2015-05-02 12:46:00

Considerații omiletice: Duminica a V-a a Paștelui (anul B)


(RV - 3 mai 2015) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne îndeamnă să-l preamărim pe Dumnezeu printr-un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate înaintea tuturor popoarelor. E vorba de cântecul învierii noastre cu Cristos printr-o reînnoire continuă a vieţii în Duhul Sfânt.

1. Preamărirea lui Dumnezeu
În cântarea de laudă a psalmistului este asociat întregul univers. Ca la un concert în aer liber sunt menţionate diferite instrumente muzicale: harpa, trompeta, cornul dar şi sunete naturale precum vuietul mării, ropotul izvoarelor, aplauze şi glasuri de oameni. Pentru preamărirea lui Dumnezeu autorul foloseşte numărul simbolic al perfecţiunii. Şapte sunt verbele preamăririi universale: cântaţi, strigaţi, aclamaţi, tresăltaţi de bucurie (Ps 97/98,4-5). Să vuiască marea şi tot ce ea cuprinde, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea! Toate râurile să bată din palme şi munţii să tresalte de bucurie împreună în faţa Domnului (vv.7-9). Pentru ce? Psalmistul enumără şapte lucrări înfăptuite de Dumnezeu în istoria lumii: a făcut lucruri minunate, a dat biruinţă, şi-a făcut cunoscută mântuirea, şi-a descoperit dreptatea, şi-a adus aminte de fidelitatea lui, vine şi judecă. Şapte sunt şi însuşirile divine: faptele prodigioase, biruinţa, mântuirea, dreptatea, fidelitatea, rectitudinea, loialitatea.  

Lucrarea lui Dumnezeu în istorie tinde spre intervenţia definitivă şi desăvârşită, când „va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (v.9). Nutrind această speranţă, comunitatea noastră pascală răspunde cu preamărirea intensă a lui Dumnezeu: „Toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru” (v.3). Cântarea ne ajută să percepem aspectul luminos al vieţii şi să manifestăm bucuria unirii noastre cu Cristos la celebrarea sfintelor taine. Deci, „să cântăm Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor, aleluia!” (cf. Ps 97/98,1-2).

2. Parabola viţei şi mlădiţelor
În Evanghelia duminicală Isus ne vorbeşte prin parabola viţei şi mlădiţelor (In 15,1-8). Aceasta face parte din discursul de rămas bun rostit de Isus înaintea pătimirii. În tradiţia biblică viţa de vie era stema ţării făgăduite: semnul prosperităţii şi al fericirii. Vorbind în numele lui Dumnezeu, profeţii au anunţat vremuri de linişte şi pace, când „fiecare va locui sub via lui şi sub smochinul său şi nu va fi [nimeni] să-i tulbure” (Mih 4,4). În ziua aceea „îl veţi chema fiecare pe prietenul său sub viţa de vie şi sub smochin” (Zah 3,10). Şi au fost perioade în care „fiecare a stat sub viţa lui de vie şi sub smochinul lui şi nu era nimeni care să-i sperie” (1Mac 14,12). Liniştea şi buna orânduire sunt garantate de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. De fapt, între ornamentele semnificative ale templului din Ierusalim se afla o mare viţă de aur cu struguri enormi de înălţimea unui om. Mulţi aşteptau ca Mesia să se arate în Cetatea Sfântă, chiar în templul prezenţei lui Dumnezeu.

Astăzi, prezent în mijlocul nostru, Isus ne spune şi nouă ca odinioară discipolilor la Ierusalim: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”. Cristos stabileşte cu discipolii din toate timpurile o legătură vitală ca cea dintre viţă şi mlădiţe. Imaginea este sugestivă. Discipolii nu stau doar sub viţă, dar sunt uniţi cu Cristos precum mlădiţele cu butucul de vie. Va fi aşa în viaţă şi în moarte. Va fi aşa şi după învierea lui din morţi.

3. Isus, viţa adevărată
Afirmaţia lui Isus de la începutul parabolei „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul” (In 15,1), introduce un aspect nou faţă de cele scrise în Vechiul Testament. Acolo se spune că Dumnezeu are o vie (cf. Is 5,1-7), aici se afirmă că Isus însuşi este viţa. În Vechiul Legământ poporul ales este comparat cu o vie aleasă şi plantată de Dumnezeu în ţara promisă. Dar nici via, nici soiul de viţă n-a fost la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu. Aici, evanghelistul Ioan afirmă că, în sfârşit, viţa corespunde aşteptărilor lui Dumnezeu pentru că Isus este viţa cea adevărată.

