Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui (B). Căutăm fața ta, Doamne
(RV 17 mai 2015) E Ziua Domnului. Suntem în duminica dintre sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer şi marea duminică a Rusaliilor. Adunaţi în casa Domnului, să stăruim în rugăciune asemenea apostolilor împreună cu Fecioara Maria care aşteptau în Ierusalim împlinirea promisiunii lui Isus: „Nu vă voi lăsa orfani”, căci „Mă duc şi voi veni la voi” (cf. In 14,18). „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (Ioan 14,16); „Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile (cf. Fap 1,5). Înviat din morţi şi înălţat la cer, Cristos Domnul este la dreapta Tatălui şi îl trimite pe Duhul Sfânt. Isus, biruitorul păcatului şi al morţii, a deschis cerul şi ne pregăteşte un loc în casa Tatălui.
1. Căutăm faţa ta, Doamne
La începutul Liturghiei strigăm fiecare cu psalmistul:
„Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem. Din partea ta îmi spune inima: „Căutaţi
faţa mea". Eu caut faţa ta; nu-ţi ascunde faţa de la mine, aleluia!” (cf. Ps 26/27,7-9).
Ajuns în templu, rugătorul îşi manifestă încrederea în Dumnezeu şi bucuria de a sta
în lăcaşul sfânt. Felurite sunt imaginile folosite de psalmist pentru a trasa fizionomia
lui Dumnezeu: El este lumină, izvor de viaţă şi de creaţie, este stâncă şi cetate
de apărare. Rugătorul se prezintă ca „slujitor al lui Dumnezeu”, un titlu de demnitate
înaltă ce indică adeziune şi intimitate cu Dumnezeu. Năzuieşte să locuiască permanent
în casa Domnului, singurul care îl face să se simtă în siguranţă: „Domnul este lumina
şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine
mă voi înfricoşa? Un lucru cer de la şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în
toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul
său” (Ps 26/27,1.4).
La ultima cină dinaintea pătimirii, Isus le-a spălat apostolilor picioarele şi i-a încurajat ca pe adevăraţi prieteni de suflet: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine. În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe…Mă duc să vă pregătesc un loc” (cf. In 14,1-2). Promisiunea lui Isus este pentru discipolii din toate timpurile. Încrezători să spunem cu psalmistul: „Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii” (Ps 26/27,13).
2. Chipul lui Dumnezeu
Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne
în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el. Lecturile duminicale dezvăluie adevăratul
chip al lui Dumnezeu, poate diferit de cel imprimat până acum în gândul şi în inima
fiecăruia dintre noi. Dumnezeu se revelează ca iubire atât în comunitatea creştină
de la începuturile Bisericii, cât şi în scrisorile apostolului Ioan şi în evanghelii.
Exemplară este revelarea lui Dumnezeu în prima scrisoare a sfântului Ioan, din care
este luată azi lectura a doua. Uniunea desăvârşită dintre Tatăl şi Fiul se realizează
în iubire. Ea este modelul iubirii reciproce între discipolii lui Isus. Creştinul
îşi conformează viaţa după exemplul iubirii Tatălui care din iubire îl trimite pe
Fiul său în lume. Dacă Dumnezeu ne-a iubit şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii.
Iubindu-ne unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită.
Iată textul. Ajuns la bătrâneţe, apostolul Ioan se adresează ca un părinte creştinilor din comunitatea sa: „Iubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi suntem datori să ne iubim unii pe alţii. Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită. Prin aceasta cunoaştem că rămânem în el şi el în noi: ne-a dat din Duhul său. Iar noi am văzut şi dăm mărturie că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii. Oricine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1 In 4,11-16).
Iubirea lui Dumnezeu uneşte şi se concretizează în iubirea reciprocă dintre discipolii lui Cristos; o iubire ce devine sursă de energii noi; o iubire ce reînnoieşte existenţa; o iubire care îi face pe discipolii lui Isus să întreprindă un drum nou în viaţă. În fond, acesta este marele mesaj lăsat de Cristos oamenilor: Dumnezeu este iubire şi îl iubeşte pe fiecare cu o milostivire nemărginită.
