2015-03-13 14:11:00

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (B)


(RV 15 martie 2015) E ziua Domnului. Drumul Postului Mare continuă. Reînnoirea vieţii prin urmarea lui Cristos cere perseverenţă. Dificultăţile urcării cu Isus la Ierusalim pot duce la descurajare. Duminica, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, aduce în prim plan ţinta luminoasă spre care ne îndreptăm. Înaintea noastră stă biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Urmându-l pe Cristos devenim părtaşi la biruinţa sa şi pregustăm deja bucuria învierii. Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu este mâncarea noastră de drum. O găsim în rugăciunea „Tatăl nostru” . O găsim şi în texte biblice mai puţin cercetate.

1. Duminica „Laetare”

Duminica a IV-a din Post marchează jumătatea drumului spre sărbătoarea Paştelui. În ritul roman sau latin ea este numită şi duminica „Laetare” („veseleşte-te!”) de la îndemnul profetului Isaia care deschide Liturghia duminicală: „Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi de belşugul mângâierilor sale” (cf. Is 66,10-11).

Profetul îi încurajează pe conaţionalii săi reveniţi în patrie după şapte decenii de captivitate la râurile Babilonului. Doriseră atât de mult întoarcerea din exil şi posibilitatea să se prezente din nou înaintea Domnului la templul din Ierusalim. Exilaţii întorşii în patrie întâmpinau mari greutăţi în eforturile de reconstrucţie a ţării şi de redresare a vieţii religioase. Nu era deloc uşor pentru ei să reia viaţa de la capăt. Era nevoie de multă răbdare şi chibzuinţă pentru a trăi în libertate: „Oare se naşte o ţară într-o singură zi? Sau se naşte un neam dintr-odată?” (Is 66,9). Pentru refacerea unei vieţi noi sunt susţinuţi de promisiunea lui Dumnezeu care îi iubeşte cu o dragoste părintească: „Căci aşa cum o mamă mângâie pe cineva, aşa vă voi mângâia eu. În Ierusalim veţi fi mângâiaţi”. Veţi vedea şi se va bucura inima voastră şi oasele voastre vor înflori ca iarba” (Is 66,13-14). Din această promisiune se retrezeşte în ei conştiinţa că nu sunt ai nimănui, că sunt poporul lui Dumnezeu care este credincios făgăduinţelor sale.

2. Iubire nestrămutată

Biblia întreagă este ca o scrisoare de dragoste pe care Dumnezeu a adresat-o poporului său. În realitate nu este una singură ci o „carte de cărţi”. Cărţile biblice sunt ca nişte nave care, plecând din porturi diferite, în timpuri diferite şi cu încărcături diferite, străbat marea istoriei pe rute diferite şi ajung toate la acelaşi ţărm. Portul este Isus Cristos cel mort şi înviat în care se manifestă toată iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Între acestea sunt şi cele două Cărţi ale Cronicilor (Paralipomena) mai puţin cunoscute. Ele prezintă într-o formă proprie istoria poporului evreu de la primul om, Adam, până la edictul regelui persan Cirus care a permis exilaţilor tribului lui Iuda întoarcerea în Ierusalim. Autorul scoate în evidenţă bunăvoinţa lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Amintim că în tot Anul bisericesc Liturghia propune doar de patru ori fragmente din aceste cărţi, între care prima lectură de azi luată din cartea a doua a Cronicilor.

Autorul Cronicilor, oferă în finalul cărţii o retrospectivă asupra istoriei (2Cr 36,14-16.19-23). Descoperă că povestea poporului biblic urmează oarecum o „schemă”, adică un comportament repetat ce pare o constantă în viaţa sa. Schema cuprinde trei momente: infidelitatea poporului, pedeapsa şi convertirea lui, convertirea şi reluarea vieţii.

Infidelitatea poporului. Căpeteniile lui Iuda, preoţii şi poporul s-au dedat la tot felul de infidelităţi săvârşind lucruri abominabile. Au profanat casa Domnului (v.14). Atunci Dumnezeul părinţilor lor a trimis la ei pe mesagerii săi ca să-i trezească dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, i-au dispreţuit cuvintele şi i-au luat în râs pe profeţii lui, până când a venit mânia Domnului asupra poporului său şi nu a mai fost leac nici scăpare pentru el.