Evanghelistul este mulţumit, pentru că de acum discipolul poate trăi şi aduce roade, deoarece este unit cu Cristos. Însă totodată pare neliniştit pentru că discipolul poate deveni ca o ramură seacă, neroditoare, moartă. Comunitatea care trăieşte în Cristos este salvată, protejată şi aduce roade, dar există mereu posibilitatea păcatului care rupe legătura cu Cristos şi blochează limfa vitală.

Dovada vieţii sunt roadele. De aceea, mlădiţa productivă este curăţată iar cea neroditoare tăiată şi arsă: „Orice mlădiţă care este în mine şi nu aduce rod, el o înlătură şi oricare aduce rod, o curăţă ca să aducă şi mai mult rod” (In 15,2). Privind mai în profunzime, dovada vieţii este rămânerea în Cristos într-o dependenţă absolută de el. Cine rămâne în Cristos trăieşte şi aduce rod; cine se rupe de Cristos, acela nu mai rodeşte, se usucă, moare.

4. Isus: Rămâneţi în mine şi eu în voi!
În pericopa evanghelică revine de douăsprezece ori cuvântul "a rămâne". Toată viaţa creştină este rezumată în imperativul: „Rămâneţi în mine şi eu în voi! După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în mine, este aruncat afară, la fel ca mlădiţa, şi se usucă; se adună, se aruncă în foc şi arde” (In 15, 4-6).

Rămânerea în Cristos indică un raport de comuniune, o legătură între persoane. Creştinul înţelege că propria consistenţă se află în unire, nu în autonomie. Dependenţa de Cristos este trăită ca încredere şi credinţă în el, în sensul că ne bizuim pe Cristos şi nu pe noi înşine. Ea se manifestă prin păzirea poruncilor şi conformarea vieţii după cuvintele lui Isus şi nu după planurile noastre proprii. Nu este dependenţa servitorului faţă de stăpân, ci comuniunea dintre prieteni. De fapt, evanghelistul Ioan vorbeşte despre o rămânere reciprocă: „voi în mine şi eu în voi” (v.5). Rămânerea în Cristos zi de zi se transformă în prietenie.

5. Uniţi cu Cristos în Biserica sa
Observăm că Isus nu spune: "Voi sunteţi viţa", ci: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" (In 15,5). Isus vrea să spună: "Aşa cum mlădiţele sunt legate de viţă, tot aşa voi îmi aparţineţi mie! Însă aparţinându-mi mie, voi aparţineţi şi unii altora". Această aparţinere unii altora şi lui Cristos nu este o relaţie oarecare, ideală, imaginară, simbolică, ci – s-ar putea spune - o aparţinere lui Isus Cristos în sens biologic, pe deplin vitală. Biserica este această comunitate de viaţă cu Cristos şi a unuia pentru celălalt, care este întemeiată în Botez şi aprofundată de fiecare dată tot mai mult în Euharistie. "Eu sunt viţa adevărată", însă asta înseamnă în realitate că "Eu sunt voi şi voi sunteţi eu", o nemaiauzită identificare a Domnului cu noi, Biserica sa (cf. Benedict XVI, omilia, Berlin, 22 sept. 2011).

Înţelegem că a rămâne în Cristos înseamnă a rămâne şi în Biserică. Întreaga comunitate a celor care cred este puternic unită în Cristos, viţa. În Cristos noi toţi suntem uniţi împreună. În această comunitate Cristos ne susţine şi, în acelaşi timp, toţi membrii se susţin reciproc. Ei rezistă împreună la furtuni şi oferă protecţie unii altora. Noi nu credem singuri, ci credem cu toată Biserica.

6. Cristos: Fără mine nu puteţi face nimic
Isus spune în mod explicit: „Fără mine nu puteţi face nimic”, propoziţie ce admite şi traducerea: „În afara mea nu puteţi face nimic” (In 15,5), pentru că „Eu sunt viţa cea adevărată” (In 15,1). Celelalte viţe nu sunt adevărate. Această declaraţie vrea să excludă alte cauze de mântuire în afara lui Isus. Este probabil că evanghelistul Ioan a redactat acest fragment în timpul discuţiilor interminabile dintre evrei şi creştini despre rolul lui Isus ca izvor de mântuire. Existau şi creştini influenţaţi de învăţături gnostice, care pretindeau că, pe lângă Isus, au ca salvatori şi anumiţi eoni sau spirite puternice care locuiesc în lumea stelelor.