3. Chipul iubirii milostive
Iubirea milostivă şi iertătoare a lui Dumnezeu este
cântată în Psalmul 102/103 ca răspuns la prima lectură. Psalmistul cântă iubirea şi
iertarea Domnului într-o minunată binecuvântare. Chipul lui Dumnezeu este creionat
în trăsături de duioşie, de iertare, de milostivire. Acestea sunt numele cele mai
frumoase ale lui Dumnezeu, paralele cu cele 99 pe care Islamul le atribuie lui Allah:
Iertătorul, Vindecătorul, Răscumpărătorul, Împlinitorul, Îndestulătorul, Salvatorul,
Judecătorul, Revelatorul, Înduioşătorul, Milostivul, Mărinimosul, etc.
Iubirea veşnică a lui Dumnezeu este în contrast cu fragilitatea oamenilor care sunt ca iarba câmpului şi ca frunzele pe ramurile copacilor în anotimpul toamnei. Cad rând pe rând, un câte una. De aceea, psalmistul izbucneşte în cântec de mulţumire către Domnul care şi-a stabilit în ceruri locuinţa sa: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale! Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, tot atât de mare este îndurarea sa faţă de cei care se tem de el. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre. Domnul şi-a stabilit în ceruri tronul său, domnia lui se întinde peste toate. Binecuvântaţi pe Domnul, toţi îngerii lui, voi, cei puternici, care împliniţi cuvintele sale” (Ps 102/103,1-2.11-12.19-20).
4. Chipul iubirii împărtăşite
Trăsătura proprie a iubirii este de a se împărtăşi;
trebuie să fie comunicată, dăruită, răspândită. Dacă se închide în egoism atunci nu
mai este vorba de iubire. În lumina acestui dar poate fi înţeleasă viaţa apostolilor,
mărturia lor, istoria lor. Deoarece au stat în comuniune cu Cristos, apostolii devin
martori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Întrucât au fost iubiţi şi cunoscuţi de Isus,
acum pot merge pe drumurile lumii să poarte iubirea sa mântuitoare la toţi fraţii.
Lucrarea lor misionară consistă în a purta lumii ceea ce ei au primit, oferind iubirea pe care au trăit-o. Cuvântul Domnului ne învaţă pe noi discipolii de azi, preoţi şi laici, că vestirea Evangheliei nu se naşte dintr-o idee teologică, nici dintr-un ideal omenesc. Impulsul de a vesti Evanghelia vine de la persoana lui Isus şi din faptul că l-am întâlnit.
5. Chipul iubirii între prietenii Domnului
În rugăciunea de la ultima cină Isus se roagă pentru
ca prietenii săi să fie păziţi în bunătatea Tatălui. Cât timp era cu apostolii, Isus
i-a păzit în numele Tatălui. În felul acesta bucuria lor putea fi deplină. Această
rugăciune destăinuieşte marea prietenie care l-a legat pe Isus de discipolii săi,
grija, atenţia, solidaritatea intimă cu destinul lor. Ne putem imagina cum putea fi
acea comuniune de viaţă dintre Învăţător şi discipolii care acceptaseră să-l urmeze
necondiţionat şi fără nici o rezervă, deschişi să primească cuvintele sale, disponibili
la convertirea vieţii. Putem intui forţa prieteniei lor al cărei model este unirea
care îl leagă pe Isus de Tatăl.
Evanghelia duminicală propune a doua parte a rugăciunii sacerdotale rostite de Isus la ultima cină, înainte de patima şi învierea sa. Este rugăciunea fierbinte, testamentară a lui Isus către Tatăl, de a duce la bun sfârşit lucrarea de unire a tuturor ucenicilor care cred în numele său şi participă la una şi aceeaşi realitate care este Euharistia, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Isus se roagă anticipat ca Tatăl să-i păzească pe discipolii săi de cel rău care îi asaltează cât timp sunt în lume. Se roagă ca să-i sfinţească în adevărul pentru care el se va consacra în timpul pătimirii. Se roagă ca şi discipolii săi să fi consacraţi cu Duhul Sfânt.
