2015-07-25 08:47:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (B): Pâini împărţite


Înmulţirea şi împărţirea pâinilor: Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită. Isus, mâna deschisă a lui Dumnezeu. Să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice.

(RV – 26 iulie 2015) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu câteva versete din cartea Psalmilor: „Dumnezeu locuieşte în lăcaşul său cel sfânt; Dumnezeu îi adună pe toţi într-un gând în casa lui. El îi dă poporului său putere şi tărie” (cf. Ps 67/68,6-7.36). Este visul lui Dumnezeu, căci „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul israelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat (...). Toate acestea, însă, au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos (...). Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh” (cf. CBC 781; LG 9).

Oferim câteva elemente pentru contextualizarea afirmaţiei psalmistului. Redactat la începuturile poeziei ebraice psalmul 67/68 este considerat de comentatori ca fiind cel mai dificil din toată Psaltirea, atât la nivel exegetic cât şi textual. Reconstituirea şi înţelegerea textului presupun o muncă „titanică”, de aceea l-au definit „Titanul Psaltirii”. Deşi textul original este alterat în parte, totuşi, psalmul face să se întrevadă ceva din frumuseţea iniţială. Cruciaţii, fascinaţi de tonul marţial al acestei ode arhaice, au folosit-o ca marş de bătălie pentru a exalta epopeea lor „sfântă”. Evreii au introdus-o în cultul de la sinagogă pentru a cântă intervenţiile lui Dumnezeu în istoria lui Israel. Sunt evocate transferările chivotului legământului ca semn al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului pentru a-l apăra de duşmani.

1. Dumnezeu dă o casă celor părăsiţi
Creştinii folosesc psalmul 67/68 în cântările pascale pentru sărbătoarea Înălţării Domnului, datorită versetului 19 citat de scrisoarea către Efeseni: „ridicându-se în înălţime, a dus captivă captivitatea, a dat daruri oamenilor” (Ef 4,8). În viziunea creştină, psalmul celebrează călătoria lui Dumnezeu în viaţa fiecărui creştin, o călătorie de har, de milostivire, de lupte şi de cuceriri: „Cântaţi-i lui Dumnezeu, cântaţi psalmi numelui său, pregătiţi calea celui care încalecă pe nori: numele său este Domnul, tresăltaţi de bucurie înaintea lui!” (v.5). Viaţa creştină se desfăşoară sub semnul Exodului, în sensul cel mai profund al trecerii cu Cristos din această lume la Tatăl. În ochii psalmistului „Dumnezeu este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor, el, [care locuieşte] în lăcaşul său cel sfânt. Dumnezeu dă o casă celor părăsiţi” (vv.6-7a). În final, aclamaţia de glorie este generală: „El îi dă poporului său putere şi tărie” (v.36).

2. Înmulţirea şi împărţirea pâinilor în Evanghelia lui Marcu
Evanghelia duminicii trecute se încheia cu observaţia evanghelistului Marcu că Isus „coborând, a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe” (Mc 6,34). Isus învaţă, dă de mâncare, hrăneşte sufletul şi trupul. Asta este datoria păstorului: trebuie să se gândească la hrană şi să pască turma. Şi Isus o face curând. Ca păstor, „călăuză şi cap” al unui popor Isus este înainte de toate Învăţător. Aşa a fost Moise, şi aşa este şi Isus, profet ca Moise (cf. Dt 18,15.18). Şi poporul este invitat să asculte, dacă vrea ca păstorul să-l „pască pe păşuni verzi şi să-l conducă la ape de odihnă pe cărări drepte şi să-i pregătească masă înaintea duşmanilor” (cf Ps 22/23,2-3.5). De fapt, Marcu povesteşte imediat prima înmulţire a pâinilor, voind să arate grija „pastorală” concretă a lui Isus faţă de mulţimea care îl urma cu atâta pasiune. În Evanghelia după Marcu Isus este mereu însoţit de discipolii săi pe care îi implică în apostolat. Interesaţi probabil de odihna la care fuseseră invitaţi şi care fusese suspendată, discipolii îi amintesc lui Isus că se făcuse târziu şi că erau într-un loc pustiu. Îi cer să trimită lumea să meargă prin împrejurimi ca să-şi cumpere de mâncare. Nu se aşteptau ca Isus să le spună să dea ei mulţimii să mănânce. De unde atâţia bani! Evident, sunt cerinţe pe care ei nu le pot satisface. Isus le cere să pună la dispoziţie ceea ce au. Au reuşit să găsească doar cinci pâini şi doi peşti. Şi au adus totul la Isus care a făcut ca mulţimea să şadă pe iarbă în grupuri de câte o sută şi de câte cincizeci, ca în călătoria prin pustiu sub conducerea lui Moise.

