22 februarie 2015. E Ziua Domnului. Liturghia primei duminici din Postul Mare începe cu o promisiune a lui Dumnezeu: „Pe cel care mă va chema, eu îl voi asculta; îl voi elibera şi-l voi preamări, îi voi dărui viaţă lungă” (cf. Ps 90/91,15-16). Iată, vestea bună, ştirea zilei: Promisiunea s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Dumnezeu ascultă rugăciunile, ne face liberi şi fericiţi şi ne dăruieşte viaţă din belşug. Aceasta este „oferta” relansată pentru timpul pregătirii la sărbătoarea Paştelui. Să ne deschidem inimile la evanghelia lui Dumnezeu, predicată, crezută, celebrată şi trăită cu bucurie în barca Bisericii.
1. Convertirea inimii
La începutul Postului Mare Isus ne cheamă: „Convertiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1,15). Chemarea este adresată tuturor, celor care nu-l
cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui şi celor care cunosc deja această ofertă.
Avem în Biserică "apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei” (Sf. Ambrozie
Ep. 41, 12). Deşi inima noastră este greoaie şi uneori împietrită, ea se poate converti
privind la Isus a cărui inimă a fost străpunsă de păcatele noastre (cf. In 19, 37;
Zah 12, 10). Acum este timpul prielnic „să dăm la o parte orice povară şi păcatul
care ne împresoară şi să alergăm cu perseverenţă în lupta ce ne stă înainte, cu ochii
aţintiţi la Isus” (cf. Evr 19,1-2).
2. Lămurirea gândurilor
Dumnezeu doreşte să intre în comuniune cu noi şi să
rămână cu noi. Când îl chemăm, el răspunde, ne dă viaţă şi atunci respirăm uşuraţi.
Rugăciunea este respiraţia sufletului. Cele patruzeci de zile de post şi rugăciune
sunt totodată o bună ocazie de a ne clarifica deciziile personale şi alegerile pe
care le facem în viaţă. Privind la Isus, ne lămurim gândurile. Ce face Isus? La începutul
vieţii publice a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu şi acolo a fost ispitit de Satana.
Nu avea alt sprijin în afară de Dumnezeu. Bizuindu-se pe cuvântul lui, Isus a respins
sugestiile adversarului care căuta să-i tulbure mintea pentru a-l deruta. Stând în
pustiu lui Isus i s-a făcut foame, dar era convins că „nu numai cu pâine trăieşte
omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (cf. Mt 4,4b). Mâncarea
lui era să facă voia celui care l-a trimis.
3. Corupţia omenirii
Istoria mântuirii de păcat cunoaşte mai multe etape.
Astfel, pe timpul lui Noe omenirea ajunsese într-o stare de corupţie generalizată,
„răutatea omului pe pământ era mare şi toate gândurile plănuite de inima lui erau
rele tot timpul” (cf. Gen 6,5). După ruperea legăturii cu Dumnezeu şi degradarea relaţiilor
cu semenii, trăind într-un climat de violenţă, de ameninţare şi nesiguranţă, omul
se simte pierdut, dezorientat şi fără protecţie. Disperat, caută refugiu în lumea
riturilor şi a magiei confundând complet divinul cu ce-i omenesc (cf. Gen 6,1-4) şi
corupând sensul vieţii (Gen 1,6,5). Degradarea morală ajunge să ameninţe însăşi supravieţuirea
umanităţii, căci societatea care tinde să distrugă ordinea lucrurilor sfârşeşte prin
a se autodistruge. Ea intră în faza de decadenţă şi treptat provoacă potopul care
o şterge de pe faţa pământului (Gen 8,7). Cu atitudinea sa liberă omul poate pune
în pericol ordinea şi supravieţuirea speciei sale. Aceasta este viziunea oferită de
Biblie despre invazia răului în lume. Răul intră printr-o mică sămânţă, dar se dezvoltă
şi se răspândeşte până la imensitatea relelor pe care toţi le putem constata. Însă
aceste rele sunt totodată apeluri ale lui Dumnezeu adresate conştiinţei fiecăruia
dintre noi. În faţa lor nu putem rămâne resemnaţi şi pasivi. Suntem chemaţi să reacţionăm
activ. La aceasta ne invită Biserica în Postul Mare ca pregătire la sărbătoarea Învierii
Domnului.
