Papa Francisc: predica din Noaptea de Crăciun 2014

RV 24 dec 2014. Papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie din Noaptea de Crăciun în bazilica San Pietro începând cu ora Romei 21.30. Celebrarea euharistică a fost precedată de cântarea ”Kalenda”, adevărată comoară liturgică în care sunt cuprinse așteptările generațiilor care au sperat să vadă ziua mântuirii lui Dumnezeu. La ofertoriu, două familii cu copii au adus darurile pentru jertfa euharistică, manifestând astfel atenția Bisericii față de familii. În timpul serii, Pontiful a vorbit la telefon cu refugiații creștini irakieni din Ankawa, continuând astfel să-și exprime solidaritatea arătată în Scrisoarea de Crăciun trimisă cu o zi înainte tuturor creștinilor din Orientul Mijlociu care suferă din cauza conflictelor din regiune.

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru predica papei Francisc de la Sfânta Liturghie din Noaptea de Crăciun 2014.

Cristos, lumina lumii
”Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare; peste cei care locuiau în ținutul umbrei morții a strălucit o lumină” (Isaia 9,1). ”Le-a apărut un înger al Domnului și gloria Domnului i-a învăluit în lumină” (Luca 2,9). În acest fel ne prezintă liturgia acestei nopți sfinte de Crăciun nașterea Mântuitorului: ca lumină care pătrunde și risipește întunericul cel mai des. Prezența Domnului în mijlocul poporului său îndepărtează povara înfrângerii și amărăciunea robiei, și instaurează bucuria și veselia.

Am venit și noi, în această noapte binecuvântată, în casa lui Dumnezeu trecând prin întunericul care învăluie pământul, dar călăuziți de flacăra credinței care luminează pașii noștri și însuflețiți de speranța de a găsi ”lumina mare”. Deschizând inima noastră, avem și noi posibilitatea de a contempla minunea Copilului-soare care luminează orizontul strălucind din înălțime.

Originea întunericului care învălui lumea se pierde în negura timpurilor. Ne gândim la momentul întunecos în care a fost comisă prima crimă a umanității, când mâna lui Cain, orbit de invidie, l-a lovit de moarte pe fratele său Abel (cf Geneza 4,8). La fel, trecerea veacurilor a fost pătată de violențe, războaie, ură, asuprire. Dar Dumnezeu, care și-a pus așteptările sale în omul făcut după chipul și asemănarea sa, aștepta. El a așteptat atât de mult încât, probabil, la un moment dat, ar fi trebuit să renunțe. În schimb, nu putea să renunțe, nu putea să se tăgăduiască pe sine (cf 2 Timotei 2,13). De aceea El a continuat să aștepte cu răbdare în fața corupției oamenilor și popoarelor.

De a lungul drumului istoriei, lumina care sfâșie întunericul ne revelează că Dumnezeu este Tată și că fidelitatea sa răbdătoare este mai puternică decât întunericul și decât corupția. În aceasta constă vestea din Noaptea Nașterii Domnului. Dumnezeu nu cunoaște pornirea mâniei și a nerăbdării, este mereu acolo, asemenea tatălui din parabola fiului risipitor, așteptând să întrezărească din depărtare întoarcerea fiului pierdut.

Lumina care sfâșie întunericul
Profeția lui Isaia vestește răsăritul unei lumini imense care sfâșie întunericul. Această lumină se naște la Betleem și este primită de mâinile iubitoare ale Mariei, de afecțiunea lui Iosif, de uimirea păstorilor. Când îngerii vestesc păstorilor nașterea Răscumpărătorului, au făcut-o cu aceste cuvinte: ”Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (Luca 2,12). ”Semnul” este smerenia lui Dumnezeu dusă până la sfârșit; este iubirea prin care, în noaptea aceea, El a luat asupra sa slăbiciunea noastră, suferința noastră, necazurile noastre, dorințele noastre și limitele noastre. Mesajul pe care toți îl așteptau, cel pe care toți îl căutau în adâncul sufletului lor, nu era altul decât blândețea lui Dumnezeu: Dumnezeu care ne privește cu ochi plini de afecțiune, care acceptă mizeria noastră, Dumnezeu s-a afecționat de micimea noastră.

Lumina care ne cuprinde
În această Noapte Sfântă, în timp ce-l contemplăm pe Pruncul Isus abia născut și așezat într-o iesle, suntem îndemnați la reflecție. Cum primim noi blândețea lui Dumnezeu? Mă las atins de El, mă las îmbrățișat, sau îl împiedic să se apropie? ”Dar eu îl caut pe Domnul”, am putea replica. Cu toate acestea, lucrul cel mai important nu este a-l căuta, ci a lăsa ca El să fie cel care să mă găsească și să mă mângâie cu afecțiune. Aceasta este întrebarea pe care Pruncul ne-o adresează prin simpla sa prezență: îi permit eu lui Dumnezeu să mă iubească?

Mai departe: avem curajul de a primi cu blândețe situațiile grele și problemele celor din jurul nostru, sau preferăm soluțiile impersonale, poate chiar eficiente dar lipsite de căldura Evangheliei? Câtă nevoie are astăzi lumea de blândețe!

Omul înaintea unui Dumnezeu Copil
Răspunsul creștinului nu poate să fie diferit de cel pe care Dumnezeu îl dă la micimea noastră. Viața trebuie înfruntată cu bunătate, cu blândețe. Când ne dăm seama că Dumnezeu este îndrăgostit de micimea noastră, că El însuși se face mic pentru a ne întâlni mai bine, nu putem să nu-i deschidem inima noastră și să-l rugăm stăruitor: ”Doamne, ajută-mă să fiu asemenea ție, dăruiește-mi harul blândeții în situațiile mai grele ale vieții, dăruiește-mi harul proximității în fața oricărei necesități, al blândeții în orice conflict”.

Dragi frați și surori, în această Noapte Sfântă să contemplăm Ieslea: aci ”poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare” (Isaia 9,1). A văzut-o lumea simplă, dispusă să primească darul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, nu au văzut-o cei aroganți, cei mândri, cei care întocmesc legile după criteriile lor personale, cei care asumă atitudini de închidere. Să ne uităm la Iesle și să ne rugăm, cerându-i Fecioarei Mamă: ”O, Marie, arată-ni-L nouă pe Isus!”.

(rv - A. Dancă)