Terminologia folosită de Marcu are puternice rezonanţe euharistice, deşi este descrisă doar o cină comună. Avem binecuvântarea pronunţată de capul familiei şi distribuirea mâncării. Ucenicii colaborează cu Învăţătorul care „luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, ridicându-şi ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor ca să le pună în faţa lor; şi a împărţit cei doi peşti la toţi” (Mc 6, 41).

Să observăm cu atenţie cele petrecute. Isus a frânt pâinile, apoi le dădea continuu ucenicilor (imperfectul e timpul continuităţii) şi ei le distribuiau mulţimii. Avem aici descrierea faptului. Ucenicii văd cu ochii lor şi ating cu mâinile lor înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Ucenicii se apropie de Isus, iau din mâinile lui porţii de pâine şi de peşte, se duc şi le împart mulţimii şi vin iarăşi la învăţătorul lor. Este minunea înmulţirii şi împărăţirii pâinilor şi a peştilor. Înmulţirea nu înseamnă capitalizare sau strângere în depozite de alimente. În mâinile lui Isus puţinul pus la dispoziţie se înmulţeşte şi împărţit de discipoli este de-ajuns pentru toată lumea şi încă mai rămâne. Constată aceasta cei doisprezece care adună resturile în douăsprezece coşuri. Isus este, într-adevăr, Păstorul care sătură din belşug poporul său pe păşuni verzi. Dumnezeu s-a revelat cu adevărat în Isus ca cel care împlineşte promisiunile: a adunat poporul său şi l-a încredinţat adevăratului Păstor, odrasla lui David, trimis de el.

3. Evanghelistul Ioan în ciclul liturgic rezervat lui Marcu
Am comentat aici prima înmulţire a pâinilor descrisă de evanghelistul Marcu cu care ne-am familiarizat în acest an liturgic şi pe care îl lăsăm timp de cinci duminici. Liturghia acestei duminici propune episodul înmulţirii pâinilor în versiunea evanghelistului Ioan 6,1-15. Are loc un soi de irupţie în ciclul liturgic rezervat lui Marcu. Ne putem întreba: pentru ce s-a făcut substituirea celui de-al doilea cu al patrulea evanghelist? Motivul consistă în faptul că în Evanghelia după sfântul Ioan miracolul înmulţirii pâinilor este urmat de un lung „discurs” despre „pâinea vieţii” (In 6,22-66). Acesta prin bogăţia sa doctrinară serveşte pentru o cateheză amănunţită despre sacramentul Euharistiei, „culmea şi izvorul” întregii vieţi creştine. De fapt, până în duminica a XXI-a de peste an (23 august 2015), Liturghia prezintă aproape în întregime discursul despre „pâinea vieţii” relatat de sfântul Ioan. Există riscul ca în predicile duminicale repetiţiile frecvente să îngreuneze mesajul lui Isus. De aceea, va trebui precizat bine de fiecare dată, ce înseamnă „pâinea vieţii”.

Astăzi Liturghia propune Evanghelia înmulţirii pâinilor după sfântul Ioan. Apoi, urmând discursul lui Isus în sinagoga din Cafarnaum (In 6,59), vom aprofunda rând pe rând în următoarele patru duminici „misterul pâinii”: credinţa în Cristos, pâinea vieţii coborâtă din cer; necesitatea de a mânca pâinea euharistică în pelerinajul vieţii de pe pământ până la intrarea în patria cerească; Euharistia ca ospăţ şi jertfă; Isus îi provoacă pe ucenicii din toate timpurile la o decizie de credinţă, ajungând să spună fiecare cu Sfântul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68).

4. Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită
Cred că mesajul central ce se desprinde din textele acestei liturghii este exprimat de versetul psalmului 144 prin care se răspunde la prima lectură: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită”. „Ochii tuturor se îndreaptă plini de speranţă spre tine, tu le dai hrană la vreme potrivită; tu deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate (Ps 144, 15-16). Credinţa psalmistului devine certitudine pentru poporul lui Dumnezeu convocat la masa euharistică: „Doamne, tu ne dai hrană la vreme potrivită!”

Mâncarea face parte din nevoile primare ale omului: este o necesitate vitală de neînlocuit. Însă hrana materială nu este de ajuns. Numai comuniunea de viaţă cu Dumnezeu poate satisface aspiraţiile cele mai profunde ale inimii. La acest adevăr se referă textele Liturghiei duminicale, pregătind treptat ospăţul din urmă, în ceruri.