4. Alianţa lui Dumnezeu cu Noe
Prima duminică a Postului ne propune o pagină din
cartea Genezei, care ne aduce aminte de alianţa încheiată de Dumnezeu cu patriarhul
Noe după încetarea potopului (cf. Gen 9,8-15). Această alianţă se extinde la toată
creaţia pentru totdeauna (cf. Gen 6,5-9,17). Dumnezeu nu iubeşte doar lumea „curată”
şi bună ieşită din mâinile sale. El continuă să iubească acea lume coruptă, ruinată
şi desfigurată de oameni, ca cea descrisă în istoria biblică. Fireşte, o judecă prin
dezastrul potopului, dar nu uită de ea. În mijlocul răutăţilor agresive ale oamenilor
este de-ajuns să existe „un drept şi desăvârşit” precum Noe care „umbla cu Dumnezeu”
(cf. Gen 6,9) şi viitorul este salvat. Istoria mântuirii continuă. Dumnezeu dă oamenilor
posibilitatea să se salveze urcând în arca pe care o construise patriarhul biblic.
După încetarea potopului şi ieşirea din arcă, Dumnezeu reformulează alianţa cu Noe şi cu fiii săi: „Iată, eu închei alianţa mea cu voi şi cu descendenţa voastră care vine după voi şi cu orice suflet viu care este cu voi…cu toate vieţuitoarele pământului care au ieşit din arcă. Nu va mai fi nimicită toată făptura de apele potopului şi nu va mai fi potop ca să pustiească pământul”… „Acesta este semnul alianţei… pentru toate generaţiile, pentru totdeauna. Am pus curcubeul meu în nori; el va fi semnul alianţei care este între mine şi pământ. Când voi aduna nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nori” (cf. Gen 9, 8-14). Oferita lui Dumnezeu pentru oameni este o alianţă de iertare şi milostivire, universală, adică pentru toate generaţiile şi nelimitată, adică pentru totdeauna.
5. Şi-a adus aminte de Noe
Primirea ofertei de salvare a făcut posibil ca omenirea
să trăiască noua alianţă cu Dumnezeu. A fost de-ajuns un singur drept înaintea lui
Dumnezeu (cf. Gen 7,1), şi istoria mântuirii începe de la capăt cu nou elan. Centrul
întregii povestiri este expresia concisă: „Dumnezeu şi-a adus aminte” (Gen 8,1). Şi-a
adus aminte de Noe şi de toate vieţuitoarele şi de toate animalele care erau cu el
în arcă. Acest „şi-a amintit” este precum cumpăna apelor, este punctul de separare
dintre pedeapsă şi iertare, dintre distrugere şi reînnoire.
Înainte pământul era bântuit de răutăţile oamenilor şi pustiit de puhoiul apelor. Cursul lumii părea că se reîntoarce fără oprire la haosul primordial. Faptul că Dumnezeu „şi-a amintit” imprimă evenimentelor o cotitură. După ce Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe, totul se schimbă: apele se retrag, reapare uscatul şi începe o nouă creaţie.
Deoarece „Dumnezeu şi-a amintit”, totul se reîntoarce la viaţă. Aceasta este poate învăţătura cea mai importantă cuprinsă în grandioasa pagină despre potopul biblic. Desigur, este lecţia cea mai îmbucurătoare dar şi cea mai angajantă. Dumnezeu iubeşte lumea cu obstinaţie şi pentru totdeauna: „Eu îmi voi aduce aminte de alianţa dintre mine şi voi şi orice suflet viu şi toată făptura; şi apele nu vor mai deveni potop care să nimicească toată făptura” (Gen 9,15).
6. Alianţa pentru viaţă
A povesti lucrările minunate înfăptuite de Dumnezeu,
înseamnă a-l lăuda. Capătă sens invocaţiile noastre, când în necazuri şi-n primejdiile
vieţii repetăm cu încredere: „Adu-ţi aminte, Doamne!”. Domnul îşi aminteşte de noi
şi ne binecuvântează, ne dă viaţă.
Pagina despre potop se încheie cu proclamarea dreptului suveran al lui Dumnezeu asupra vieţii umane. Viaţa este inviolabilă nu din voinţa omului, în virtutea unei legi, ci pentru că viaţa aparţine lui Dumnezeu şi este chipul său. Dumnezeu veghează peste viaţa oricărui om: „Voi cere socoteală de sângele fiecăruia dintre voi; voi cere socoteală pentru el tuturor vieţuitoarelor şi omului. Pentru viaţa omului voi cere socoteală de la om, fratele său” (Gen 9,5).
7. Duhul l-a dus pe Isus în pustiu
Legământul de milostivire, universal şi pentru totdeauna,
încheiat de Dumnezeu cu Noe, este luminat de Evanghelia duminicală (Mc 1,12-15).
În textul scurt dar dens redactat de evanghelistul Marcu se disting două părţi. Prima,
cea despre ispitirea lui Isus în pustiu, este strâns legată de scena precedentă a
botezului său.
