ultima etapă. Ele sunt adevărate faruri de lumină ce permit să-l recunoaştem pe Domnul şi să-l întâmpinăm cu credinţă. El vine să ne dea viaţă din belşug. Convinşi că rugăciunea este respiraţia sufletului, să-l primim pe Domnul precum aerul pe care-l respirăm, şi va fi sărbătoare.

1. Vegheaţi şi vă rugaţi

Isus însuşi ne spune să stăm de veghe şi ne rugăm în aşteptarea venirii lui în slavă: „Vegheaţi, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei!” (Mc 13, 35). Toţi am răspuns cu încrederea psalmistului: „Către tine, Doamne, îmi înalţ sufletul; Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine” (cf. Ps 24,1-3; Ant. la intrare). Călători în istorie ca popor al lui Dumnezeu ne-am rugat la sfânta Liturghie: „Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor”.

2. Pregătiţi calea Domnului

Ioan Botezătorul ne cheamă să ascultăm glasul lui Dumnezeu care vrea să ne elibereze de orice sclavie, căci iubirea sa este mai mare decât toate infidelităţile noastre. Pe linia profetului Isaia care anunţa poporului biblic terminarea exilului babilonean şi întoarcerea în patrie traversând pustiul, Ioan ne-a îndemnat să netezim drumul pentru venirea Mântuitorului: „Pregătiţi calea Domnului... Drepte faceţi cărările lui” (Mc 1,3). „Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale, spre bucuria inimii voastre” (cf. Is 30,19.30; Ant. la intrare). Prinşi de ocupaţiile zilnice, i-am cerut lui Dumnezeu cel atotputernic şi milostiv să ne de-a harul de a nu pierde ocazia eliberării noastre de orice captivitate. Să stăruim în rugăciune ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului său, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui.

3. Bucuraţi-vă în Domnul

Acelaşi Ioan Botezătorul ne-a îndemnat să manifestăm bucuria în Domnul care este aproape, chiar dacă poate nu l-am descoperit: „În mijlocul vostru stă unul pe care voi nu-l cunoaşteţi” (In 1,26). Amintirea venirii istorice a lui Cristos înseamnă primirea lui cu credinţă ca izvor de bucurie. Apostolul Paul ne invită cu insistenţă: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape!” (Fil 4,4-5; Ant. la intrare). Pentru noi este şi îndemnul profetului Isaia adresat celor cu inima înfricoşată: „Fiţi tari, nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul nostru va veni şi ne va mântui” (cf Is 35,4; Ant. la Împărtăşanie). Înţelegem că este vorba de marea şansă de a primi darul vieţii fericite spre care năzuieşte inima omului dintotdeauna. Nu vrem să pierdem sărbătoarea bucuriei, de aceea ne înălţăm inimile în rugăciune: „Priveşte, Dumnezeul nostru, la poporul tău, care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea Naşterii lui Cristos. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, ajungând la marea bucurie a mântuirii noastre, să o celebrăm solemn, cu reînnoită înflăcărare”.

4. Iată, slujitoarea Domnului

În acest timp de har am fost purtaţi de mână cu iubire maternă de Preasfânta Fecioara Maria pe care Liturghia duminicii a patra de Advent o prezintă în momentul Bunei Vestiri. În casa Mariei din Nazaret se împlineşte dorinţa profundă a omenirii exprimată de profeţii de demult: „Coborâţi, ceruri, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul” (Is 45,8; Ant. la intrare). Dumnezeu cel credincios făgăduinţelor sale trece la împlinirea lor şi îşi aşează cortul între oameni. Maria din Nazaret primeşte cu credinţă şi smerenie cuvântul lui Dumnezeu, devenind mamă a lui Mesia şi chivot al Celui Preaînalt.

5. O pregătire îndelungată

Venirea lui Cristos a fost pregătită în mod treptat de către Dumnezeu în istoria popoarelor, dar în mod special în cea a poporului lui Israel. După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat, Dumnezeu caută să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. A încheiat un legământ cu Noe, după potop, dezvăluind planul mântuirii divine faţă de oamenii grupaţi "după ţările, limba şi seminţiile lor" (Gen 10, 5). Omenirea decăzută, solidară în nelegiuire, voia să-şi construiască ea însăşi unitatea în felul turnului Babel. Aşa a fost mereu în istorie, dar fără succes.

Pentru a aduna omenirea risipită, Dumnezeu îl alege pe Abraham, chemându-l "afară din ţara lui, din neamul lui şi din casa lui" (Gen 12, 1), pentru a-l face "părintele unei mulţimi de neamuri" (Gen 12, 3). După patriarhi, Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său, eliberându-l „cu braţ puternic” din robia egipteană. Însă nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel doar din "casa robiei" (Dt 5, 6) scoţându-l din Egipt. A încheiat cu el legământul de la Muntele Sinai şi i-a dat, prin Moise, legea sa, pentru ca poporul lui Israel să-l recunoască şi să-l slujească pe unicul Dumnezeu şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit. Prin profeţi, Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii, în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic, destinat tuturor oamenilor şi care va fi înscris în inimi.

