2015-06-20 10:48:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (B)


Cu Isus în barcă spre ţărmul celălalt. În strâmtorare, au strigat către Domnul şi el a liniştit furtuna. 

(RV – 21 iunie 2015) E Ziua Domnului. Începem Liturghia duminicală cu un act de credinţă şi o invocaţie din cartea Psalmilor: „Domnul este tăria poporului său, cetate de scăpare pentru unsul său. Mântuieşte, Doamne, poporul tău, binecuvântează moştenirea ta, fii păstorul lui în veci!” (cf. Ps 27/28,8-9). Aflat în templu, rugătorul îşi ridică mâinile către Domnul căruia îi cere să nu fie pus laolaltă cu cei nelegiuiţi. Psalmistul se vede ameninţat de un pericol mortal şi strigă către Domnul să nu fie mut cu el. Tot psalmul e dominat de opoziţia dintre „cuvânt” şi „tăcere”. Omul în primejdie lansează strigăte şi cereri, face semne, se ajută cu mâinile pentru a-şi descrie drama. Tăcerea şi indiferenţa lui Dumnezeu înseamnă pentru el moarte şi coborâre în locuinţa morţilor. Când tăcerea umană şi divină pare să fi învins, iată, intervine cuvântul lui Dumnezeu care salvează. Atunci gura credinciosului se umple de cuvinte prin care cântă bucuria. Încrezător că va fi auzit, rugătorul îi mulţumeşte Domnului ca şi cum ajutorul deja i-ar fi fost dat.

Experienţa personală a psalmistului se transformă în model de rugăciune comunitară. Din strigăt al unuia care coboară în groapă, invocaţia psalmistului devine în final imn de mulţumire al întregii adunări. Destinul fiecărui om este introdus în cel al poporului pe care Dumnezeu îl conduce şi îl susţine pentru totdeauna. De fapt, invocaţia „Mântuieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta şi fii păstorul lui în veci!” a fost preluată de tradiţia bisericească în imnul de mulţumire „Te Deum”.

 

1. Euharistia, aducere de mulţumire

În acest psalm se roagă Cristos ca om şi mijlocitor al nostru la Dumnezeu: îl roagă pe Tatăl în pătimirea sa, îi aduce mulţumire în învierea sa, şi mijloceşte pentru Biserica sa, pentru ca cei care vor crede în numele său să afle mântuirea. Euharistia, sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce, este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. În jertfa euharistică, întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. Prin Cristos, Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune, frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire (cf. CBC 1359). Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui, o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui, pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Euharistie înseamnă în primul rând "aducere de mulţumire" (cf. CBC 1360). 

 

2. „Marea” în concepţia biblică

Prima lectură, psalmul şi apoi Evanghelia acestei Liturghii duminicale au ca fundal „marea”. Întinderea imensă de ape este o realitate dar şi o imagine a trecerii „pe ţărmul celălalt”, în căutarea unui port sigur şi ferit de furtuni. Potrivit Bibliei, marea şi întunericul sunt simbol al forţelor haosului primordial care este dominat şi învins de puterea creatoare a lui Dumnezeu. Marea este sediul tuturor forţelor ostile lui Dumnezeu, destinat să dispară pentru totdeauna când creaţia va fi total reînnoită (cf. Ap 21,1). Deşi Dumnezeu a stabilit ordinea în univers, haosul tresare încă în forme neprevăzute de răzvrătire şi dezlănţuie brusc furtuni violente ce zădărnicesc toate eforturile inteligenţei umane. În acele momente apar în mod evident slăbiciunea şi incapacitatea omului, pe de o parte şi puterea lui Dumnezeu, pe de altă parte. Biruinţa asupra forţelor potrivnice nu este în puterea omului. Numai Dumnezeu poate readuce marea răscolită şi agitată, între hotarele pe care i le-a stabilit. Vorbind despre cei care plecau pe mare în corăbii şi erau prinşi de furtună, psalmistul spune că „în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi el i-a făcut să iasă din necazurile lor; a liniştit furtuna şi valurile s-au potolit” (Ps 106/107,28-29).

 

3. Furtunile vieţii

În timpul călătoriei pe mare se ivesc furtuni ce pun în dificultate şi cele mai dotate nave de transport. Există perturbaţii atmosferice însoţite de vânturi puternice, uragane şi taifunuri, care distrug întregi regiuni ale uscatului. Tulburările aerului sunt o imagine a frământărilor lăuntrice ale omului supus încercărilor vieţii. Deseori ele fac să pierdem liniştea şi calmul, încât părem abătuţi la pământ ca arborii smulşi de furtună. Sunt dificultăţile fizice, psihice, profesionale, familiale, sociale. La încercările descumpănitoare se adaugă tăcerea lui Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Ce face pentru mine? Se interesează într-adevăr de mine când sunt bătut de valuri dintr-o parte în alta? La aceste întrebări nu găsim totdeauna în noi un răspuns imediat. Când suntem copleşiţi de necazuri, ajungem uneori, ca dreptul Iob, să-i reproşăm lui Dumnezeu că nu-i pasă de soarta noastră. Lecturile Liturghiei de azi ne ajută cu lumina credinţei să găsim răspunsuri la aceste întrebări chinuitoare dintotdeauna.