La începutul misiunii sale Isus s-a dus la râul Iordan şi s-a aşezat în rândul cu păcătoşii. Deşi nu avea nevoie, a cerut şi a fost botezat de Ioan Botezătorul. În timp ce era botezat, Duhul Sfânt a coborât deasupra lui în chip de porumbel. Evanghelistul Marcu pune botezul lui Isus în strânsă legătură cu ispitirea, căci „îndată, Duhul l-a dus în pustiu” (Mc 1,12). Este un semn că Duhul primit la botez nu-l separă pe Isus de istorie şi de ambiguităţile pământeşti. Din contra, tocmai prin botez Isus intră în realitatea ambiguă a lumii. Într-adevăr a luat asupra sa păcatul lumii.
8. Isus ispitit de Satana
Legământul, relaţia de iubire între Dumnezeu şi oameni
nu este pe placul Satanei. Potrivnicul urmăreşte pe toate căile să zădărnicească alianţa
lui Dumnezeu; caută prin propunerile sale să-i abată pe oameni de la comuniunea cu
Dumnezeu. Isus însuşi a fost ispitit de diavol încă de la începutul misiunii sale.
Înainte de a anunţa vestea bună şi a chema la convertire, Isus rămâne patruzeci de
zile în pustiu unde este ispitit de diavol. Şederea în pustiu a însemnat momentul
decisiv pentru Fiul lui Dumnezeu făcut om, chemat să aleagă stilul în care vrea să
fie Mesia. În confruntarea cu Satana, Isus nu este singur. În pustiu este şi Dumnezeu
şi Isus beneficiază de ajutorul său, căci „îngerii îi slujeau” (Mc 1,13). Lăsându-se
călăuzit de cuvântul lui Dumnezeu, Isus învinge sugestiile diavolului şi ale lumii.
Spre deosebire de ceilalţi sinoptici, evanghelistul Marcu nu specifică în ce a consistat ispitirea. Spune doar că Isus „în pustiu a stat timp de patruzeci de zile,fiind ispitit de Satana” (Mc 1,13). Din restul povestirii evanghelice, nu e greu să ne dăm seama despre ce ispitire este vorba. Este ispita de care Isus s-a lovit nu numai în pustiu, ci de-a lungul întregii sale activităţi, de la început până la sfârşit. Avea de ales mereu între a urma drumul sugerat de cuvântul lui Dumnezeu sau să prefere sugestiile oamenilor care par scurtături mai sigure şi mai convingătoare.
9. Drumul ucenicului
Episodul ispitirii în pustiu clarifică identitatea
lui Isus ca Mesia şi drumul său mesianic, dar înainte de toate ne arată drumul pe
care noi trebuie să-l parcurgem. Ne face să reflectăm asupra existenţei noastre şi
asupra ispitelor pe care le întâlnim. Se luminează astfel sensul vieţii creştine şi
al Postului Mare. Cine vrea să-l urmeze pe Cristos trebuie să ştie dinainte că se
va lovi de ispită la tot pasul.
În consecinţă e nevoie de discernământ şi vigilenţă. Pe toţi ne paşte ispita de a face să coincidă planul lui Dumnezeu cu planul făcut de noi; să ne facem iluzia că este planul lui Dumnezeu ceea ce, de fapt, ne-am propus şi vrem noi. Ne lovim frecvent de ispita să pretindem de la Dumnezeu semne clare şi decisive. Şi dacă Dumnezeu nu le face, uneori suntem tentaţi să le săvârşim noi în locul lui. Pentru păstori şi credincioşi în situaţiile zilnice, mari şi mici, există mai ales tentaţia de a se alia cu stăpânirea şi cu puterea pentru a impune de sus împărăţia lui Dumnezeu.
10. Teama de cuvântul Domnului
Toate aceste ispite au la rădăcină o teamă foarte
precisă, teama de a se încredinţa total şi exclusiv lui Dumnezeu. De multe ori cuvântul
lui Dumnezeu pare slab în ochii oamenilor, nu pare competitiv în comparaţie cu alte
cuvinte şi cu alte căi pe care înţelepciunea omenească le sugerează. Căile şi soluţiile
propuse de oameni par de-a dreptul mai adecvate pentru a realiza însăşi misiunea pe
care Cristos a încredinţat-o ucenicilor. Se ajunge atunci la compromis cu lumea. Când
nu se ascultă de Duhul lui Dumnezeu primit la botez, se ascultă de duhul lumii. Şi
aceasta este ispita.
11. Desăvârşirea alianţei
A doua parte a pericopei evanghelice îl prezintă pe
Isus în Galileea, unde predică evanghelia lui Dumnezeu lansând imperativul „Convertiţi-vă
şi credeţi în Evanghelie!”. Acesta este programul Postului Mare, programul de viaţă
al întregii Biserici.