5. Domnul spune: «Vor mânca şi va mai rămâne»”
Prima lectură luată din cartea a doua a Regilor (4, 42-44) povesteşte înmulţirea pâinilor săvârşită de profetul Elizeu, ucenicul marelui profet Ilie. Gestul său prevesteşte belşugul timpurilor mesianice. Domnul satură cu dărnicie orice vietate, dar iniţiativa sa liberă, inspirată în întregime de grija pentru făpturile sale, nu exclude colaborarea activă din partea omului. Bărbatul acela din Baal Salisa a recunoscut în Elizeu pe „omul lui Dumnezeu”, de aceea i-a oferit pârga holdelor sale, primele roade, considerate sacre: „A adus pâine la omul lui Dumnezeu, pâine din primele roade ale pământului, douăzeci de pâini de orz şi spice în sacul său” (2Rg 4,42).

Profetul Elizeu înmulţeşte cele douăzeci de pâini şi face ca ele să fie distribuite la o sută de persoane, căci Domnul spune: «Vor mânca şi va mai rămâne»”. Atunci le-a pus în faţa lor; ei au mâncat şi a mai rămas, după cuvântul Domnului” (2Rg 4,43-44). Acest belşug de hrană arată că numai generozitatea nemărginită a Domnului poate înmulţi pâinea. De aceea, oamenii nu trebuie să se plece înaintea idolilor care nu pot salva. Abundenţa hranei materiale prefigurează înmulţirea pâinilor înfăptuită de Isus ca semn al sosirii timpurilor mesianice şi preludiu al hranei euharistice.

6. Cea mai importantă minune din „Cartea semnelor”
Înmulţirea pâinilor de către Isus este minunea relatată de toţi cei patru evanghelişti. Mai mult, Matei şi Marcu cunosc două înmulţiri a pâinilor. Capitolul 6 al Evangheliei după Ioan reprezintă partea centrală a aşa-numitei „cărţi a semnelor”. Este acea colecţie de şapte minuni pe care evanghelistul Ioan le numeşte „semne”, deoarece au scopul de a manifesta treptat misterul identităţii lui Isus.

Este uşor de imaginat importanţa acestei minuni în Biserica primară care a interpretat „semnul” ca o prefigurare a ospăţului euharistic. Subliniem câteva amănunte: trecerea lui Isus dincolo de Lacul Tiberiadei şi faptul că era în preajma Paştelui. Aceste menţiuni duc gândul la timpul când Dumnezeu a eliberat poporul lui Israel din robia Egiptului, l-a făcut să treacă Marea Roşie ca pe uscat, l-a condus prin pustiu şi l-a hrănit cu mană cerească.

În episodul înmulţirii pâinilor (In 6,1-15) Isus priveşte la mulţimea care îl urma şi vrea să-i dea de mâncare. Se consultă cu Filip iar acesta cu Andrei, fratele lui Simon Petru. Apostolii sunt în impas, căci nu pot da de mâncare la atâţia oameni. Totuşi Isus dispune ca toţi să se aşeze pe iarbă. Între-timp s-a găsit un băiat care avea cu el cinci pâini de orz şi doi peşti pe care o mamă grijulie i le pusese în desagă la plecare. L-au condus la Isus ca să le pună la dispoziţia sa. Ceea ce urmează este ca la sfânta Liturghie. Isus ia pâinile, mulţumeşte, le împarte celor ce şedeau pe iarbă; la fel şi din peşti cât a voit fiecare. Toţi s-au săturat. Adunând firimiturile au umplut douăsprezece coşuri. Trebuie remarcat bine că oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: "Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume”. Este vechea promisiune din cartea Deuteronomului 18,18 despre trimiterea unui profet asemenea lui Moise, legislator şi eliberator. Această promisiune a rămas vie în poporul ales peste veacuri.


7. Isus, mâna deschisă a lui Dumnezeu
Oricum, înmulţirea pâinilor dezvăluie bunătatea lui Isus căruia îi este milă de popor. Isus este păstorul care se îngrijeşte de oile sale; este învăţătorul care serveşte la masă. În Isus Cristos Dumnezeu îşi deschide mâna şi satură cu dărnicie orice vietate. Atunci Isus a luat pâinile şi după ce a mulţumit le-a împărţit celor ce şedeau. Minunea se repetă. Mâinile lui Isus sunt mâinile Fiului lui Dumnezeu care se deschid mereu în gesturi de milostivire şi bunătate faţă de cei bolnavi, faţă de cei chinuiţi de duhuri rele, faţă cei mici, săraci şi neajutoraţi. Era în preajma Paştelui. Acum se deschid într-un gest ce anunţă ultima cină, Euharistia. Curând se vor deschide pentru a fi străpunse pe lemnul crucii.

Pâinea, rod al pământului şi al muncii oamenilor, este înainte de toate dar al lui Dumnezeu. Cele două înmulţiri ale pâinilor săvârşite de profetul Elizeu şi apoi de Isus arată intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu pentru a potoli foamea mulţimii. Creştinul, chiar în situaţii dificile, trebuie să-şi pună încrederea în Providenţa divină. Priviţi păsările cerului şi crinii câmpului: îndeamnă Isus în predica de pe munte. Aşadar, angajare, activitate, hărnicie, programare - da, bineînţeles - dar nu îngrijorare, lipsă de încredere, pesimism.

