Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a (B)

(RV – 28 iunie 2015) E Ziua Domnului. În sărbătoarea săptămânală a Paştelui celebrăm cu bucurie biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Liturghia se deschide cu invitaţia psalmistului la preamărirea lui Dumnezeu: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie!” (v. 2). Tot psalmul 46/47 preamăreşte stăpânirea cosmică şi istorică a lui Dumnezeu. Atentă la menţionarea cornului (v. 6), tradiţia ebraică a introdus acest psalm în serviciul de cult de la sinagogă. Este recitat de şapte ori, înainte ca sunetul din corn să dea semnalul pentru inaugurarea unui nou an. Tradiţia catolică îl foloseşte la liturghia Înălţării Domnului pentru a celebra triumful lui Cristos şi intrarea lui în ceruri, unde şade pe tron la dreapta Tatălui.

Cristos este mereu cu noi şi ne vorbeşte la inimă prin Duhul Sfânt: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine. Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu mine pe tronul meu, aşa cum şi eu am învins şi stau cu Tatăl meu pe tronul lui” (Ap 3,20-21). În lumina învierii lui Cristos, Domnul vieţii, reflectăm astăzi asupra unei realităţi austere dar salutare plecând de la afirmaţia înţeleptului biblic: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea celor vii”.

1. Scandalul suferinţei şi al morţii
Un copil care moare, un tânăr frânt de moarte în floarea vieţii, o femeie chinuită de infirmitate, un bărbat în putere se stinge pe neaşteptate: lista suferinţelor condiţiei umane poate continua la nesfârşit. Spre deosebire de minerale, fiinţele vii – vegetale, animale şi umane – se îndreaptă inevitabil spre moarte şi întâmpină pe parcurs boli şi dureri de tot felul. Privit doar din punct de vedere biologic, totul nu-i decât ceva foarte firesc. Anii unei fiinţe sunt număraţi iar degradarea mai mult sau mai puţin rapidă este ireversibilă. Totuşi, din punct de vedere al persoanei umane, conştientă de ceea ce este, această situaţie este anormală: eu trăiesc şi sunt conştient, de ce ar trebui ca aceasta să se termine? Scandalul suferinţei şi al morţii se dublează când ele lovesc o existenţă încă fragedă.

2. Dumnezeu l-a creat pe om pentru nemurire
Autorul cărţii Înţelepciunii întrezărind scandalul morţii umane ajunge să se întrebe: nu cumva aceasta este o „notă distonantă” în minunata simfonie a creaţiei? Nu cumva înseamnă o lipsă de iubire din partea lui Dumnezeu faţă de oameni? Există vreo speranţă de biruinţă asupra morţii, sau cel puţin de îndepărtare a ei din lume? Responsabilitatea pentru scandalul morţii este atribuit de înţelept forţelor malefice şi nu lui Dumnezeu. Bazându-se pe primele trei capitole ale cărţii Genezei, înţeleptul biblic afirmă că „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea celor vii. Căci el a creat toate ca să existe” (cf. Înţ 1,13-15; 2,23-24, prima lectură).

Nu Dumnezeu a voit „moartea”, dar Satana care a intrat ca element tulburător în lucrarea creaţiei. Autorul sacru înţelege „moartea” atât în sens fizic, cât şi în sens spiritual. Potrivit credinţei biblice cauza morţii este „păcatul” iar pentru omul păcătos moartea fizică înseamnă şi moarte spirituală şi veşnică. Credinciosul ştie că dreptatea lui Dumnezeu este nemuritoare, în sensul că dă nemurire celui care o practică. Crede că dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, n-ar fi fost nici moartea fizică, nici cea spirituală: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea celor vii. Căci el a creat toate ca să existe” (Înţ 1,13-14). De la Dumnezeu vine numai „viaţa”, fizică şi spirituală. Se trăieşte în măsura în care se aderă la Dumnezeu care este Cel veşnic Viu! Asta se aplică mai ales omului pe care „Dumnezeu l-a creat pentru o existenţă nepieritoare şi l-a făcut chip al eternităţii proprii” (Înţ 2,23). În context, omul apare ca „chip” al lui Dumnezeu şi pentru faptul că este destinat „să trăiască” mereu. Moartea, în fond, înseamnă desfigurarea imaginii lui Dumnezeu întipărite pe chipul omului! De aceea, înţeleptul susţine că Dumnezeu nu poate să fi „inventat” moartea, nici s-o fi voit: ea „a intrat în lume prin invidia diavolului; şi o încearcă cei care sunt de partea lui” (Înţ 2.24).

