2015-04-17 11:42:00

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui (B): Întâlnirea cu Domnul înviat


(RV 19 aprilie 2015) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală aduce încă o dată în centrul atenţiei noastre misterul lui Cristos înviat din morţi. Isus, biruitor asupra răului şi a morţii, este „autorul vieţii” care s-a oferit pe sine ca victimă de ispăşire pentru păcatele noastre. Domnul „continuă să se ofere pentru noi şi mijloceşte ca avocat al nostru, căci jertfit pe cruce nu mai moare şi cu semnele pătimirii trăieşte în veci” (cf. Prefaţa pascală 3). Reînnoind inimile oamenilor, misterul morţii şi învierii lui Isus orientează şi călăuzeşte toată istoria mântuirii. Biserica ne invită mereu, dar mai cu seamă în timpul Paştelui, să îndreptăm privirile spre Cristos, viu şi prezent realmente în sacramentul Euharistiei. O facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Aici, îl recunoaştem la „frângerea pâinii”. Să ne lăsăm luminaţi lăuntric de strălucirea pascală ce provine din acest mare mister şi să strigăm cu psalmistul: „Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!” (Ps 4,7).

1. Învierea Domnului: tradiţii în formă de mărturisire
Lecturile biblice exprimă cu prospeţime începuturile credinţei comunităţii creştine. Din apariţiile lui Isus înviat şi din întâlnirile cu ucenicii săi consemnate în Noul Testament s-au cristalizat două tipuri de mărturie despre învierea Domnului. Există tradiţii în formă de mărturisire de credinţă, care redau esenţialul evenimentului şi sunt normative până în formularea expresiilor, precum  „Cristos a înviat şi s-a arătat lui Simon” (Lc 24,34). Există apoi tradiţii în formă de naraţiune despre Cristos înviat (cf. Joseph Ratzinger, Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, De la intrarea în Ierusalim la Înviere).

Cea mai cunoscută mărturisire de credinţă în Învierea Domnului este aclamaţia: ”Cristos a înviat!” Această aclamaţie, pe care ne-o adresăm unii altora începând din Noaptea de Paşti a fost pentru primii creştini un dat central, adevărat punct de plecare. Şi astăzi în timpul pascal este de-ajuns ca preotul slujitor să anunţe cu glas tare „Cristos a înviat!” şi mulţimea credincioşilor răspunde într-o singură suflare: „Adevărat a înviat”. Este un mod simplu şi esenţial de transmitere a credinţei prin mărturisire ca la începuturile Bisericii. Nu-i un slogan. Nu-i o simplă formulă. Este o mărturisire de credinţă. Depinde, deci, şi de modul cum o spunem. Chiar simpla împărţire a luminii învierii este o imagine sugestivă pentru transmiterea credinţei în Domnul înviat. Fiecare ştie că învierea lui Isus îl priveşte personal, că este la baza credinţei pe care îşi clădeşte viaţa, căci speranţa învierii cu Cristos ne susţine pe tot drumul vieţii.

2. Învierea Domnului: tradiţii în formă de naraţiune
Sunt apoi tradiţiile în formă de naraţiune sau povestire. Aceste naraţiuni despre Învierea lui Isus oglindesc tradiţii felurite ce nu constituie un criteriu obligatoriu în toate amănuntele lor. Totuşi ele trebuie considerate ca mărturii valabile care dau conţinut şi formă credinţei.

Să explicăm mai bine această idee. Făgăduinţa Învierii rămăsese într-un prim moment de neînţeles pentru ucenici, căci se întrebau unul pe altul ce înseamnă „a învia din morţi” (cf. Mc 9,9-10). Şi de fapt, ce înseamnă? Discipolii, apostolii nu ştiau şi trebuiau să afle acest lucru numai din întâlnirea cu realitatea. Pentru martorii care l-au întâlnit pe Cel Înviat, acest lucru nu era simplu de spus. Se confruntau cu o realitate complet nouă pentru ei, pentru că depăşea orizontul expresiilor lor, nu aveau la dispoziţie cuvinte potrivite. S-au străduit totuşi să redea în cuvinte o experienţă de nedescris. Precizăm că niciunul dintre evanghelişti nu descrie Învierea însăşi a lui Isus. Învierea s-a petrecut în taina lui Dumnezeu între Isus şi Tatăl, ca un proces ce nu poate fi ilustrat pentru noi şi care prin natura sa scapă experienţei umane. Evenimentul este cu totul nou. Este un salt calitativ nemaiîntâlnit.

