RV 03 sep 2015. Spirit de rugăciune și de slujire, împreună cu harul de a avea ”umeri puternici”, precum cei ai lui Isus, pentru a-i duce în spate pe cei din urmă ai omenirii: este profilul preotului trasat de papa Francisc la discursul adresat joi, 3 septembrie, participanților la cel de-al cincilea capitol general al preoților din Mișcarea Apostolică de Schönstatt. Pontiful a pus accentul pe contemplație, slujire și fraternitate.
Preotul este chemat să stea atât pe turnul contemplației pentru a fi mediator între Dumnezeu și poporul său, după cum Moise stătea pe malul Mării Roșii ca să-l păzească de atacurile faraonului, dar să stea, asemenea lui Cristos, și în mijlocul mulțimii și al necazurilor, ca să-i caute mai ales pe cei spre care nimeni nu-și îndreaptă nici măcar privirea.
Preoții din Mișcarea Apostolică de Schönstatt constituie
o ramură relativ tânără, care împlinește 50 de ani, a acestei mișcări fondate de pr.
Josef Kentenich. El spunea că preotul trebuie să stea "cu urechea la inima lui Dumnezeu
şi cu mâna la pulsul timpului". Aceştia sunt stâlpii pe care se întemeiază o viaţă
spirituală autentică. Printr-o comparație cu viața de familie, s-ar putea spune că
ramura preoților reprezintă copilul cel mai mic din această Mișcare apostolică.
• «Faptul că sunteți ”cei din urmă” oglindește în
mod vădit locul pe care-l ocupă preoții față de frații lor. Preotul nu stă deasupra
nici în față sau în altă parte, dar merge împreună cu ei, iubindu-i cu iubirea lui
Cristos. (…) Să-i cerem Domnul să ne dăruiască umeri puternici cum avea el, pentru
a-i lua în spate pe cei fără speranță (…) și să ne elibereze de carierism în viața
noastră preoțească».
Aniversarea jubiliară, a continuat Pontiful, impune o privire de ansamblu asupra
drumului străbătut în virtutea carismei fondatoare, care ”nu este o piesă de muzeu,
intactă într-o cutiuță de sticlă ca să fie admirată și nimic mai mult”. Fidelitatea
față de carismă ”nu înseamnă nicidecum a o închide într-o sticlă sigilată, ca și cum
ar fi apă distilată, ca să nu se contamineze cu exteriorul”.
• «Nu, carisma nu se păstrează ținând-o la adăpost:
e necesar să fie deschisă și să o facem să iasă, ca să intre în contact cu realitatea,
cu persoanele, cu preocupările și problemele lor».
Papa Francisc a insistat, ca de obicei când se adresează preoților, pe obligațiile
pastorale și pe urgența, dacă se poate spune astfel, de a nu se înstrăina de viața
de zi cu zi a credincioșilor. De aceea, Pontiful a subliniat că pentru un preot pe
primul loc trebuie să stea ”contactul cu Dumnezeu”, ”prima sa iubire”. În această
privință, preotul trebuie să cultive gustul unei rugăciuni căutate cu insistență,
nu una trăită cu plictiseală sau, mai rău, neglijată cu pretextul diferitelor îndatoriri
pastorale. ”Dumnezeu – a spus Sfântul Părinte – să ne elibereze de funcționalism”
și să ne conducă spre idealul arătat de fondatorul acestei Mișcări apostolice: să
stăm cu urechea la inima lui Dumnezeu și cu mâna la pulsul timpului.
• «Nu vă fie teamă de realitate! Realitatea trebuie
luată ca un bine, da, realitatea trebuie luată ca un bine! Asemenea portarului: când
lovesc mingea, de acolo, de unde vine, el caută să o prindă. Există două urechi diferite:
una pentru Dumnezeu și una pentru realitate. Când ne întâlnim cu frații noștri, mai
ales cu cei care în ochii lumii sau ai noștri sunt mai puțin agreați, ce vedem? Ne
dăm seama că Dumnezeu îi iubește, că au același trup pe care Cristos l-a luat sau
rămânem indiferenți la problemele lor?»
Al treilea sfat pe care papa Francisc l-a încredințat preoților din Mișcarea apostolică
din Schönstatt este următorul: ”să nu fiți niciodată singuri”. Slujirea preoțească
devine și mai frumoasă când este împărtășită, ”nu poate fi concepută în mod individual
sau, mai rău, individualist”. În același fel, fraternitatea ”este o mare școală de
ucenicie” creștină, observă papa Francisc, care a încheiat discursul în spaniolă cu
obișnuitul ”vă rog”: fiți mari iertători!
• «Îmi face bine să-mi aduc aminte de un frate de
la Buenos Aires, care este un ”iertător”. Are aproape vârsta mea. Uneori își făcea
scrupule pentru că a iertat prea mult. Într-o zi l-am întrebat: ”Tu ce faci când te
cuprind aceste remușcări?”. ”Merg în capelă, îmi îndrept privirea spre Tabernacol
și spun: Doamne, iartă-mă, am iertat prea mult! Dar să fie clar, în privința iertării,
exemplul rău mi l-ai dat chiar Tu!”»
(rv – A. De Carolis – A. Dancă)
All the contents on this site are copyrighted ©. |