În finalul ultimului verset se afirmă că moartea continuă să se răspândească în lume în măsura în care oamenii „aparţin” Satanei. Şi astăzi moartea se întâmplă în noi pentru că aderăm la planul Satanei, pentru că fiecare om „ratifică”, într-un fel, revolta primordială a primilor părinţi ispitiţi de diavol. Asta înseamnă, că există moarte „fizică” pentru că mai înainte a existat moartea „morală” în spiritul nostru care s-a lăsat ademenit de Satana. Înţeleptul exaltă „viaţa” ca dar permanent făcut de Dumnezeu oamenilor.

3. Răspuns la „scandalul” morţii
Există o strânsă legătură între prima lectură (Înţ 1,13-15; 2,23-24) şi pericopa evanghelică de azi ((Mc 5,21-43). Într-un anume sens, Evanghelia zilei este un răspuns, la distanţă, dat la întrebarea fundamentală pusă de înţeleptul biblic în faţa „scandalului” morţii. Trecerea lui Isus pe „ţărmul celălalt” al mării şi semnele minunate săvârşite acolo deschid perspectiva răspunsului său la „scandalul” morţii. El luptă împotriva infirmităţilor şi a morţii. Dar când redă sănătatea sau viaţa, Isus nu acţionează decât în cazuri particulare. Răspunsul definitiv îl va da mai târziu. Doar prin suferinţa, moartea şi învierea sa, Cristos va schimba sensul suferinţei şi al morţii umane, deschizându-le spre viaţa nouă în care el a intrat cu rănile trupeşti ale pătimirii. Evenimentul pascal implică biruinţa lui Isus asupra morţii pentru o viaţă fără de sfârşit. Această victorie poate fi anticipată în semne. În acest fel trebuie să înţelegem învierile particulare săvârşite de Isus în timpul vieţii pământeşti. Sunt semne care anticipează misterul pascal.

4. Isus, stăpân peste puterea morţii
Evanghelistul Marcu îl prezintă pe Isus pe ţărmul occidental al lacului Tiberiade. Anunţă că Isus este Salvatorul care dă viaţă, inclusiv viaţă fizică. Dubla minune, cea a vindecării femeii grav bolnave de hemoragie şi cea a învierii fiicei lui Iair, arată că Isus se preocupă de dramele omeneşti: suferinţe chinuitoare, infirmităţi, stări de frică şi spaimă dintre care ultima este moartea. Aceste minuni fac să vedem în Isus pe unicul Mântuitor, singurul care domină forţele naturii şi duhurile rele: potoleşte furtuna pe mare (Mc 4,35-41), eliberează pe un om posedat şi face ca o întreagă legiune de diavoli să se arunce în abisul mării (Mc 5,1-20). Astăzi Isus dovedeşte că este stăpân şi peste puterea morţii: vindecă femeia bolnavă de hemoragie şi o readuce la viaţă pe fiica lui Iair (Mc 5,21-43, pericopa zilei).

5. A trăi din credinţă pentru a fi salvaţi
În povestirea acestor minuni evanghelistul Marcu pune în evidenţă nu doar puterea lui Isus, ci descrie şi credinţa celor care beneficiază de ele. Ucenicii au fost salvaţi trupeşte de Isus în timpul furtunii pe mare, dar erau oameni „fără credinţă” (Mc 4,40). La vindecarea unui posedat de diavol din ţinutul gherasenilor, aceştia l-au refuzat pe Isus şi nu au beneficiat de darul mântuirii. În cazul lui Iair şi al femeii bolnave de doisprezece ani putem urmări ce înseamnă a fi salvaţi. În povestire revin frecvent verbele „a salva” şi „a crede”. Asta înseamnă că se deschide o nouă perspectivă: pentru a fi destinatari ai mântuirii lui Isus e nevoie de credinţă. Evanghelistul subliniază legătura cu Isus prin credinţă şi totodată ne stimulează să învăţăm a trăi din credinţă pentru a fi salvaţi.