Realitatea celor întâmplate, oricât de puternic îi tulbura pe ucenici şi îi împingea să dea mărturie despre ea, rămânea ceva cu totul neobişnuit. Discipolii erau depăşiţi de realitate. Atunci vorbesc despre Învierea lui Isus ca despre un lucru paradoxal, despre ceva care depăşeşte orice experienţă şi care este totuşi prezent în mod real. De fapt, prin Învierea lui Isus s-a ajuns la o nouă posibilitate de a fi ca om, care îi priveşte pe toţi şi deschide un viitor, un nou gen de viitor pentru oameni.

Începuturile „noului” sunt mici, aproape invizibile. Însuşi Domnul a spus că „împărăţia cerurilor” în această lume, este ca un grăunte de muştar, cel mai mic dintre toate seminţele (cf. Mt 13,31-32 şi textele paralele). Învierea lui Isus, din punctul de vedere al istoriei, este foarte puţin vizibilă, este cea mai mică sămânţă din istorie. Ea a intrat în lume numai prin câteva apariţii misterioase, pentru cei aleşi. Totuşi Învierea Domnului era începutul cu adevărat nou; un nou tip de eveniment ce duce dincolo de istorie. Pentru puţinii martori, tocmai pentru că nu reuşeau să priceapă, era un eveniment atât de tulburător şi de real, care se manifesta atât de puternic în faţa lor, încât orice îndoială dispărea iar ei cu un curaj absolut nou, s-au înfăţişat lumii pentru a da mărturie: Cristos a înviat cu adevărat!

3. Isus apare apostolilor
În Evanghelia după sfântul Luca timpul apariţiilor lui Cristos înviat este rezumat în mod schematic într-o singură zi: în ziua Paştelui. Evanghelistul se străduieşte să prezinte în mod esenţial noutatea evenimentului. Isus înviat oferă în mod progresiv dovezi din ce în ce mai convingătoare despre învierea sa: mormântul gol descoperit de femei şi apoi de către Petru, mărturia dată de îngeri, întâlnirea cu doi ucenici pe drumul spre Emaus şi, în cele din urmă, episodul în care Domnul înviat apare apostolilor la Ierusalim, povestit în Evanghelia duminicală (Lc 24,35-48). Evenimentul încheie seria apariţiilor potrivit evanghelistului Luca.

La începutul pericopei se arată că cei doi discipoli întorcându-se în grabă de la Emaus la Ierusalim, au povestit „Celor Unsprezece”, cum îl recunoscuseră pe Isus „la frângerea pâinii” (v.35). În timp ce ei povesteau experienţa extraordinară a întâlnirii, Isus însuşi „a stat în mijlocul lor” (v.36). Luaţi prin surprindere, apostolii rămân înmărmuriţi şi speriaţi, încât Isus  trebuie să-i facă să depăşească orice şovăire şi îndoială. Le cere să-i pipăie mâinile şi picioarele ca să se asigure că nu era un duh, ci un om în carne şi oase. Mai mult încă, le cere ceva de mâncare.

În această naraţiune doar Isus acţionează: vorbeşte, salută, întreabă şi reproşează, îi invită pe cei prezenţi să-şi da seama de realitate, le arată mâinile şi picioarele, şi în cele din urmă mănâncă o bucată de peşte în prezenţa lor. Evanghelistul Luca insistă că Isus are un trup adevărat, că Cel Înviat nu este un duh fără trup (v. 37), ceva ideal, ci o prezenţă reală, că este identic cu cel pe care l-au cunoscut înainte de pătimire.

În faţa lui Cristos înviat ucenicii stau nemişcaţi şi tăcuţi, cu excepţia că-i dau o bucată de peşte. Evanghelistul descrie cu grijă sentimentele lor: teama şi descumpănirea, tulburarea şi îndoiala, uimirea şi incredulitatea şi chiar bucuria. Aceste sentimente trădează dificultatea de a crede în înviere. Nu-i uşor să crezi în Cristos înviat din morţi. Până şi bucuria, despre care ştim că merge în sens contrar, e prezentată ca un motiv ce-i face neîncrezători: „de bucurie, încă nu credeau şi se mirau” (v. 41). După înviere omul rămâne îndoielnic şi neîncrezător, fie pentru că se găseşte în faţa unui fapt cu totul neobişnuit, fie pentru că surpriza este prea frumoasă şi nu-i vine să creadă.