Există situaţii istorice în care se impune o redresare a credinţei şi o restabilire a legăturii cu Cristos, viţa cea adevărată. Împotrivirile, persecuţiile sunt ca o curăţare a mlădiţelor de vie. Vorbind despre tăierea ramurilor, Isus face aluzie la persecuţia care avea să se abată asupra discipolilor. Actualizând, putem considera situaţiile dificile prin care trece Biserica după anotimpuri glorioase drept o scuturătură pentru „tăierea” orgoliului şi a încrederii în sine. Primindu-l pe Cristos în Sfânta Împărtăşanie, fiecare să decidă personal, dacă vrea „să rămână” în Cristos, pentru ca şi Cristos „să rămână” în el. Dacă nu rămânem în Cristos, ci doar în noi înşine, se întrerupe comuniunea vitală cu Domnul şi viaţa spirituală devine pământ arid, rutina înlocuieşte credinţa, tehnica organizatorică ia locul vieţii pastorale şi Biserica, în ciuda eforturilor, începe să tânjească şi să vegeteze.

7. Isus: Rămâneţi în iubirea mea
Să mergem mai departe. În fragmentul din prima scrisoare a sfântului Ioan (cf. 1In 3,18-24), azi lectura a doua, „a rămâne în Cristos”, a fi uniţi cu Cristos ca mlădiţele cu viţa înseamnă a rămâne în iubirea sa. Asta înseamnă a păzi porunca nouă a iubirii între noi (v.23). Despre ce fel de iubire este vorba? Desigur, nu despre iubirea care se nutreşte cu cuvinte frumoase ce nu se traduc în fapte. Ar fi doar o caricatură a iubirii. Abundenţa verbală şi abstractă este o ameninţare pentru iubirea reală şi profundă. Este o iluzie pe care ne-o face cu uşurinţă.

Apostolul Ioan, ajuns la bătrâneţe, ştie asta din experienţa vieţii, de aceea insistă: „Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul. Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr: ne vom linişti inima înaintea lui pentru că, chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre şi cunoaşte toate. Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne acuză, avem încredere în Dumnezeu şi orice i-am cere primim de la el pentru că păzim poruncile lui şi facem ceea ce îi este plăcut. Aceasta este porunca lui: să credem în numele Fiului său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii după cum ne-a dat poruncă. Cel care ţine poruncile lui rămâne în el şi el în acesta. Prin aceasta cunoaştem că rămâne în noi: după Duhul pe care ni l-a dat” (1In 3,18-24).

8. Să iubim cum Cristos a iubit
Chemarea la fapte concrete „zilnice”, este una din intenţiile principale ale scrisorii apostolului Ioan. Cine spune: „Eu îl cunosc”, dar nu păzeşte poruncile lui, este mincinos” (1In 2,4). Dacă cineva spune: „Îl iubesc pe Dumnezeu” şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20). Dar nici faptele nu sunt de-ajuns. Se iubeşte cu faptele şi cu inima. Se iubeşte cu viaţa: trup şi suflet. Iubirea nu-i simplu ajutor, nu înseamnă o serie de prestaţii, deşi este şi asta. Iubirea angajează persoana întreagă şi izvorăşte din inimă. Desigur, se iubeşte cu faptele, dar care fapte? Sunt diferite feluri de a înţelege iubirea şi de a-i ajuta pe fraţi. Iubirea este adevărata numai dacă se modelează după gesturile şi viaţa lui Cristos. Gesturile şi viaţa sa pătrund în inima noastră  pe care o transformă şi o îndreaptă spre o viaţă trăită ca el. Toate acestea sunt cuprinse în expresia „a iubi în adevăr”. Înseamnă a iubi aşa cum Cristos ne-a iubit; a iubi modelându-ne după „adevărul” pe care Cristos l-a dezvăluit.

Ce înseamnă asta? Iubirea despre care vorbim nu se confundă cu simpla solidaritate sau filantropie. Apostolul Ioan se distanţează de concepţiile secularizate ale iubirii creştine. Aceasta este o imitare a iubirii lui Dumnezeu şi o prelungire a vieţii lui Cristos. Capacitatea de a iubi în acest mod este semnul că suntem „născuţi din adevăr”. Cuvântul Evangheliei a pătruns înlăuntrul nostru şi a devenit parte din noi înşine.

9. A iubi mărturisindu-l pe Cristos înviat
A trăi porunca iubirii înseamnă, în alte cuvinte, a manifesta şi mărturisi în mod vizibil credinţa în Cristos cel mort şi înviat. Aşa par să sugereze primii paşi ai lui Saul din Tars devenit creştin, despre care se povesteşte în prima lectură duminicală (cf. Fap 9,26-31). Autorul cărţii Faptele Apostolilor spune că Saul ajuns la Ierusalim încerca să se alăture discipolilor lui Isus, dar toţi se temeau de el necrezând că este şi el discipol.