6. Iair şi Isus
Cunoaştem episodul. După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască!” Şi Isus a plecat cu el (cf. Mc 5,21-24).

Iair, unul dintre capii sinagogii, se prezintă la Isus ca simplu om mânat de un mare necaz dar şi ca un om de credinţă. Nu toţi conducătorii evreilor erau ostili lui Isus. Unii, ca Iair şi Nicodem, credeau în Isus. Pentru Iair, Isus e mai mult decât unul dintre învăţători. De aceea, se aruncă la picioarele lui Isus şi-l roagă stăruitor. Asta înseamnă că cererea trebuia rezolvată urgent. Fiica lui era pe moarte. Nu mai exista altă speranţă de salvare decât în Isus. El crede că doar Isus poate să o salveze cu adevărat. Îi cere lui Isus să se deplaseze la faţa locului şi să o binecuvânteze: să-şi pună mâinile peste ea ca să trăiască. Isus a fost de acord şi a plecat cu el. De aici, se întrevede deja că fiica lui Iair va trăi.

7. Femeia bolnavă şi Isus
La acest punct, evanghelistul introduce în prim plan o femeie grav bolnavă. Pierderea de sânge înseamnă pierderea vieţii. Este o istorie impresionantă. În timp ce Isus se îndrepta spre casa lui Iair, o mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. Iar o femeie care avea hemoragie de doisprezece ani şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; căci îşi zicea: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a ştiut în trup că a fost vindecată de boală (cf. Mc 5,24-29).

Aşa cum Iair a intrat în scenă în timp ce o mare mulţime era în jurul lui Isus, la fel şi această femeie bolnavă. Situaţia ei era de două ori gravă. Este la limita posibilului. De doisprezece ani suferea de o boală penibilă: are fără întrerupere pierderi de sânge. Potrivit legii, o atare femeie este necurată şi pângăreşte tot ce atinge, lucruri şi persoane. Din acest motiv acţionează pe ascuns. Căutase leac la tot felul de medici, dar nu s-a ales decât cu agravarea bolii şi pierderea averii. Nimeni şi nimeni nu reuşea s-o vindece. Va reuşi Isus? Dar ea îl cunoştea? A auzit vorbindu-se de el? Câtă lume îl îmbulzea atunci pe Isus din orice parte, dar numai acea femeie l-a atins mânată de credinţă! Nu putea să se prezinte înaintea lui Isus, cum a făcut Iair, şi să spună la toţi, cine este şi ce necaz are. Ar fi fost vai de ea, căci era necurată. A făcut-o în ascuns gândindu-se: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Şi aşa s-a întâmplat. Isus a vindecat-o. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a ştiut în trup că a fost vindecată de boală. Însă nu este salvată pe deplin. Încă nu este total liberă. Potrivit celor din jur, în acea zi femeia a comis un păcat împotriva legii. Acum trebuie să fie eliberată de frică. Are nevoie de curajul credinţei. Şi Isus i-l dă.

8. Isus şi femeia bolnavă
Am inversat titlul precedent, deoarece protagonistul este Isus care revine în prim plan. Marcu este un povestitor iscusit. Povestirea acestei minuni, intercalată în episodul alteia, continuă mai captivant decât în filme. Puterea de vindecare a lui Isus nu este ceva magic. Ea nu se transmite doar pentru că este atins, ci pentru că o dă cui vrea. Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: „Cine mi-a atins hainele?” Dar discipolii i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui «Cine m-a atins?»” Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi a căzut în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!” (Mc 5,30-34).