4. Crucea şi Învierea în noua lectură a Scripturii
Evoluţia spre credinţă se dezvoltă în mod analog cu ceea ce se întâmplase în privinţa Crucii. Petru interpretează Scriptura: „Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce promisese de mai înainte prin gura tuturor profeţilor că Unsul său va suferi” (Fap 3,18). Nimeni nu se gândise la un Mesia răstignit. Acum faptul răstignirii se întâmplase. Scriptura trebuia citită într-un mod nou şi faptul dobândea un nou sens. Noua lectură a Scripturii nu putea începe decât după Înviere. Numai prin învierea din morţi Isus a fost acreditat ca trimisul lui Dumnezeu

Încă o dată, aşa cum se întâmplase cu cei doi la Emaus, Cristos cel înviat le deschide apostolilor mintea ca să înţeleagă Scripturile şi să interpreteze evenimentele mântuirii în lumina Paştelui: „că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi”. Apoi îi invită să privească spre viitor: „în numele lui vor fi predicate la toate neamurile convertirea şi iertarea păcatelor” şi „voi veţi fi martorii acestor lucruri” (cf. Lc 24,44-48).

Fără înţelegerea Scripturilor ucenicul se poate afla alături de Domnul fără să-l recunoască cine este. A înţelege Scripturile înseamnă a-şi da seama că ele vorbesc despre Cristos, că mai ales patima, moartea şi învierea, precum şi vestirea convertirii şi iertării fac parte din planul lui Dumnezeu. Predica şi mărturia apostolică nu sunt ceva marginal, ci fac parte integrală din evenimentul lui Cristos, aşa cum reiese din cuvântarea lui Petru după vindecarea miraculoasă a ologului, azi prima lectură (cf. Fap 3,13-15.17-19).

În faţa celor întâmplate, lumea rămâne nedumerită: „tot poporul, cuprins de uimire, a alergat la ei”, la Petru şi Ioan (cf. Fap 3,11). Uimire, stupoare dar nu înţelegere. Atunci Petru ia cuvântul şi explică sensul adevărat al vindecării petrecute, pe care lumea nu-l vede: „De ce vă uitaţi aşa la noi, ca şi cum prin puterea şi cucernicia noastră l-am fi făcut pe acesta să umble?” (Fap 3,12). Prima grijă a apostolului este să abată atenţia de la el pentru a o îndrepta spre Cristos. Minunea dovedeşte peste orice îndoială că Isus este viu şi lucrează. Vindecarea ologului a fost săvârşită în numele lui Isus. Apostolul Petru ţine să precizeze acest lucru, punând în evidenţă contrastul dintre lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea oamenilor. Aceştia l-au dezaprobat pe Isus şi l-au condamnat la moarte, dar Dumnezeu l-a aprobat şi l-a făcut să învie. Petru se adresează direct iudeilor: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, Dumnezeul părinţilor noştri l-a glorificat pe Fiul său Isus pe care voi l-aţi dat în mâinile lui Pilat şi l-aţi renegat înaintea lui” (Fap 3,13).

5. Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!
Ceea ce este spus aici despre iudei este valabil pentru toţi, căci în acel „voi” suntem şi noi: „Voi l-aţi ucis pe cel care conduce la viaţă, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi pe acesta căruia noi îi suntem martori” (Fap 3,15). Greşeala iudeilor stă în faptul că au evaluat lucrarea lui Isus după schemele unei mentalităţi exact ca a noastră. Apostolul Petru nu-i condamnă pe iudei, căci puţin mai departe vorbeşte despre „ignoranţă”: „Acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aceasta, la fel ca şi conducătorii voştri” (Fap 3,17). Insistă asupra acestui contrast pentru a-i face să devină conştienţi – ei dar şi noi – de orbirea pe care o purtăm în noi. Vederea noastră este scurtă, meschină, incapabilă să înţeleagă în profunzime chipul lui Dumnezeu. Avem nevoie de un mod nou de a raţiona în lumina Paştelui: „Fă să răsară peste noi, Doamne, lumina feţei tale!” (Ps 4,7).