6. Chivotul prezenţei divine

Prima lectură este luată din cartea a doua a lui Samuel 7,1-5.8b-12.14a.16. Pe Când regele David îşi propunea să construiască un templu pentru chivotul Domnului, profetul Natan îi face cunoscut că Domnul îi va face regelui o „casă”. Pentru a înţelege importanţa şi sensul acestei profeţii, este bine să amintim că timp îndelungat locul prezenţei lui Dumnezeu fusese un cort mobil în care se aduna poporul înaintea Domnului. Ce înseamnă „înaintea Domnului”? În cortul adunării se afla chivotul alianţei, în care erau păstrate tablele legii, vasul cu mană (hrana dată de Dumnezeu evreilor în pustiu) şi toiagul lui Aaron.  Chivotul era semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales, adică semnul văzut al legământului dintre Dumnezeu şi Israel. Tablele legii, mana şi toiagul erau amintiri ale binefacerilor lui Dumnezeu în favoarea lui Israel în călătoria prin pustiu spre ţara făgăduinţei.

Dumnezeu a fost prezent în viaţa lui David încă din tinereţe, când l-a chemat de la câmp unde păştea oile. A rămas cu el oriunde a mers iar acum îi promite că-i va face o „casă” şi că împărăţia şi tronul său vor dăinui veşnic. Este o profeţie importantă pentru aşteptarea lui Mesia.

Pe când David locuia liniştit în casa lui a zis către profetul Natan: „Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stă în cort” (2Sam 7,1-2). Regele dorea de multă vreme să-i zidească lui Dumnezeu un templu grandios în oraşul abia reconstruit. Dumnezeu îi răspunde regelui prin profetul Natan: “Iată, Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi el însuşi o casă. Iar când se vor sfârşi zilele tale şi vei fi aşezat alături de părinţii tăi, atunci voi ridica după tine un urmaş, care va ieşi din trupul tău, şi voi întări stăpânirea lui. Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi mie fiu. Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea, iar tronul tău va rămâne în veci neclintit”.

Această promisiune este la baza tuturor profeţiilor mesianice. Ea a fost continuată de profeţi în diferite forme, mai cu seamă de profetul Isaia cu multe secole mai târziu: „Iată, Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel” (cf. Is 7,14; Ant. la Împărtăşanie).

7. Maria, chivotul legământului

Promisiunea făcută de Dumnezeu regelui David prin profetul Natan şi confirmată prin profetul Isaia se împlineşte atunci când „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, cu numele Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1,26-27).

Evanghelia duminicii prezintă cunoscutul episod al Bunei Vestiri după sfântul Luca (1,26-38).  Din ea înţelegem că Dumnezeu caută mereu o persoană cu care vrea să încheie în mod responsabil legământul său de iubire şi comuniune. Scena Bunavestirii ne conduce în inima istoriei mântuirii. Această pagină de aur a Evangheliei după Luca şi prologul Evangheliei după Ioan, stau la baza întregii învăţături despre Cristos. Desigur, textul evanghelic nu este reportajul unui eveniment, ci o cateheză despre misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu.  Cele trei persoane divine - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - conlucrează pentru a marca pe pământ începutul istoriei mântuirii.

Îngerul Gabriel îi spune Fecioarei Maria că cel pe care îl va naşte „va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit” (cf. Lc 1,32-33). Stăpânirea lui îi va elibera pe oameni de adevăraţii duşmani care sunt păcatul, răul şi moartea. Ascultând povestirea celor petrecute la Bunavestire, nu putem decât să-l adorăm în tăcere pe Dumnezeu.

8. Mister de bucurie la Nazaret

Salutul îngerului preluat în rugăciunea „Bucură-te, Marie”  este o „invitaţie la bucurie desăvârşită” adresată nu doar Fecioarei Maria ci şi lumii întregi. Pentru toţi oamenii a început timpul mântuirii. Toate profeţiile mesianice din Biblie converg spre casa modestă din Nazaret, în care un înger se duce la o tânără şi îi spune: „Bucură-te, Marie, deoarece, din iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl şi prin intervenţia Duhului său, tu vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema (cf. Lc 1,32).

Îngerul o defineşte pe Maria ca „cea plină de har”. Nu spune „plină de haruri”, căci prin Maria Dumnezeu dăruieşte lumii plinătatea harului care este în Domnul Isus. O asigură: „Domnul este cu tine”; un salut tipic, pe care Dumnezeu îl adresează persoanelor chemate pentru o misiune şi care înseamnă: „Nu te teme. Misiunea, pe care ţi-o încredinţez, este peste puterile tale, dar eu voi fi mereu cu tine”. În fine, îngerul îi dezvăluie ce plan are Dumnezeu cu ea iar Maria răspunde cu totală încredere: „Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). (Mt 1,24)

9. Maria, mama Cuvântului

Buna Vestire făcută Mariei inaugurează "plinirea timpului" (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui "în trup plinătatea dumnezeirii" (Col 2, 9). Răspunsul divin la întrebarea ei: "Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?" (Lc 1, 34) este dat prin puterea primită de sus: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine" (Lc 1, 35).