8. Isus din nou pe munte, el singur
Reflectând asupra lecturilor Liturghiei de azi, suntem tentaţi să recurgem la o abordare de tip sociologic, având în vedere realitatea tragică a milioanelor de oameni care mor de foame din cauza sărăciei. Semnul înmulţirii şi împărăţirii pâinilor săvârşit de Isus vrea să spună că Dumnezeu asigură hrană tuturor vieţuitoarelor. La masa Pământului există pâine pentru toţi. Nimeni nu trebuie exclus. Trebuie evitată orice risipă. După înmulţirea pâinilor,  „când s-au săturat, (Isus) le-a spus discipolilor săi: „Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic” (In 6,12). În spiritul recentei enciclice „Laudato si’, mi’ Signore!” a papei Francisc e nevoie de o solicitudine integrată pentru casa comună care este planeta Pământului. Fiind vorba de un document de doctrină socială a Bisericii, papa Francisc vorbeşte despre o ecologie integrală care ţine cont de protecţia mediului înconjurător în funcţie de persoana umană cu nevoile ei materiale şi spirituale.

Trebuie să menţinem aici prioritatea mântuirii în sensul voit de Cristos. Există mereu riscul de a înţelege mântuirea doar în sens sociologic. Isus vrea să înalţe mintea de la pâinea materială la adevărata pâine a vieţii. De fapt Isus observă imediat că mesajul său nu fusese înţeles aşa cum voia. După înmulţirea pâinilor oamenii voiau să-l facă rege. Se luneca spre un mesianism de tip politic? Sau îşi închipuiau că vor mânca pâine pe săturate fără să trudească? Nu ştim. Ştim doar că Isus nu este de acord: „Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!” Spunând asta, gândeau bine, dar aveau şi alte planuri: „Aşadar, cunoscând că au să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur” (In 6,14-15). Înseamnă că Isus nu a fost înţeles de mulţime. Urmează lunga cateheză despre adevărata „pâine a vieţii” şi identitatea adevărată a lui Isus. Despre aceasta se va vorbi în următoarele patru duminici.

9. Creştinul: mâna lui Cristos deschisă spre oameni
Pe plan spiritual, lecturile invită la preamărirea lui Dumnezeu pentru Cuvântul său care se face pâine şi hrană de drum pentru orice credincios. În timpul sfintei Liturghii prezentăm la altar pâinea şi vinul împreună cu toate gesturile de solidaritate şi de iubire fraternă. Când fiecare oferă ceea ce are, se repetă miracolul înmulţirii şi al împărţirii pâinii. Oferit din dărnicia inimii puţinul nostru împărţit cu alţii devine prin puterea Duhului lui Cristos pâine şi peşti din belşug pentru toţi, şi încă mai rămâne. Toţi avem nevoie de dărnicia Domnului, care ajunge la noi prin mâinile deschise ale părinţilor, ale bunicilor, ale fraţilor; avem nevoie de gesturi zilnice de muncă profesională şi de mâini ce se deschid în gesturi de iubire gratuită ca pâinea cea de toate zilele, ca Euharistia.

Avem nevoie de mâinile preoţilor care repetă şi reînnoiesc gesturile Domnului în Sfintele Taine. Avem nevoie de mâinile persoanelor consacrate, călugări şi călugăriţe, împreunate în rugăciune şi deschise în gesturi de caritate ce alină suferinţe şi potolesc foamea făcând ca truda lor să se transforme în zâmbete pe faţa unui copil, a unui bătrân, a unui bolnav, a unui sărac şi nevoiaş. Avem nevoie de gestul acelui băiat din Evanghelie, care a pus la dispoziţia lui Isus cinci pâini de orz şi doi peştişori din care au mâncat cam cinci mii de bărbaţi.

Episodul pâinilor înmulţite şi împărţite de Isus este semnul foamei care se potoleşte cu pâinea dată de Dumnezeu. Datorită acestei pâini de viaţă putem persevera în smerenie, în blândeţe şi în acceptarea reciprocă, străduindu-ne să rămânem uniţi în legătura păcii, cum îndeamnă apostolul Paul (Ef 4,1-6, lectura a doua): „Eu cel întemniţat pentru Domnul, vă rog să urmaţi cum se cuvine chemarea pe care aţi primit-o de la Dumnezeu; fiţi smeriţi, blânzi, răbdători, îngăduiţi-vă cu iubire unii pe alţii, străduiţi-vă, să păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum una este speranţa pe care aţi primit-o: aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu, Tată al tuturor, care domneşte peste toate, lucrează prin toţi şi este prezent în noi toţi”.

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice.


(Radio Vatican  - A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 25 iulie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.