 

4.  Iob, mereu înaintea lui Dumnezeu

Prima lectură este un fragment din cartea lui Iob (38,1.8-11). Iob îndelung răbdătorul este un om nevinovat, totuşi are de suferit enorm de mult, deşi credinţa îl învaţă că Dumnezeu e drept. Vede în asta o contradicţie, de aceea se întreabă: Cum e posibil,  nevinovat şi totuşi lovit de grele încercări?  A continua să afirmi că dacă cineva suferă este pentru că o merită, ar fi o minciună. Pe de altă parte, întrucât este nevinovat şi totuşi are de suferit, cum mai poate crede că Dumnezeu e drept? Aceasta este problema.

Reacţia dreptului Iob este firească: în faţa dramei personale – oglinda dramei universale a omului – cum se mai poate crede în continuare că Dumnezeu e bun? Iob reacţionează ca om în carne şi oase. Îi pune lui Dumnezeu întrebări peste întrebări ca la un proces. Se plânge, protestează, pare că-şi află liniştea şi iarăşi se răzvrăteşte şi pune alte întrebări. Poate Dumnezeu a uitat şi s-a săturat de el? Poate Dumnezeu s-a schimbat? Stările lui sufleteşti alternează: când se simte resemnat şi obosit, când îl face pe Dumnezeu să raţioneze, când face haz de necazul sorţii sale, de zădărnicia binelui, de inutilitatea vieţii cinstite şi a fidelităţii, când îl provoacă direct pe Dumnezeu. Dar lucrul cel mai important este faptul că ori ce ar face, Iob este mereu înaintea lui Dumnezeu. Nu uită de Dumnezeu nici o clipă.

 

5. Cine (dacă nu eu) a închis marea cu porţi?

După multele întrebări puse de Iob, Dumnezeu îi răspunde din furtună întrebând indignat: Cine-i omul acesta care îmi vorbeşte ca un ignorant şi îmi întunecă planul prin cuvinte fără sens? (cf. Iob 38,2). Apoi îl face să recunoască: „Cine (dacă nu eu) a închis marea cu porţi, când, ţâşnind, a ieşit din pântece abisului, când i-am pus norul ca haină şi bezna, ca scutec? Atunci i-am impus un hotar şi am pus legături şi porţi. Şi am spus: «Până aici să vii, şi nu mai departe, şi aici să se oprească valurile tale semeţe!»” (Iob 38,8-11).

Trecând în revistă toate minunile creaţiei, de la marea imensă şi mereu neliniştită, la stelele luminoase, la izvoarele apelor şi zăpezii, la minunăţiile lumii animale etc. (cc.38-41), Dumnezeu vrea să-l facă pe om să atingă cu mâna mărginirea sa, să se încreadă în el şi să-l recunoască în urmele iubirii şi puterii sale atât de răspândite în creaţie. Această lecţie care străbate toată Biblia, de la cartea Genezei la cea a Apocalipsului, nu trebuie uitată mai ales azi când omul, crezând că a devenit „major” tinde să-l abandoneze pe Dumnezeu şi să-l considere „o ipoteză de lucru, poate, inutilă”.

Planul lui Dumnezeu este misterios, e adevărat, totuşi trebuie să aibă un rost al său, iar omul cu mulţimea de cuvinte şi întrebări nu-l lămureşte, din contră, îl complică. Când omul pretinde să elimine misterul lui Dumnezeu, cade într-o obscuritate şi mai adâncă şi în explicaţii fără sens. Ajunge să privim măreţia lucrurilor din jur, să contemplăm semnele măreţiei lui Dumnezeu semănate în creaţie, şi să devenim conştienţi de mărginirea noastră. Atunci punem mâna la gură, şi nu mai vorbim: rămânem în adoraţie, în tăcere. Dacă Dumnezeu este înţelept şi bun, şi cu toate acestea permite durerea, înseamnă că şi durerea are, la sfârşit, un rost al ei. La fel ca Iob, omul de azi dacă este sincer şi cinstit, nu poate să nu mărturisească în faţa lui Dumnezeu: „Iată, eu sunt mic: ce [cuvânt] aş putea să-ţi întorc? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit o dată şi nu voi [mai] răspunde; de două ori, şi nu voi [mai] adăuga” (Iob 40,4-5). A-l descoperi pe Dumnezeu în creaţie şi în propria viaţă este primul pas al întâlnirii noastre cu el, deşi nu singurul!