Pedeapsă şi convertire. Din cauza comportamentului său, Israelul îşi pierde identitatea proprie, refuză să fie poporul ales. Îşi atrage singur pedeapsa căci „pe cei care au scăpat de sabie, Nabucodonosor i-a dus captivi în Babilon” (v.20).

Convertire şi reluarea vieţii. Dumnezeu însă nu abandonează poporul şi prin regele Cirus, exilaţii au posibilitatea să se reîntoarcă în ţara lor şi să reconstruiască templul din Ierusalim: „Aşa vorbeşte Cirus, regele perşilor: «Domnul… m-a însărcinat să-i construiesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Oricine dintre voi este din poporul său, Domnul Dumnezeul său să fie cu el: poate pleca acolo!»” (v.23). În cărţile Cronicilor, istoria poporului ales nu se termină când numai este leac pentru el ci se termină cu momentul eliberării din exil.

Autorul Cronicilor se gândeşte la exil şi la eliberarea care a urmat potrivit schemei descrise mai înainte şi care se poate observa şi în alte circumstanţe. Această schemă constantă a fost reluată de Isus în parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Mc 12,1-11). Istoria mântuirii este ca o luptă încleştată între îndârjirea noastră şi cea a lui Dumnezeu. Înverşunaţi în răutate noi înmulţim infidelităţile iar Dumnezeu nestrămutat în iubire continuă să ne trimită profeţii săi: „Domnul Dumnezeul părinţilor lor i-a trimis la ei pe mesagerii săi ca să-i trezească şi să-i trimită, pentru că îi era milă de poporul său şi de lăcaşul său” (2Cr 36,15).

3. Un avertisment şi o mângâiere

Lectura biblică din cartea Cronicilor este un avertisment oportun pentru toţi. Rezultatul infidelităţii omului faţă de Dumnezeu este captivitatea şi exilul, înstrăinarea de sine, de casă, de pământul făgăduit dar şi destrămarea identităţii şi fărâmiţarea persoanei.

Sfâşierea lăuntrică şi melancolia acută a omului exilat sunt cântate în cunoscuta compoziţie biblică „Super flumina Babylonis”. Este vorba de psalmul 136/137 care a impresionat prin farmecul dorului tradiţia literară şi religioasă de-a lungul veacurilor. Astăzi este propus ca răspuns la lectura din cartea Cronicilor: „Pe malurile râurilor din Babilon şedeam şi plângeam când ne aduceam aminte de Sion. În sălciile din ţinutul acela ne atârnasem harpele. Căci acolo, cei care ne-au dus în robie ne cereau cuvintele cântărilor şi opresorii noştri ne cereau veselie: „Cântaţi-ne din cântările Sionului!” Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?  Dacă te voi uita, Ierusalim, să mi se usuce mâna dreaptă! Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele” (Ps 136/137,1-6).

Dorul nestăpânit după locul prezenţei lui Dumnezeu în Sion implică mâna, limba, cerul gurii, glasul, veselia, mintea, lacrimile. Cel exilat preferă să i se usuce mâna dreaptă şi să i se blocheze limba de cerul gurii decât să uite de Sion. Mâna şi limba sunt decisive pentru cântăreţii la instrument şi vocali. În zadar opresorii babilonieni încercau să rupă tăcerea şi să-i facă pe exilaţi să cânte. Cântările lui Israel nu sunt folclor ci rugăciune şi doar în libertatea cultului pe muntele Sionului se vor putea înălţa spre cer.

Cartea Cronicilor este mai ales o mare mângâiere. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, nici chiar în pedeapsă, şi îndată ce întrevede un semn de căinţă ne deschide din nou drumul vieţii. Cartea Cronicilor învaţă că fidelitatea lui Dumnezeu merge dincolo de infidelităţile oamenilor.

