Laudato si’ în variantă radiofonică: Viața este un dar

2 august 2015. Laudato si’ în variantă radiofonică: fragmente din Scrisoarea enciclică a Sfântului Părinte Francisc despre  îngrijirea casei comune, apărută și în limba română, la Editura Presa Bună din Iași.

"Lăudat să fii, Domnul meu": enciclica se deschide cu cântul Sfântului Francisc din Assisi care amintește despre casa noastră comună, despre sora noastră maica pământ față de care suntem responsabili, căci nimic din această lume nu ne poate fi indiferent. Dăm citire unor fragmente din primele șase paragrafe ale enciclicei Laudato si', pasaje din care aflăm despre contribuția papilor la îngrijirea casei comune, întrucât: "distrugerea mediului uman este ceva foarte serios, nu numai pentru că Dumnezeu a încredințat ființei umane lumea, ci pentru că viața umană însăși este un dar care trebuie să fie ocrotit de diferite forme de degradare".

Fragmente:

1. „Lăudat să fii, Domnul meu”, cânta sfântul Francisc din Assisi. Acest frumos cânt aminteşte de casa noastră comună ca fiind o soră, cu care împărtăşim existenţa, şi o mamă frumoasă care ne primeşte în braţele sale: „Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră maica pământ, care ne susţine şi ne conduce, şi produce diferite roade cu flori colorate şi iarbă”[1].

 2. Această soră protestează pentru răul pe care i-l provocăm din cauza folosirii iresponsabile şi a abuzului bunurilor pe care Dumnezeu le-a pus în ea. Am crescut crezând că eram proprietarii şi dominatorii săi, autorizaţi să o prădăm. Violenţa care există în inima umană rănită de păcat se manifestă şi în simptomele de boală pe care le simţim în sol, în apă, în aer şi în fiinţele vii. Pentru aceasta, printre săracii cei mai abandonaţi şi maltrataţi este pământul nostru asuprit şi devastat, care „geme şi îndură durerile naşterii” (Rom 8,22). Uităm că noi înşine suntem pământ (cf. Gen 2,7). Însuşi trupul nostru este constituit din elementele planetei, aerul său este cel care ne dă respiraţie şi apa sa ne dă viaţă şi ne răcoreşte.

Nimic din această lume nu ne este indiferent
3. Cu peste cincizeci de ani în urmă, în timp ce lumea şovăia pe marginea unei crize nucleare, sfântul papă Ioan al XXIII-lea a scris o enciclică prin care nu s-a limitat numai să respingă războiul, ci a voit să transmită şi o propunere de pace. A adresat mesajul său Pacem in terris întregii „lumi catolice”, dar adăuga „precum şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă”. Acum, în faţa deteriorării globale a mediului, vreau să mă adresez fiecărei persoane care locuieşte pe această planetă. În exortaţia mea, Evangelii gaudium, am scris membrilor Bisericii pentru a mobiliza un proces de reformă misionară care încă trebuie făcută. În această enciclică îmi propun în special să intru în dialog cu toţi referitor la casa noastră comună.

 4. La opt ani după Pacem in terris, în 1971, fericitul papă Paul al VI-lea s-a referit la problematica ecologică, prezentând-o ca o criză care este „o consecinţă dramatică” a activităţii necontrolate a fiinţei umane: „Printr-o exploatare necugetată a naturii, ea riscă s-o distrugă şi să fie la rândul său victimă a acestei degradări”[2]. A vorbit şi la FAO despre posibilitatea, „sub efectul contraloviturilor civilizaţiei industriale, a […] unei adevărate catastrofe ecologice”, subliniind „urgenţa şi necesitatea unei schimbări radicale în conduita omenirii”, pentru că „progresele ştiinţifice cele mai extraordinare, vitejiile tehnice cele mai uluitoare, creşterea economică cea mai minunată, dacă nu sunt unite cu un autentic progres social şi moral, se îndreaptă, în definitiv, împotriva omului”[3].