 

6. „Ex voto” unui marinar salvat de la naufragiu

După prima lectură, psalmistul evocă episodul unor călători pe mare salvaţi de Dumnezeu de la naufragiu în timp de furtună. Psalmul 106/107 este un minunat imn de mulţumire alcătuit din patru tablouri. Sunt tot atâtea aduceri de mulţumire pentru scăparea din primejdii în situaţii diferite. Tablourile sunt adevărate ofrande de recunoştinţă pentru împlinirea făgăduinţei (în latină „ex voto” înseamnă „după dorinţă). Este vorba de un călător rătăcit în pustiu, un prizonier, un bolnav grav şi un marinar.  Toate cele patru „ex voto” urmează o schemă identică: descrierea situaţiei, invocarea lui Dumnezeu în primejdie, intervenţia miraculoasă, aducerea de mulţumire corală la care se alătură adunarea celor prezenţi. Întreaga compoziţie şi apoi fiecare „ex voto” de mulţumire se deschide cu invitaţia repetată: „Preamăriţi-l pe Domnul, pentru că este bun, veşnică este îndurarea lui! - ᾿Εξομολογεῖσθε τῷ κυρίῳ, ὅτι χρηστός, ὅτι εἰς τὸν αἰῶνα τὸ ἔλεος αὐτοῦ - Confitemini Domino, quoniam bonum, quoniam in saeculum misericordia eius”.

Liturghia propune al patrulea „ex voto”, cel al marinarului. Este tabloul cel mai original şi mai rafinat. Deşi evreii nu au fost mari navigatori, e posibil ca tabloul să evoce experienţa rară a unuia dintre fiii lui Israel. Furtuna este zugrăvită în imagini sugestive cu reflexele de groază sufletească pe care le creează în membrii echipajului şi în pasagerii din corabie. Toţi par suspendaţi ca peste abisul haosului infernal. La strigătul de implorare, Dumnezeu intervine şi îi conduce în liniştea portului.

Iată, mărturia unuia dintre ei care a cunoscut ajutorul lui Dumnezeu în furtuna pe mare. Au strigat şi Domnul a liniştit furtuna iar valurile s-au topit: „Cei care plecau pe mare în corăbii şi făceau negoţ pe apele cele mari,

ei au văzut lucrările Domnului şi minunile lui în adâncuri.

El a spus şi s-a pornit vântul furtunii care a ridicat valurile mării:

se suiau spre ceruri, coborau spre abisuri; sufletul lor se topea de groază.

În strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi el i-a făcut să iasă din necazurile lor; a liniştit furtuna şi valurile s-au potolit.

S-au bucurat că valurile s-au liniştit şi el i-a condus la portul dorit de ei.

Să-l laude pe Domnul pentru bunătatea lui,

pentru minunile pe care le-a făcut în folosul fiilor oamenilor!” (Ps 106/107,23-24.25-26.28-29.30-31).

 

7. Isus potoleşte furtuna pe mare

Cele expuse, au pregătit terenul pentru înţelegerea Evangheliei (Mc 4,35-40) de azi, care ne prezintă o scenă de întâlnire cu Dumnezeu în Cristos tot pe fundalul mării în timp de furtună. De această dată, „marea” este micul lac al Tiberiadei. Din experienţa pe care o aveau apostolii şi Învăţătorul lor, acest lac devenea uneori mai periculos decât marea. Datorită configuraţiei sale geografice, şi astăzi „marea Gelileei” cunoaşte furtuni neprevăzute determinate de curenţii de aer şi schimbările bruşte de temperatură.

Cunoaştem Evanghelia potolirii furtunii pe mare. Reconstruim pe scurt cele întâmplate. Într-o seară, după o zi intensă de muncă, Isus se urcă într-o barcă şi le spune apostolilor să treacă pe ţărmul celălalt. Mort de oboseală, Isus adoarme „în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi”. Dintr-odată s-a iscat o mare furtună şi valurile izbeau în barcă, încât aproape se umpluse. Îngrijoraţi, ucenicii îl trezesc pe Isus, strigând: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” Ridicându-se, Isus a mustrat vântul şi a spus mării: „Potoleşte-te! Taci!” Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: „Cine este, oare, acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?”

 

8. Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?