4. Istorie de iubire milostivă

Istoria mântuirii călăuzită de iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de poporul său păcătos este aprofundată de apostolul Paul (Ef 2,4-10). Fragmentul din scrisoarea către Efeseni este un imn în cinstea lui Dumnezeu cel bogat în milostivire, „Dives in misericordia”, „ὁ δὲ θεὸς πλούσιος ὢν ἐν ἐλέει”. Reluând una din ideile sale de bază privind salvarea omului, apostolul Paul afirmă că mântuirea creştină este un har, adică un dar care atrage, fascinează şi captează prin bunăvoinţă. Mântuirea este mărturia iubirii lui Dumnezeu care are iniţiativa şi în mod gratuit ne vine în ajutor ca să ne răscumpere de orice idolatrie. Dumnezeu plăteşte pentru răscumpărarea sclavului ca să-l facă liber. L-a dat pentru noi pe Fiul iubirii sale. L-a dat pentru noi cei morţi din cauza păcatelor. Iubirea lui este milostivă.

Scrie apostolul: „Dumnezeu însă fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos – prin har aţi fost mântuiţi –  ne-a înviat şi ne-a aşezat în ceruri în Cristos Isus, ca să arate în veacurile care vin bogăţia nesfârşită a harului său prin bunătatea faţă de noi în Cristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Dar noi suntem opera lui, creaţi în Cristos Isus în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu de mai înainte ca să umblăm în ele” (Ef 2,4-10).

Oricât ar putea păcătui, omul rămâne opera lui Dumnezeu, creat în Cristos Isus poartă sigilul bunătăţii nemărginite a Tatălui. În alte cuvinte, apostolul Paul conduce la „centrul” Evangheliei. Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare om şi îl salvează prin harul său. Acest har trebuie să se transforme în viaţă concretă dovedită prin „practicarea faptelor bune” în special pomana, rugăciunea şi postul. La aceasta ne cheamă Biserica în timpul favorabil şi consacrat al celor patruzeci de zile.

5. Oferta mântuirii

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el. Pagina duminicală din Evanghelia după Ioan (3,14-21) permite să aprofundăm această reflecţie. Evanghelistul Ioan ne invită să contemplăm iubirea imensă a lui Dumnezeu manifestată în crucea Domnului, evenimentul care o dovedeşte mai mult decât oricare altul. Evanghelistul a înţeles aceasta după evenimentele pătimirii şi învierii lui Isus din morţi. Concluzia lui este pentru toţi: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Dumnezeu „l-a dat”.  Nu l-a cruţat ci l-a dat pe Fiul său ca jertfă pentru răscumpărarea noastră.

Cristos mort şi înviat este revelaţia supremă şi definitivă a iubirii absolute a lui Dumnezeu faţă de om şi ca atare oferta ultimă de mântuire pentru toţi oamenii fără excepţie. Această propunere aşteaptă răspunsul nostru: „da” sau „nu”.

Isus a dezvăluit misterul crucii în convorbirea cu Nicodim. Acest membru de frunte al sinedriului de la Ierusalim a mers la Isus şi a stat de vorbă cu el toată noaptea. Căuta lumină în întuneric pentru drumul său de credinţă. Notăm că în cea de-a patra Evanghelie expresia a „merge la Isus” face aluzie la „drumul credinţei”. Dialogul lui Isus cu Nicodim scoate la iveală totodată rădăcinile incredulităţii, temerile, împotrivirile şi ezitările inimii omului.

Avem nevoie de lumina credinţei pe drumul vieţii. În ce trebuie să credem? Realitatea de crezut, de acceptat şi de trăit este crucea lui Isus. Trebuie să credem în Fiul „înălţat”, în Unul-născut „dăruit”. În alte cuvinte ni se cere să credem în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi manifestată în Isus înălţat pe cruce.

Acceptarea lui Cristos este decisivă. Isus este Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. El deţine cheia care dezleagă taina existenţei umane. Însăşi prezenţa lui Cristos cere să decidem între a accepta sau a refuza să pătrundem în noi înşine până la capăt, acolo unde fiecare trăieşte în comuniune cu el şi în deschidere faţă de Dumnezeu. Asta înseamnă a face adevărul.