 5. Sfântul Ioan Paul al II-lea s-a ocupat de această temă cu un interes crescând. În prima sa enciclică a afirmat că fiinţa umană pare „să nu perceapă alte semnificaţii ale mediului său natural, ci numai pe cel care folosesc scopurilor unei folosiri şi consumări imediate”[4]. După aceea a invitat la o convertire ecologică globală[5]. Dar în acelaşi timp a notat că se pune puţină angajare pentru „a salvgarda condiţiile morale ale unei ecologii umane autentice”[6]. Distrugerea mediului uman este ceva foarte serios, nu numai pentru că Dumnezeu a încredinţat fiinţei umane lumea, ci pentru că viaţa umană însăşi este un dar care trebuie să fie ocrotit de diferite forme de degradare. Orice aspiraţie de a îngriji şi a îmbunătăţi lumea cere să se schimbe profund „stilurile de viaţă, modelele de producţie şi de consum, structurile consolidate de putere care conduc astăzi societăţile”[7]. Dezvoltarea umană autentică are un caracter moral şi presupune respectarea deplină a persoanei umane, dar trebuie să acorde atenţie şi lumii naturale şi „să ţină cont de natura fiecărei fiinţe şi de conexiunea sa reciprocă într-un sistem ordonat”[8]. De aceea, capacitatea fiinţei umane de a transforma realitatea trebuie să se dezvolte pe baza primei donaţii originare a lucrurilor din partea lui Dumnezeu[9].

 6. Predecesorul meu Benedict al XVI-lea a reînnoit invitaţia de „a elimina cauzele structurale ale disfuncţiunilor economiei mondiale şi de a corecta modelele de creştere care par incapabile să garanteze respectarea mediului”[10]. A amintit că lumea nu poate să fie analizată numai izolând unul dintre aspectele sale, deoarece „cartea naturii este una şi indivizibilă” şi include mediul, viaţa, sexualitatea, familia, relaţiile sociale şi alte aspecte. Prin urmare, „degradarea naturii este strâns unită cu cultura care modelează convieţuirea umană”[11]. Papa Benedict ne-a propus să recunoaştem că mediul natural este plin de răni produse de comportamentul nostru iresponsabil. Şi mediul social are rănile sale. Dar toate sunt cauzate în fond de acelaşi rău, adică de ideea că nu există adevăruri indiscutabile care să conducă viaţa noastră, motiv pentru care libertatea umană nu are limite. Se uită că „omul nu este numai o libertate care se creează de la sine. Omul nu se creează pe sine însuşi. El este spirit şi voinţă, dar este şi natură”[12]. Cu preocupare paternă ne-a invitat să recunoaştem că creaţia este compromisă „acolo unde noi înşine suntem ultimele instanţe, unde ansamblul este pur şi simplu proprietatea noastră sau îl consumăm numai pentru noi înşine. Şi risipa creaţiei începe acolo unde nu mai recunoaştem nicio instanţă deasupra noastră, ci ne vedem numai pe noi înşine”[13].

 [1] Cântul creaturilor: Fonti Francescane (FF) 263.

[2] Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 21: AAS 63 (1971), 416-417.

[3] Discurs la FAO la a 25-a aniversare (16 noiembrie 1970), 4: AAS 62 (1970), 833.

[4] Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 15: AAS 71 (1979), 287.

[5] Cf. Cateheză (17 ianuarie 2001), 4: Insegnamenti 24/1 (2001), 179.

[6] Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 38: AAS 83 (1991), 841.

[7] Ibid., 58: pag. 863.

[8] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 34: AAS 80 (1988), 559.

[9] Cf. Id., Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 37: AAS 83 (1991), 840.

[10] Discurs adresat corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (8 ianuarie 2007): AAS 99 (2007), 73.

[11] Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 51: AAS 101 (2009), 687.

[12] Discurs la Deutscher Bundestag, Berlin (22 septembrie 2011): AAS 103 (2011), 664.

[13] Discurs adresat clerului din Dieceza de Bolzano-Bressanone (6 august 2008): AAS 100 (2008), 634.

Redacția R.V. / A.M.