Isus şi-a dat seama de credinţa acelei femei necăjite care, depăşind orice tabu cultural, s-a apropiat de el. Auzise poate vorbindu-se de el sau chiar l-a auzit vorbind. Isus nu putea s-o refuze şi ea s-a simţit vindecată de suferinţă. Vindecată dar nu liberă. Pentru gestul pe care-l făcuse era sub osânda legii. Reacţia ucenicilor, care până acum tăcuseră, arată că nu l-au înţeles pe Isus. Încă n-au răspuns la întrebarea pe care şi-au pus-o după potolirea furtunii pe mare: „Cine este acesta?” (Mc 4,41). Există un mod de a-l îmbulzi pe cineva ca cel al mulţimii din jurul lui Isus şi un mod de a-l atinge care vine din credinţă. Există o atingere care înseamnă doar contact fizic. Există şi atingeri care înseamnă comuniune şi experienţă de viaţă nouă. Doar acestea salvează: „Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi a căzut în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!”. O numeşte fiică pentru că de acum face parte din comunitatea de mântuire. Isus nu este doar un taumaturg ci este Salvatorul care schimbă total persoanele.

9. Isus şi Iair
Povestirea continuă în ritm palpitant. Am inversat şi aici titlul „Isus şi Iair”, căci Isus revine în prim plan. Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?” Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” (cf. Mc 5,35-43).

Medicii înrăutăţiseră situaţia femeii cu pierdere de sânge. Probabil şi dialogul lor cu fiica lui Iair îi făcuseră starea de neremediat. Atunci, vin câţiva şi-i spun conducătorului sinagogii: Fiica ta a murit. Nu-l mai deranja pe învăţătorul! Credeai că poţi îndepărta moartea, dar n-a fost nimic de făcut împotriva ei. Ca în revelaţiile biblice, când trebuie să se întâmple ceva nou, Isus îi spune lui Iair: Nu te teme!. Continuă să crezi! Credinţa este singurul leac împotriva deznădejdii. Ajung, în fine, la casa lui Iair. Aici, aud peste tot bocete şi plânsete rituale după obiceiul oriental. Dacă Isus spune că tânăra nu a murit, ci doarme, este pentru că nu vede moartea ca ceva definitiv. „Morţii vor fi înviaţi”, spune credinţa lui Israel (Is 26,19). Minunile lui Isus nu sunt un spectacol pentru curioşi. De aceea, Isus este rezervat. I-a luat cu el doar pe tatăl şi pe mama copilei şi pe trei dintre apostoli şi a intrat în camera unde zăcea copila. Avea 12 ani, exact câţi avea femeia vindecată, de când suferea de hemoragie: cifră simbolică pentru a spune că una era consumată de boală şi alta cu adevărat moartă. La fel ca pe soacra lui Petru, când zăcea la pat cuprinsă de friguri, Isus a prins copila de mână şi i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!” Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Iar ei erau uimiţi peste măsură. Isus le-a spus să i se dea să mănânce.

10. Paştele lui Isus: depăşirea „scandalului” morţii
Readucerea la viaţă a fiicei lui Iair este descrisă de Marcu ca o înviere. Verbele în greacă indică învierea din morţi. Isus i-a zis în limba aramaică: „Talitha qum!” (în greacă: τὸ κοράσιον, σοὶ λέγω, ἔγειρε; în latină: Puella, tibi dico: Surge!). Evanghelistul Marcu se grăbeşte să traducă expresia pentru ca cititorii să nu creadă că Isus a recurs la cuvinte magice. A zis simplu: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!”. Isus nu face magie. Vorbeşte şi acţionează normal. A intrat în camera unde se afla copila, aşa cum face în fiecare dimineaţă un tată sau o mamă şi i-a spus acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori. Doar că de această dată Isus le rosteşte accentuat: „Îţi spun eu!”. Şi copila s-a ridicat din moarte. Isus i-a redat viaţa. Totuşi va trebui să moară. Învierea este provizorie.

Numai în Paştele morţii şi învierii sale Isus va învinge definitiv moartea: pentru sine şi pentru toţi oamenii. Atunci martorii aleşi de el vor putea să povestească pe deplin „începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1-1): toată Evanghelia mântuirii, Evanghelia vieţii.

Isus, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra sa condiţia noastră umană pentru a o transforma radical. Se poate aplica acestei lucrări de mântuire ceea ce apostolul Paul declară într-un alt context: „Voi cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos, care, pentru voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi (2Cor 8,9). Situaţia actuală a oamenilor rămâne biologică – boala şi moartea n-au dispărut – însă, de la Paştele Învierii lui Isus, ea nu mai este ultima etapă a condiţiei umane. Mai mult, transformată din interior, condiţia umană este în drum spre viaţa fără sfârşit.

11. Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat
Încheiem aceste consideraţii cu psalmul 29/30, propus parţial după prima lectură. Este cântecul de mulţumire personală a unui om credincios care a fost salvat de la moarte. Îşi invită rudele, cunoscuţii şi pe toţi cei credincioşi lui Dumnezeu să mulţumească împreună cu el pentru darul primit. Constată că în viaţa umană se alternează situaţii extreme de suferinţă şi de bucurie. Acestea, departe de a fi un destin capricios şi necontrolat, se înscriu într-un cadru stabilit, coerent şi pozitiv. Psalmistul foloseşte liber simbolurile semitice pentru a reda sensul fundamental al vieţii: a coborî şi a ieşi iarăşi din groapă (v.4), mânia de o clipă şi îndurarea pentru totdeauna (v.6a), seara, plânsul şi dimineaţa, bucuria (v.6b), locuinţa morţilor şi muntele (vv.4.8), geamătul şi dansul (v.12), haina de doliu şi cea de bucurie (v.12). Aceste imagini antitetice se rezumă în opoziţia primordială şi decisivă dintre viaţă şi moarte. Rugătorul a trecut deja prin experienţa înspăimântătoare a morţii dar Dumnezeu l-a readus la viaţă scoţându-l din gâtlejul infernului. Rugătorul constată că existenţa umană este ca un pendul, oscilează de la moarte la viaţă, de la plâns la bucurie, de la clătinare la stabilitate. A trăi, după ce te-ai aflat în pragul morţii, nu-i un miracol comparabil cu alte „daruri primite”. De aceea, recunoştinţa faţă de Dumnezeu nu e niciodată îndeajuns iar rugăciunea de mulţumire se transformă într-un model valabil pentru toţi. Putem vedea în acest psalm un cântec al vieţii şi al „învierii”. Israelul a celebrat cu această rugăciune de mulţumire noua sfinţire a templului din Ierusalim după ce fusese profanat de regele Antioh al IV-lea Epifaniu al Siriei (167 a.Ch.). Asta însemna aducere de mulţumire lui Dumnezeu pentru restaurarea comunităţii deja dispersate în exil şi aflate din nou în pragul ruinării totale.

Părinţii Bisericii au văzut în acest psalm o profeţie a învierii lui Cristos şi o rugăciune de mulţumire către Tatăl înălţată de Cristos după eliberarea de moarte. Daca seara vinerii mari a apus cu plânsul, dimineaţa învierii a răsărit în bucurie. Tatăl a schimbat geamătul lui Cristos în cântare de mulţumire; a schimbat haina de sac a firii muritoare pe care Cristos a îmbrăcat-o la întrupare, în haina de bucurie a vieţii nemuritoare. Făcându-se om, Cristos a luat slăbiciunea firii noastre muritoare pentru a ne dobândi o răscumpărare veşnică. Pentru noi, deci, se roagă Cristos şi prin el, cu el şi în el se roagă Biserica, trupul său.

12. Ca o „Prefaţă Euharistică”
Celebrarea euharistică duce la împlinire acea mântuire pentru care cu adevărat vrednic şi mântuitor lucru este să-i aducem mulţumiri pururea şi în tot locul lui Dumnezeu Tatăl prin Domnul nostru Isus Cristos:
„Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat
şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să râdă de mine.
Doamne, tu mi-ai scos sufletul din locuinţa morţilor,
tu mi-ai dat viaţă, ca să nu cobor în groapă.
Cântaţi Domnului, voi, credincioşii lui,
lăudaţi memoria sfinţeniei sale!
Căci mânia lui ţine o clipă,
dar îndurarea lui ţine toată viaţa.
Seara intră în casă plânsul,
iar dimineaţa, bucuria.
Ascultă-mă, Doamne, ai milă de mine!
Doamne, fii tu ajutorul meu!
Tu ai schimbat geamătul meu în dans,
Doamne Dumnezeul meu, în veci te voi lăuda!” (Ps 29/30,2.4.5-6.11-2a.13b).

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 26 iunie 2015)