Subliniem, în continuare, două aspecte. Primul: „Atunci Barnaba l-a luat şi l-a dus la apostoli şi le-a povestit cum l-a văzut pe drum pe Domnul, care i-a vorbit” (Fap 9,27). Astfel Paul a putut „umbla cu apostolii” (v.28). Din aceste scurte observaţii reiese convingerea că nici un predicator al Evangheliei – fie chiar un om de statura lui Paul care fusese convertit direct şi personal de Domnul – nu poate vesti o Evanghelie personală şi nu poate desfăşura în Biserică o misiune fără consensul colegiului apostolic. Paul se duce la Ierusalim ca să-şi verifice învăţătura şi să se confrunte cu martorii calificaţi ai tradiţiei apostolice. Al doilea aspect: „la Damasc Paul a predicat cu îndrăzneală (ἐπαρρησιάσατο) în numele lui Isus” (cf. v. 27); apoi în Ierusalim umbla împreună cu apostolii, predicând cu îndrăzneală (παρρησιαζόμενος) în numele Domnului (v.28); „Vorbea şi discuta aprins şi cu cei de limba greacă (v. 29). Convertitul devine misionar.

10. Convertire şi misiune
Cu riscul de a se repeta, autorul cărţii Faptelor insistă în a-l prezenta pe Paul ca un vestitor al Evangheliei. Convertirea şi misiunea merg împreună şi formează un singur tot. Cel convertit se comportă ca misionar. Concluzia? Cine îl întâlneşte cu adevărat pe Domnul nu poate ţine această descoperire doar pentru sine. Cine s-a convertit cu adevărat este în mod necesar un vestitor al credinţei.

Paul vorbeşte despre Cristos, în mod sincer, în libertate şi cu îndrăzneală. Acesta este sensul cuvântului pe care Luca îl foloseşte. Francheţea, îndrăzneala în greacă „παρρησία – parresía” este termenul care în democraţia Greciei antice însemna libertatea cetăţeanului: libertatea de cuvânt şi de conştiinţă, curajul de a manifesta deschis propriile convingeri. Paul vorbeşte, discută, demonstrează, aduce raţiuni în sprijinul propriei credinţe, răspunde la obiecţii. La începuturile Bisericii creştinii îşi asumau pe deplin credinţa, o mărturiseau, o apărau. Paul, apostolul neamurilor, este un exemplu luminos.

11. Îndrăzneală şi prudenţă
Biserica are nevoie de creştini maturi în credinţă, capabili să răspundă celor care le cer cont despre speranţa lor, chiar în situaţii riscante. „Parresía”, manifestarea deschisă a credinţei nu exclude virtutea cardinală a prudenţei creştine. Situaţiile concrete cer prudenţa necesară în funcţie de circumstanţe. Despre apostolul Paul se spune că „vorbea şi discuta aprins şi cu eleniştii, dar aceştia căutau să-l ucidă. Când au aflat fraţii, l-au dus la Cezareea şi l-au trimis la Tars (Fap 9, 29-30). S-a evitat atunci o situaţie de conflict inutil. Nu sosise încă momentul. Isus însuşi în viaţa publică aştepta ceasul său. Când i-a sosit ceasul Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim ca să înfrunte pătimirea şi moartea. Nu s-a avântat înainte de vreme. Creştinul nu caută conflictul. Martirul nu caută moartea, dar o acceptă pentru trăirea credinţei în Cristos.

12. Martor şi mărturisitor
Lectura din Faptele Apostolilor se încheie cu o frumoasă pagină din viaţa comunităţii creştine în care se simte prospeţimea începuturilor Bisericii peste care adie vântul Spiritului Sfânt: „Aşadar, Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria; se consolida şi umbla în frica de Domnul şi creştea în număr prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fap 9,31). Faptele Apostolilor subliniază insistent că a fi creştin înseamnă a fi un martor şi mărturisitor, unul care trăieşte şi practică credinţa. La ce ar servi cuvintele lipsite de viaţă? Mărturia înseamnă şi povestire, predicare, a da cont de propria credinţă cu îndrăzneală („παρρησία – parresía”). Creştinul nu-i un vânzător de cuvinte, dar nici unul care trăieşte doar pe cont propriu, ci ia parte, vorbeşte şi discută în comunitate, dă mărturie.

13. Rugăciunea Bisericii
„Dacă rămâneţi în mine şi eu rămân în voi, puteţi cere orice şi veţi primi. Prin aceasta este preamărit Tatăl meu: să aduceţi rod îmbelşugat şi să vă dovediţi ucenicii mei” (In 15,7-8). Împreună cu Biserica, să-l preamărim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt şi să-i cerem cu încredere: Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice. Cristos a înviat!

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 1 mai 2015) 








All the contents on this site are copyrighted ©.