E rugăciunea Paştelui Domnului, a trecerii din această lume la Tatăl, de la viaţa pământească la moartea pe cruce şi la învierea glorioasă. O putem înţelege şi ca rugăciunea lui Isus care înălţat la cer şade de-a dreapta Tatălui şi îi prezintă rănile pătimirii, ca trofee ale biruinţei. Înălţat la cer Cristos mijloceşte pentru noi ca preot şi victimă.
Scrie evanghelistul Ioan: „În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Tată sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi! Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat şi i-am păzit şi nimeni dintre ei nu s-a pierdut în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum însă, vin la tine şi spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr! Cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr” (In 17,11b-19).
6. Fideli chipului lui Dumnezeu
Lecturile duminicale ne amintesc că Dumnezeu este
prieten al oamenilor, coboară din cer ca să se adapteze pasului lor, se amestecă printre
lume, lucrează cu cei care muncesc, se apropie de cei împovăraţi şi dezmoşteniţi.
Este o imagine familială a lui Dumnezeu aproape de oameni. Acesta este chipul Domnului
care corespunde cel mai bine Evangheliei.
S-a întâmplat, desigur, tuturor să asculte discursuri sau predici, sau să fi citit în vreo carte în care Dumnezeu este prezentat într-un mod diferit de cel pe care Liturghia de azi îl oferă: ca rege care eliberează popoarele, ca răzbunătorul celor condamnaţi, ca marele tămăduitor care vindecă sau ca judecătorul de la sfârşitul timpurilor. Într-o societate pluralistă nu doar datorită amestecului real de populaţii în oraşe dar şi diferenţei de cultură şi de opinii, suntem chemaţi la o ascultare perspicace şi la un discernământ atent. E nevoie ca noi creştinii să păzim cu grijă adevărata imagine a lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care este iubire. În dialogul cu fraţii celorlalte religii, noi creştinii simţim că chemarea noastră misionară consistă în a face cunoscut adevăratul chip al lui Dumnezeu în fidelitate faţă de mesajul său. Când dialogul este adevărat nu duce la amestecul religios numit sincretism sau la compromisuri superficiale şi dăunătoare. Adevăratul dialog religios are ca scop cunoaşterea reciprocă. Cât ne priveşte pe noi creştinii, deoarece l-am cunoscut pe Cristos, să mărturisim lumii că Dumnezeu este Iubirea întrupată.
Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să reflectăm asupra atitudinii pe care o adoptă cei care l-au întâlnit şi cunoscut pe Cristos. Pentru apostoli, tovarăşii de călătorie ai lui Isus, care l-au urmat lăsând toate, trebuie acum să înceapă o viaţă nouă. Trebuie să-l recunoască pe Cristos prezent într-o altă formă şi nu în înfăţişarea fizică de mai înainte. Întărţi de Duhul Sfânt apostolii nu pot să nu împartă cu oamenii fericirea pe care au trăit-o în compania lui Isus. Şi nu există pentru ei alt mod mai potrivit de a împărtăşi această fericire decât mărturisirea iubirii cu care Cristos i-a iubit. Comuniunea dintre discipolii lui Cristos oglindeşte uniunea Tatălui cu Fiul. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită. Iubindu-ne unii pe alţii, rămâneam în iubirea Tatălui şi a Fiului în Duhul Sfânt. Aceasta este iubirea care însufleţeşte Biserica şi pe care discipolii se străduiesc să o răspândească în lume, „pentru ca toţi să fie una.
7. Rugăciunea zilei
Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre.
Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne
harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit.
(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 15 mai 2015)
| All the contents on this site are copyrighted ©. |