La vestea că-l va naşte pe "Fiul Celui Preaînalt" fără să cunoască bărbat, prin "puterea Duhului Sfânt" (Lc 1, 28-37), Maria a răspuns prin "ascultarea credinţei" (Rom 1,5), convinsă că "la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă": "Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău" (Lc 1, 37-38). Astfel, dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu, "Maria devine Mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine persoanei şi lucrării Fiului său; s-a pus în slujba misterului Răscumpărării în dependenţă de Cristos şi împreună cu El, prin harul Dumnezeului atotputernic". Sfântul Irineu spune că "prin ascultare, Maria a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc". De aceea multor Părinţi din vechime le place să afirme că "nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei; ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă" şi, făcând o comparaţie cu Eva, o numesc pe Maria "mama celor vii" şi afirmă foarte des: "Prin Eva moartea, prin Maria viaţa" (cf. CBC 493-494)

10. Şi noi „casa Domnului”

Iată, slujitoarea Domnului. Răspunsul Mariei este simplu, grandios şi exemplar. Disponibilitatea ei la voinţa lui Dumnezeu se înscrie pe linia strămoşilor biblici: Abraham, Moise, regele David, profeţii de demult şi toţi servitorii chemaţi de Domnul pentru realizarea istoriei mântuirii neamului omenesc.

„Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Maria se comportă în mod anticipat ca ucenicul de mai târziu al lui Isus, care se roagă lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum va fi instruit de divinul Învăţător: „Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Maria este modelul desăvârşit al Bisericii care primeşte, celebrează şi trăieşte tainele dumnezeieşti, împlinind în toate voinţa lui Dumnezeu. Adunaţi la sfânta Liturghie duminicală, noi suntem o porţiune a Bisericii.

Există un înger pentru fiecare om. E trimis de Dumnezeu să-i facă o propunere pentru împlinirea unei misiuni. Destinatarul mesajului are mereu o întrebare de pus: Cum e posibil? Şi raţiunile sunt felurite şi strict personale. Pot trezi nedumeriri. Avem însă certitudinea credinţei că Duhul Sfânt vine în ajutorul nostru cu darul său de lumină, tărie, sprijin în faţa oricărei dificultăţi: „Duhul Sfânt va coborî asupra ta!” Primind cuvântul său de viaţă, noi îi permitem lui Dumnezeu să locuiască în noi ca într-o casă, ca într-un templu de închinare. Repetând în diferitele situaţii ale vieţii „fie mie după cuvântul tău”, devenim şi noi un chivot al legământului lui Dumnezeu până ce vom ajunge la statura lui Cristos care în mod tainic se naşte şi creşte în noi. Devenim făptură nouă.

11. O casă primitoare

Iată, slujitorul/slujitoarea Domnului! Câţi dintre noi îi răspundem lui Dumnezeu „iată-mă!”, asemenea Mariei din Nazaret? Să o facem ca pregătire imediată la sărbătoarea Naşterii Domnului. Să-i pregătim Mântuitorului o casă primitoare în sufletele noastre! Ne întrebăm, ce putem face ca pregătire, cum să-i arătăm recunoştinţa? Iată o propunere din Liturghia orientală: „Ce-ţi vom oferi ţie, Cristoase, că te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi? Fiecare făptură zidită de tine îţi aduce mulţumire: îngerii, cântarea; cerurile steaua; magii, darurile; păstorii, închinarea; pământul, peştera; pustiul, ieslea, iar noi pe Maica Fecioară, Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi." (Mineiul pe luna decembrie)

La sărbătoarea Naşterii sale, Cristos nu vine ca să ceară ci ca să ne dea. Repetă asta colindătorii din ajun: „N-am venit ca să ne daţi, ci-am venit să dăm”. Ceea ce omul caută uneori chiar fără să-şi dea seama, Dumnezeu ne oferă în Fiul său Isus. Este de-ajuns să-i deschidem inima, uşa casei, a vieţii personale, familiale, şi va fi sărbătoare. Dar cel mai sigur îl primim în semenii noştri defavorizaţi. Orice facem pentru ei este primit de acela care a zis „Mie mi-aţi făcut”. Dacă nu-i vedem, ne spun colindătorii că „sunt bordeie fără foc” şi mâine-i Moş Crăciun.

12. Taina cea de veci ascunsă

Dumnezeu este credincios făgăduinţelor. Misterul ascuns de veacuri a fost destăinuit. Împreună cu apostolul Paul să-l preamărim pe Dumnezeu pentru că a manifestat şi generaţiei noastre taina cea de veci ascunsă şi de oameni neştiută (Rom 16,25-27, lectura a doua). Iar cu psalmistul să spunem: „Îndurările Domnului în veci le voi cânta, cu gura mea voi face cunoscută din generaţie în generaţie fidelitatea ta” (Ps 88/89,2).

Peste câteva zile vom cânta vestea minunată a Naşterii Domnului: „Pe Fiul în al său nume Tatăl l-a trimis în lume, să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Să trăim intens acest eveniment tainic ca o respiraţie profundă a sufletului în ajun de sărbătoare: „Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi, prin patima şi crucea lui, la slava învierii.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 20 decembrie 2014).