Protagoniştii povestirii sunt Isus şi apostolii. După ce s-a înserat, se despart de mulţimea care a ascultat parabolele. Se pleacă pentru că a cerut Isus. Ucenicii ascultă. L-au luat aşa cum era şi Isus adoarme. Doar discipolii sunt copleşiţi de apăsarea întunericului şi de dezlănţuirea forţelor naturii. Detaliile descrise de evanghelist fac să înţelegem că nu mai era nici o speranţă de salvare. Barca se umplea cu apă. Era gata să se scufunde. Abia atunci privesc la Isus care doarme şi cu un ton de reproş îl trezesc şi îi spun: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?”   

Isus le zice: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Nu-l cunoşteau pe Isus. Încă nu-şi imaginau că împreună cu el nu se pot cufunda. Se îndoiesc de iubirea învăţătorului lor pentru ei. Nu sunt convinşi că lui Isus îi pasă cu adevărat de viaţa şi de salvarea lor. Şi ştim cât de dureros este să-i reproşezi unei persoane iubite spunându-i: „Nu-ţi pasă de mine!” Este ca şi cum s-ar săpa un şanţ între două persoane. Şanţul indiferenţei.

 

9. Isus, singurul Mântuitor

La porunca lui Isus natura se linişteşte, dar nu se liniştesc  ucenicii lui, care sunt mai înspăimântaţi decât înainte, încât se întreabă între ei: „Cine este, oare, acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?” Ceva asemănător se petrecuse în sinagoga din Cafarnaum (Mc 1,21-28), când Isus a redus la tăcere un duh necurat. La fel şi aici a liniştit furtuna. I-a spus simplu: „Taci!” Şi toţi au fost cuprinşi de teamă încât se întrebau între ei: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”.

Isus se foloseşte de aceleaşi cuvinte la potolirea furtunii şi a valurilor mării ca la izgonirea duhului necurat. Astfel, Isus se dezvăluie ca singurul Mântuitor, singurul care îl poate salva pe om de toate forţele malefice.  Potolirea furtunii pe mare este o minune dar şi o învăţătură. Evanghelistul Marcu vrea să spună că Isus are aceeaşi putere cu Dumnezeu asupra elementelor cosmice. Chiar dacă se dezlănţuie pentru a se întoarce la forma haotică, pe care o aveau mai înainte ca Dumnezeu să le fi rânduit în forma armonioasă a „cosmosului” actual, Dumnezeu le cheamă la ordine şi ele se supun. De aceea, dacă Isus este în barca vieţii, chiar dacă doarme, rămâne „salvatorul”. Calmează vânturile ce se abat asupra noastră şi atunci în suflete se face linişte mare, căci „un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7,16bc).

 

10. Mântuitor prin cruce

Desigur, prin semnul pe care-l face, Isus se dovedeşte stăpân peste elementele lumii create. Dar când este răstignit pe cruce, când ajunge el însuşi obiectul furiei dezlănţuite a oamenilor, Isus nu recurge la un cuvânt magic pentru a se salva. Se mulţumeşte să pronunţe cuvinte de acceptare, de iertare şi de iubire înainte de a fi înghiţit de moarte. Noi creştinii suntem discipoli ai acestui învăţător. Înainte de a învia în slavă, Isus a trecut prin moarte şi s-a arătat ca singurul care poate calma temerile şi angoasele noastre.

Desigur, în timp de furtună, când valurile umplu barca vieţii, facem tot posibilul să aruncăm afară apa din barcă, dar nu uităm că Isus este cu noi. Credinţa în Cristos nu trebuie să fie un fel de leac doar pentru momentele de risc. Ca ucenici ai lui Isus, ne amintim mereu, şi nu doar în ultimul moment, că el este prezent în barca noastră. Cristos este prezent mereu ca salvator în inima celui care crede. Chemându-l ne va da semne anticipate ale biruinţei sale asupra morţii. Îl vom descoperi şi-l vom simţi că ne iubeşte, ne ajută chiar dacă pare absent sau pare că doarme. Cristos este cu noi şi cu Biserica sa. De aceea, nu ne temem.

Mai mult, iubirea lui Cristos ne constrânge la gândul că el singur a murit pentru noi toţi: „El a murit pentru toţi, pentru ca toţi cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei” (cf. 2Cor 5,14-17, lectura a doua). Isus este omul „pentru alţii”, care s-a dat pentru toţi. Noi discipolii lui Isus nu putem să nu asumăm stilul său de viaţă şi să trăim sub imboldul iubirii faţă de semenii noştri. Salvaţi de Cristos, devenim salvatori împreună cu el pentru fraţii noştri.

 

11. Rugăciunea Bisericii

Doamne, fă să fim întotdeauna cuprinşi si de frică, si de iubire fată de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale.

 (Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 20 iunie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.