Cuvântul „evanghelie” cu sensul de veste bună” era cunoscut pe vremea lui Marcu, dar evanghelistul îl umple cu un conţinut nou. Prin „veste bună”, Marcu nu înţelege anunţul unei victorii împotriva barbarilor de la hotarele imperiului, nici promisiunile de pace şi de dreptate ale unui nou împărat urcat pe tron. Vestea bună consistă în anunţul că solidaritatea lui Dumnezeu cu oamenii este definitivă şi stabilă. Dumnezeu desăvârşeşte alianţa de demult. S-a apropiat atât de mult de noi încât s-a făcut om, fratele nostru; a intrat în istorie şi s-a implicat în aventura noastră fără posibilitate de regret. Dumnezeu nu mai poate să dea înapoi, să se retragă. Aceasta solidaritate a lui Dumnezeu cu noi este universală. Cristos iubeşte pe fiecare om, fără nici o deosebire, şi declară decăzute toate barierele.
12. Împărăţia apropierii lui Dumnezeu
După biruinţa împotriva Satanei, Cristos anunţă împărăţia
apropierii lui Dumnezeu de oameni şi a grijii sale faţă de popor. Cei dispuşi să trăiască
în comuniune cu Dumnezeu, acceptă şi chemarea la a se converti. E de-ajuns să-i cerem
îndurare, să ne căim de păcate şi apoi să-l urmăm cu încredere pe Cristos până la
capăt. Fără teamă. El l-a învins pe diavol şi toate ademenirile lui, a biruit lumea
cu sugestiile ei. Pe cruce, Cristos a nimicit iadul şi moartea iar acum „este la dreapta
lui Dumnezeu şi îi sunt supuşi îngerii, stăpânirile şi puterile” (cf. 1Pt 3,22).
13. Potopul, imagine a Botezului
Apostolul Petru, trebuind să explice primelor comunităţi
creştine sensul Botezului, aminteşte de purificarea lumii prin potop. Arată că în
zilele lui Noe, pe când se construia arca, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta,
dintre toţi cei care nu au voit să asculte, doar puţini, adică, opt suflete au fost
salvate prin apă (cf.1Pt 3,20). Alta este acum situaţia după ce „Isus Cristos a suferit
o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă la Dumnezeu”
(cf. 1Pt 3,18).
Potrivit sfântului Petru potopul „este o imagine a Botezului care ne salvează nu ca o ştergere a necurăţiei trupului, ci ca o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos” (cf.1Pt 3,21). Primirea Botezului şi trăirea promisiunilor făcute atunci ne curăţă nu în exterior, ca vasul spălat pe dinafară, ci ne purifică lăuntric. Taina Botezului însănătoşează conştiinţa şi ne face să recăpătăm încrederea în puterea învierii cu Cristos la o viaţă nouă. După Botez, avem alte ocazii pentru reînnoirea conştiinţei. Dumnezeu ne aruncă mereu o scândură de salvare în sacramentul Reconcilierii. Primeşte lacrimile Pocăinţei. Ne primeşte cu îngăduinţă şi dragoste părintească. Vrea să rămână mereu în comuniune cu noi.
Dacă din generaţia sa, Moise era singurul drept înaintea lui Dumnezeu, pentru noi singurul drept este Cristos, Răscumpărătorul omului. Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru noi. Ceea ce odinioară era arca lui Noe, acum este Biserica. Această arcă este mereu deschisă. În ea ne putem salva de tristeţile lumii. O găsim uşor, căci se vede de departe. E zidită ca o cetate pe munte şi este străjuită de crucea Domnului. În ea este mântuirea. Crucea este singura noastră speranţă.
14. Rugăciunea psalmistului
„Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale şi învaţă-mă
cărările tale! Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul
mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de îndurarea şi de milostivirea ta, pentru că
ele sunt din veşnicie! Adu-ţi aminte de mine în milostivirea ta, pentru bunătatea
ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, de aceea el îi învaţă pe cei păcătoşi calea;
îi face pe cei sărmani să umble după dreptate, îi învaţă pe cei smeriţi căile sale”
(Ps 24/25,4-5ab.6-7bc.8-9).
15. Rugăciune cu Biserica
Să-i cerem Domnului lumină şi putere ca să răspundem
cum se cuvine la dorinţa sa de a rămâne mereu în comuniune cu noi: „Dumnezeule atotputernic,
te rugăm, dă-ne harul ca prin celebrarea acestui sfânt post, semn sacramental al convertirii
noastre, să înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să dobândim roadele
sale printr-o adevărată viaţă de credinţă.
(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 20 februarie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |