2015-04-24 13:53:00

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (B). Cristos, Păstorul cel Bun


 (RV 26 aprilie 2015) E Ziua Domnului. În această duminică Biserica ne prezintă icoana lui Cristos, Bunul Păstor, care cunoaşte oile sale, le cheamă, le hrăneşte, le conduce şi îşi pune viaţa pentru ele. Adunaţi pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, astăzi noi suntem oile pe care Isus le conduce prin cuvântul său şi le hrăneşte cu darurile pâinii şi vinului oferite de el în fiecare Euharistie la care luăm parte. Se cuvine ca împreună cu psalmistul „să-l lăudăm pe Domnul pentru că este bun şi veşnică este îndurarea lui” (Ps 117/118,1).

1. Mărturisirea credinţei

Credem cu apostolul Petru că Dumnezeu l-a înviat din morţi pe Isus Cristos Nazarineanul. Piatra dispreţuită de zidari şi aruncată ca nefolositoare a ajuns să fie piatra unghiulară care susţine comunitatea pascală a Bisericii. Credem că nu este în nimeni altul mântuirea decât în Cristos cel mort şi înviat, şi că „nu este niciun alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (cf. Fap 4, 10-12). Cristos şi-a vărsat sângele pe cruce pentru mântuirea tuturor oamenilor. Toţi sunt chemaţi să facă parte din turma sa: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor” (cf. In 10,15-16).

2. Ziua de rugăciune pentru vocaţii

Pentru realizarea acestui vis divin, Isus a chemat, în afară de cei doisprezece apostoli, alţi şaptezeci şi doi de discipoli şi i-a trimis doi câte doi în misiune (Lc 10,1-16). Misiunea sa de păstor este continuată în lume prin discipolii săi. Vedem în trimiterea lor o anumită „disciplină” privind organizarea vieţii discipolului chemat la o dăruire specială în slujba Evangheliei.

Parabola bunului Păstor capătă o semnificaţie particulară în duminica a IV-a a Paştelui în care, de peste 50 de ani, trăim Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii. A fost înfiinţată de Fericitul Paul al VI-lea în 1963. De fiecare dată ea ne aminteşte de importanţa de a ne ruga pentru ca „stăpânul secerişului… să trimită lucrători în secerişul său” (Lc 10,2). În mesajul pentru această zi, Papa Francisc, propune exodul biblic ca experienţă fundamentală a vocaţiei.

Ce înseamnă asta? Exemplificăm prin câteva pasaje: „Oferirea propriei vieţi într-o atitudine misionară este posibilă numai dacă suntem capabili să ieşim din noi înşine”… „A trece de la sclavia omului vechi la viaţa nouă în Cristos este lucrarea răscumpărătoare care are loc în noi prin intermediul credinţei” (cf. Ef 4,22-24).

Vocaţia creştină este înainte de toate o chemare de iubire care atrage şi trimite dincolo de noi înşine, descentrează persoana, declanşează „un exod permanent din eu-l închis în el însuşi spre eliberarea sa în dăruirea de sine, şi tocmai aşa spre regăsirea de sine, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est, 6).

 „Vocaţia este mereu acea acţiune a lui Dumnezeu care ne face să ieşim din situaţia noastră iniţială, ne eliberează de orice formă de sclavie, ne smulge din obişnuinţă şi din indiferenţă şi ne proiectează spre bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii. Aşadar, a răspunde la chemarea lui Dumnezeu înseamnă a lăsa ca el să ne facă să ieşim din falsa noastră stabilitate pentru a porni la drum spre Isus Cristos, ţinta primă şi ultimă a vieţii noastră şi a fericirii noastre.”

„Dragi tineri, să nu existe în voi frica de a ieşi din voi înşivă şi de a porni la drum! Evanghelia este Cuvântul care eliberează, transformă şi face mai frumoasă viaţa noastră. Cât de frumos este să vă lăsaţi surprinşi de chemarea lui Dumnezeu, să primiţi Cuvântul său, să puneţi paşii existenţei voastre pe urmele lui Isus, în adorarea misterului divin şi în dedicarea generoasă pentru alţii! Viaţa voastră va deveni în fiecare zi mai bogată şi mai bucuroasă!”

3. Istorii de preoţi

Domnul a chemat şi continuă să cheme. Mulţi au răspuns şi continuă să răspundă. Dacă în fiecare ţinut, în fiecare oraş, în fiecare sat din părţile noastre s-ar scrie o carte care să conţină numele, viaţa, iniţiativele pastorale ale preoţilor care au trăit de-a lungul anilor, am avea la sfârşit o galerie interesantă de personaje. Se scriu cărţi, să nu mai vorbim de articole, despre tot felul de inepţii. De ce nu s-ar scrie cărţi de acest gen? S-ar descoperi că în acea regiune, în acel oraş, în acel sat, au trăit preoţi de tip diferit: grădinarul, apicultorul, inginerul constructor, astronomul, filozoful, înţeleptul, farmacistul, istoricul, chiar… vânătorul şi pescarul. Cu toate limitele omeneşti, cei mai mulţi s-au dedicat ca păstori slujirii preoţeşti trăind aproape de nevoile oamenilor şi îndrumându-i spre Dumnezeu. Viaţa comunităţilor este legată de ei. Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), paroh de Ars în Franţa care cunoştea prin darul lui Dumnezeu secretele inimilor, obişnuia să spună în predicile sale: „Lăsaţi un sat fără preot vreo douăzeci de ani. Fiţi siguri, acolo oamenii vor ajunge să se închine la bestii”.

4. Păstori şi popor

Preoţii nu sunt perfecţi. Desigur, între ei există sfinţi, dar nu toţi sunt sfinţi, cel puţin de acea sfinţenie capabilă să-i zguduie pe cei mai sceptici sau înrăiţi. Asta e realitatea. Acestora li se poate spune că nu pot pretinde ca preoţii lor să fie total oneşti şi sfinţi „în locul lor”. În această privinţă, e bine să luăm aminte la ceea ce spune apostolul Ioan: „Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1In 3,1). Toţi creştinii, deci, preoţi şi credincioşi, suntem chemaţi să trăim cu adevărat ca fii ai lui Dumnezeu. Un proverb spune că poporul îşi are păstorii pe care îi merită. Dar proverbul poate fi răsturnat: „Păstorii îşi au poporul pe care-l merită”, în sensul că, dacă trăiesc cu adevărat ca fii ai lui Dumnezeu şi se străduiesc să-l imite pe modelul lor, Isus Cristos, Păstorul care şi-a dat viaţa pentru turma sa (cf. In 10,17), în cele din urmă vor avea şi ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, un popor mai bun. Fireşte, nu în mod mecanic.

5. Mercenari

În Biserică, pe lângă păstori, există şi mercenari. E cunoscut tuturor că sunt şi preoţi care trăiesc nu ca adevăraţi păstori care îşi iubesc turma, ci mai degrabă ca şamani ai sacrului, sau ca aventurieri, în sensul că s-au aventurat într-o slujire la care Dumnezeu nu-i chemase şi de aceea, când îşi dau seama de aceasta, se comportă ca mercenari preocupându-se doar de salariul lunar.

Isus spune năimiţii că fug în faţa greutăţilor şi consideră drept pierdere de timp efortul pentru apărarea turmei în timp de primejdie. Vorbind la singular, cu e just să fie, Isus afirmă că „cel plătit şi care nu este păstor, căruia nu-i aparţin oile, vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le împrăştie; pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi” (In 10, 12-13). Mercenari de acest gen există în orice religie. Profetul Ezechiel denunţa în vremea sa păstorii mercenari ai lui Israel (cf. Ez 34). Dar este grav că mercenari există şi în Biserica lui Cristos, deşi Păstorul divin care şi-a dat viaţa pentru poporul său le-a cerut discipolilor să-l urmeze în această alegere. Păstorul care nu-i dispus să o facă, nu-i doar un mercenar, dar riscă să devină ca o mină care când explodează provoacă daune uriaşe în Biserica lui Dumnezeu.

6. Cristos, păstorul cel bun

În Evanghelia duminicală Isus se prezintă ca păstorul adevărat care întruneşte toate calităţile păstorului (cf. In 10,11-18). Spre deosebire de mercenarul care fuge în faţa pericolului pentru că nu-i pasă de oi, păstorul adevărat se ridică împotriva lupilor, nu lasă turma să se salveze singură, dacă şi cum poate. Isus spune că oile sunt ale sale, îi aparţin, le cunoaşte şi se îngrijeşte de ele, nu le părăseşte, nu fuge când vede lupul venind. Între Isus, „păstorul cel bun” şi ucenicii săi există o legătură profundă ce se bazează pe iubire nu pe obligaţie.

Isus „îşi pune viaţa” pentru oile sale. Caracteristica păstorului adevărat şi unic este dăruirea de sine. Evanghelistul precizează că Isus face aceasta nu dintr-o necesitate, nici din vreo constrângere care-l împinge să-şi pună în joc viaţa pentru alţii. Isus îşi oferă viaţa, deşi ar putea să n-o facă. Şi asta nu-i o simplă veleitate. Făcând aluzie clară la învierea sa, Isus spune că are puterea să-şi dea viaţa şi să o ia din nou: „Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou” (In 10,18).

7. Voinţa Tatălui

Isus îşi oferă viaţa în deplină ascultare faţă de Tatăl: „Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu”. Cum e posibil? Isus îşi dăruieşte viaţa în deplină libertate şi în acelaşi timp dintr-o poruncă a Tatălui. Nu-i o contradicţie? Este o contradicţie pentru lume, dar nu pentru ucenic. Isus s-a oferit de bunăvoie să facă voinţa Tatălui. A spus mai dinainte şi de mai multe ori că libertatea sa nu stă în a se distanţa de Tatăl pentru a-şi câştiga independenţa, ci în a face în toate voinţa lui. Libertatea sa şi ascultarea faţă de Tatăl coincid. Ascultarea faţă de Tatăl înseamnă disponibilitate permanentă pentru dăruirea de sine. Spaţiul libertăţii adevărate este iubirea. Curajul lui Isus de a-şi da viaţa pentru turmă vine din fidelitatea sa şi din ascultarea faţă de Tatăl.

8. Curajul mărturiei

Ucenicii află în credinţa în Isus înviat curajul de a vesti cu francheţe adevărul şi de a se împotrivi ameninţărilor din partea autorităţilor. Prima lectură (cf. Fap 4,8-12) insistă pe atitudinea curajoasă a lui Petru şi a lui Ioan. Comportamentul lui Petru îşi are rădăcina în Duhul Sfânt şi este în contrast cu cel al autorităţilor: pe de o parte francheţea, pe de alta minciuna. De această dată acuzaţia nu cade pe mulţime, ci pe „conducătorii, bătrânii şi cărturarii, marele preot Anna, Caiafa, Ioan şi Alexandru şi toţi câţi erau din neamul arhieresc” (Fap 4,5-6). Francheţea apostolilor îi derutează: „Văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără învăţătură şi necunoscători, au rămas uimiţi” (Fap 4,13).

Nu ştiau că francheţea şi libertatea de conştiinţă nu provin din instruire, nici din pătura socială, ci din credinţă şi de la Duhul Sfânt. Francheţea, în greacă „παρρησία – parresía” este termenul care în democraţia Greciei antice însemna libertatea cetăţeanului: libertatea de cuvânt şi de conştiinţă, curajul de a manifesta deschis propria convingere şi propriul dezacord. Cuvântul revine de trei ori în capitolul 4 al Faptelor Apostolilor (4,13.29.31). Asta înseamnă că autorul vrea să-l sublinieze.

9. Puterea bazată pe frică

Când nu mai ţine cont de respectul pentru adevăr şi pentru libertate, puterea se transformă în forţă ameninţătoare. Totuşi puterea nu reuşeşte să-şi ascundă slăbiciunea radicală, neputinţa. Ea are de partea sa forţa, dar nu raţiunile, nici faptele. Reprezentanţii puterii trebuie să admită: „Este cunoscut tuturor celor care locuiesc în Ierusalim că prin ei (apostoli) s-a săvârşit un semn evident (vindecarea ologului) şi nu-l putem nega” (Fap 4,16). Atunci recurg la intimidări. În aceasta stă toată forţa lor. Când întâlnesc oameni liberi, poate în lanţuri dar liberi lăuntric, căci au învins frica, rămân dezorientaţi. Puterea „lumii”, care mai înainte l-a condamnat pe Isus şi apoi îi va condamna pe discipolii săi, condamnă mereu şi pretutindeni libertatea şi adevărul. Exponenţii puterii au nevoie de oameni slugarnici care, din frică sau din oportunism, renunţă la propria conştiinţă şi la fidelitatea faţă de Domnul.

Sfântul Luca a povestit acestea pentru a-i convinge pe cititorii săi că învierea lui Isus introduce în lume o schimbare importantă. Aceasta nu se referă la încetarea persecuţiilor care, dimpotrivă, par mai intense decât în primele veacuri. Schimbarea stă în faptul că învierea lui Isus face să se ridice oameni liberi şi curajoşi care „ascultă mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni” (cf. Fap 4,19). Forţa lui Cristos înviat se manifestă înainte de toate în conştiinţe.

10. Persecuţiile din partea lumii

Creştinul este chemat să înfrunte cu curaj un context conflictual şi problematic. Apostolul Ioan (cf. 1In 3,1-2), uimit de darul lui Dumnezeu şi sperând în bucuria slavei viitoare, aminteşte de ostilitatea lumii: „De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe el” (1In 3,1). Această adnotare, făcută în treacăt ca simplă constatare şi ca ceva scontat, duce gândul la rugăciunea sacerdotală a lui Isus din Evanghelia după Ioan. Motivul pentru care lumea îi urăşte pe discipoli (cf. In 17,14) este pentru că nu-l cunoaşte pe Tatăl (cf. In 17,25). Lumea nu-l recunoaşte pe Cristos, nici pe Tatăl, nici pe ucenici, din contra îi urăşte.

Evanghelistul Ioan este convins că acest refuz trădează totdeauna o incredulitate obtuză şi culpabilă. Voind să se apere, oamenii nu ezită să recurgă la minciună, la ură şi la violenţă. Marele regizor al acestui refuz este Satana, numit întocmai „principele acestei lumi” (In 12,31). În fine, refuzul din partea lumii vine de fiecare dată pe baza unei siguranţe de sine şi a unei intoleranţe faţă de tot ce nu este „al său”: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ceea ce îi este propriu” (In 15,19).

11. Discipolii şi lumea

Această convingere este menţionată şi în prima Scrisoare a lui Ioan: „Ei (ereticii) sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume, iar lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu. Cine-l cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă. Cel care nu este din Dumnezeu nu ne ascultă” (1In 4,5-6). Asta înseamnă că lumea se află în întuneric (în minciună şi departe de Dumnezeu) şi pare că stă bine aşa, de aceea refuză lumina şi pe oricine dă mărturie despre ea. Fiii lui Dumnezeu şi lumea nu au nimic comun. Fireşte, cuvântul „lume” nu se referă aici la oameni, căci Dumnezeu îi iubeşte şi îi caută mereu: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). În acest context, „lume” se referă la formele de idolatrie, la structurile păcatului, la ideologiile lumii.

Realitatea dovedeşte că discipolul poate ceda uşor ispitei de a se adapta lumii. Potrivit sfântului Ioan opoziţia netă dintre ucenicul lui Cristos şi lume nu este un dat scontat, dar o îndatorire şi un imperativ. Îndemnul apostolului este şi pentru noi: „Să nu iubiţi lumea şi nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el” (1In 2,15). Nu-i uşor să rezişti ademenirilor lumii. Cristos a învins lumea. Cristos înviat din morţi este cu noi. Avem la îndemână puterea rugăciunii.

11. Rugăciunea cu Cristos

Psalmii biblici au devenit rugăciunea Bisericii. Cuvintele lor nu aparţin unui singur subiect închis în el însuşi. Desigur, sunt cuvinte foarte personale care s-au dezvoltat în lupta spirituală cu Dumnezeu, dar la aceste cuvinte sunt asociaţi în rugăciune toţi drepţii care suferă, poporul lui Israel, ba chiar întreaga omenire care luptă. Sfântul Augustin învaţă că în psalmi Cristos se roagă pentru noi, se roagă în noi, este rugat de noi. Cristos se roagă deopotrivă în calitate de Cap şi de Trup. Se roagă în calitate de „Cap”, ca acela care ne uneşte într-un subiect comun şi ne primeşte pe toţi în el. Se roagă în calitate de „Trup”, ceea ce înseamnă că lupta noastră a tuturor, glasurile noastre personale, suferinţa şi speranţa sunt prezente în el. Să recunoaştem glasurile noastre în Cristos şi glasul lui Cristos în noi! E glasul Bunului Păstor.

Deci, suntem rugători ai Psalmilor în mod nou în comuniune cu Cristos înviat din morţi. Prezentul suferinţei noastre poartă în sine deja darul ascultării rugăciunii şi al învierii cu Cristos:

„Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun:veşnică este îndurarea lui!

 Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul decât să te încrezi în oameni.

Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul decât să te încrezi în cei puternici.

Te laud pentru că mi-ai răspuns şi ai fost mântuirea mea.

Piatra pe care au dispreţuit-o zidarii a ajuns în capul unghiului.

Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri” (Ps 117/118, 1.8-9.21-23).

12. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca şi umila turmă a credincioşilor să ajungă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei.

Cristos a înviat!

 

(RV – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 24 aprilie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.