În Evanghelia după Ioan expresia a face adevărul indică procesul activ şi conştient al aceluia care aderă la persoana lui Isus Cristos în care se realizează revelaţia lui Dumnezeu. Isus ilustrează misterul crucii amintindu-i lui Nicodim evenimentul petrecut în timp ce poporul evreu călătorea spre Ţara făgăduinţei: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,14-15).

6. În Cruce, mântuire şi judecată

Judecata lui Dumnezeu nu este un eveniment situat înafara omului. Ea consistă în răspunsul pe care eu îl dau lui Cristos prin însăşi faptul că accept să umblu la lumină sau prefer să trăiesc în întuneric. Isus vorbeşte despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu pe care a venit să o reveleze oamenilor precizând că ea consistă în misterul Crucii.

Iubirea lui Dumnezeu manifestată în crucea Domnului nu dezvăluie numai milostivire ci şi judecată. E necesar să se evite orice echivoc când e vorba de „milostivire şi judecată”. Isus trebuie să fie înălţat ca să ajungă în gloria Tatălui, „ca să treacă din această lume la Tatăl”. Crucea este momentul glorificării. Întrucât „înălţat”, Isus poate atrage la sine pe toţi oamenii. Evanghelistul Ioan contemplă gloria lui Isus în momentul patimii. În pătimirea şi moartea Fiului său, Tatăl revelează modul cum iubeşte şi cât de mult se dăruieşte oamenilor.

Slava lui Dumnezeu străluceşte în trupul unui om atârnat de lemnul crucii. Străluceşte acolo unde niciodată înţelepciunea omenească n-ar fi în stare să întrevadă prezenţa gloriei. Prezenţa mântuitoare se dezvăluie într-un om pironit pe cruce. Omul credincios e chemat să înţeleagă, să trăiască şi să mărturisească: „Noi am văzut slava lui”. Am văzut slava Celui Răstignit!

Acesta este „semnul” înaintea căruia suntem chemaţi să luăm poziţie. În ochii evanghelistului Ioan crucea este tronul slavei.  În acelaşi timp crucea este tronul judecăţii înaintea căreia se dezvăluie adevărul nostru şi adevărul lui Dumnezeu. Se dezvăluie că suntem iubiţi şi salvaţi în mod gratuit de Dumnezeu şi că Dumnezeu este neclintit în iubirea sa: „Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu” (In 3,17-18).

7. Renăscuţi de iubirea lui Dumnezeu

Credinţa creştină nu este o ideologie, nici o simplă judecată asupra evenimentelor şi a istoriei. Credinţa creştină este un stil de viaţă pe care trebuie să-l asumăm. Suntem creştini în măsura în care împărtăşim stilul de viaţă trăit de Isus. Răspunsul nostru la cuvântul lui Dumnezeu se concretizează în faptele de iubire săvârşite zilnic, în tăcere şi poate, aparent, fără însemnătate. Trecerea de la întuneric la lumină, renaşterea din apă şi din Duhul Sfânt nu este lucrare de o singură zi, dar cere un drum lung de convertire şi de trăire prin fapte a Evangheliei.

Semnul care îl distinge pe creştin este credinţa în Fiul omului „înălţat” pe cruce, credinţa în răstignire ca revelaţie raţionamentului pe care îl urmează mântuirea. Încă o dată Evanghelia invită credincioşii să se verifice în privinţa modului concret în care practică trăirea şi vestirea slujirii evanghelice: „Oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,21). Când în noi predomină pesimismul şi neîncrederea în reuşita finală a biruinţei lui Isus şi nu speranţa şi creativitatea evanghelică, nu înseamnă oare că nu facem adevărul şi că nu suntem capabili să vedem faptele luminii? Cuvântul lui Dumnezeu este o invitaţie presantă la a recupera forţa care vine din speranţa creştină  întemeiată pe iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Drumul Postului Mare are ca ţintă bucuria Învierii Domnului.

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care, prin Fiul tău împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 13 martie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.