În ciocnirea dintre evaluările lui Dumnezeu şi evaluările omeneşti, Petru indică un al doilea contrast care dezvăluie obtuzitatea noastră în a-l refuza pe Cristos: „Voi l-aţi renegat pe cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă fie graţiat un om criminal” (Fap 3,14). Nu-i un paradox, ci o realitate istorică, chiar zilnică. Oamenii îl refuză pe Isus şi îl aleg pe Baraba. Oricum, trebuie să facem o alegere. Dacă refuzi planul lui Dumnezeu, eşti nevoit să alegi un altul, căci nu poţi trăi fără un rost în viaţă. Refuzăm propunerea evanghelică pentru că ne este teamă de ea, sau pentru că nu vrem să ne schimbăm viaţa, sau pentru că noutatea ne deranjează şi atunci trăim după planurile vechi care nu au ieşire spre viaţă. Ce-i de făcut?  Apostolul Petru, martor al învierii Domnului, ne invită pe toţi: „Convertiţi-vă şi întoarceţi-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate!” (Fap 3,19).

6. Semnele cunoaşterii lui Dumnezeu
Care sunt semnele care ne asigură că-l cunoaştem pe Dumnezeu şi suntem în comuniune cu el? Chestiunea este importantă, căci de două ori apostolul Ioan face aluzie la ea în puţinele rânduri din prima sa scrisoare, azi lectura a doua (cf. 1In 2,1-5a): „Din aceasta ştim că îl cunoaştem” (1In 2,3); „Din aceasta cunoaştem că suntem în el” (1In 2,5b). Răspunsul apostolului este simplu: „dacă păzim poruncile lui” (1In 2,3b); „dacă cineva păstrează cuvântul lui” (1In 2,5a). Criteriul este unul singur. Este practicarea concretă a poruncilor şi păstrarea cuvântului. Un răspuns simplu, evident, dar care se loveşte constant de o minciună. Este pretenţia celor care spun că „îl cunosc” pe Dumnezeu dar în acelaşi timp continuă să ducă o viaţă după duhul lumii. Nu-i vorba de atitudinea celui care păcătuieşte şi îşi recunoaşte păcatul. Unora ca acesta apostolul le spune părinteşte: „Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1In 2, 1-2).

Alta este atitudinea celui care îşi justifică păcatul şi nu-l recunoaşte. Acesta „este un mincinos şi adevărul nu este în el” (1In 2,4b). Nu-i vorba deci de o lipsă de sinceritate în cuvinte, ci de o falsitate existenţială, de o minciună în viaţă, şi nu, simplu, în vorbire.

7. Comuniunea cu Cristos la „frângerea pâinii”
Comunitatea creştină trăieşte experienţa lui Cristos mort şi înviat atunci când celebrează Euharistia, mai ales cea duminicală. Euharistia, locul deosebit în care Biserica îl recunoaşte pe „autorul vieţii” (cf. Fap 3,15), este „frângerea pâinii”, cum este numită în cartea Faptele Apostolilor. În ea, prin intermediul credinţei, intrăm în comuniune cu Cristos care este „altar, victimă şi preot” (cf. Prefaţa pascală 5). Pe lângă aceasta, ne adunăm că să amintim cuvintele şi evenimentele lui Cristos conţinute în Scriptură. Retrăim astfel patima, moartea şi învierea sa. Celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie noi ne împărtăşim, comunicăm cu Cristos, victima de ispăşire, şi primim de la El iertare şi viaţă. Ce ar fi viaţa noastră de creştini fără Euharistie? Euharistia este moştenirea perpetuă şi vie lăsată nouă de Domnul în sacramentul Trupului şi Sângelui său, pe care trebuie să o regândim şi să o aprofundăm mereu pentru ca ea să-şi poată „pune amprenta inepuizabilă peste toate zilele vieţii noaste muritoare” (Paul VI, Învăţăminte V, 1967, p.779). Hrăniţi cu Pâinea euharistică vom duce la îndeplinire misiunea evanghelică oriunde ne aflăm.

8. Rugăciunea cu Cristos
Împreună cu psalmistul ne întrebăm: „Cine ne va arăta ce este bine?” (Ps 4,7). După înviere, subiectul rugăciunii psalmilor este Cristos. Împreună cu Domnul trăim încrezători: „Dumnezeul dreptăţii mele! Din strâmtorare m-ai scos în larg: ai milă de mine şi ascultă-mi rugăciunea! Să ştiţi că Dumnezeu face minuni pentru cel credincios: când strig către el, Domnul mă aude… Eu mă culc în pace şi adorm îndată, căci numai tu, Doamne, mă faci să locuiesc în siguranţă” (Ps 4,2.4.9).

9. Rugăciunea Bisericii
Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul, să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 17 aprilie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.