2015-09-04 09:05:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (B): Éffata! Deschide-te!


(RV -  6 septembrie 2015) E ziua Domnului. La începutul sfintei Liturghii duminicale mărturisim împreună credinţa în Dumnezeu a cărui judecată este nepărtinitoare şi invocăm cu încredere milostivirea sa. O facem cu câteva versete luate din psalmul 118/119 care este cel mai lung din toată Psaltirea biblică: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (cf. Ps 118/119,137.124). Acest psalm este dedicat legii, poruncilor, judecăţilor, învăţăturilor lui Dumnezeu şi cuvântului său în general. Isus a condensat cele 176 versete ale acestui psalm într-o simplă cerere pe care ne-a învăţat să o adresăm Tatălui nostru care este în ceruri: „Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt 6,10). În voinţa Tatălui rezidă în mod esenţial viaţa lui Cristos, a Bisericii şi a fiecărui creştin. Să recităm acest psalm cu o atitudine lăuntrică de abandonare în mâinile lui Dumnezeu atât în situaţiile fericite ale vieţii cât şi în cele triste. Să-l recităm cu singura dorinţă ca voinţa lui Dumnezeu să devină efectiv voinţa noastră. Suntem convinşi că în voinţa sfântă a lui Dumnezeu este pacea noastră.

1. Cuvântul în adunarea liturgică
Citirea şi ascultarea împreună a textelor biblice ocupă un loc important în adunările noastre liturgice. Ascultarea Cuvântului este cel dintâi act al catehezei creştine. Când spunem „cateheză”, ne gândim, desigur, la catehism şi la transmiterea învăţăturii dar avem în vedere şi educarea gustului pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Slujbele liturgice fac să se dezvolte în noi o atitudine de acceptare iar ascultarea este primul act de primire a acestui Cuvânt. Ascultarea împreună a Cuvântului şi răspunsul dat de adunarea credincioşilor plăsmuieşte şi întemeiază comunităţile noastre creştine. Toţi am experimentat faptul că în liturgia Cuvântului se stabileşte un dialog veritabil între cititor şi ascultători şi că răspunsul adunării este luat în serios. Acest răspuns se exprimă cu ajutorul rugăciunii psalmilor biblici.

Este interesant de remarcat că în liturgia Cuvântului învăţăm să-i răspundem lui Dumnezeu cu însăşi cuvintele sale. Asta înseamnă că răspunsul nostru este ca un ecou al cuvântului lui Dumnezeu. De fapt, „a catehiza” înseamnă literal „a face să răsune Cuvântul”. Acest Cuvânt se naşte din texte scrise care sunt interpretate de glasul cititorului. Sfintele Scripturi devin un Cuvânt viu pentru că glasul nostru le dă suflare, emoţie, teren fertil pentru dezvoltarea vieţii. Mai mult, Cuvântul ne plasează pe toţi, cititori şi ascultători, într-o situaţie de viaţă ce reproduce mereu gestul donator al lui Dumnezeu. Ca la crearea lumii: Dumnezeu a zis şi s-a făcut.

2.  Cristos vorbeşte „când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură”
În măsura în care liturgia Cuvântului pune în acţiune aceste diferite aspecte, ea devine catehizatoare, oferă un loc de trăire a Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl face „să răsune” şi să vibreze în inimile noastre. În acest sens spunem că trăirea liturgică a Cuvântului este o realitate sacramentală. Când în Biserică se citeşte Sfânta Scriptură, însuşi Dumnezeu îi vorbeşte poporului său şi Cristos, prezent în cuvântul său, îşi propovăduieşte evanghelia. Lecturile biblice constituie un element foarte important al Liturghiei, de aceea ele trebuie ascultate de toţi cu veneraţie. Deşi cuvântul lui Dumnezeu din lecturile Sfintei Scripturi se adresează tuturor oamenilor din toate timpurile şi poate fi înţeles de ei, totuşi, eficacitatea lui sporeşte printr-o expunere vie şi actuală, adică prin omilie, care este parte componentă a acţiunii liturgice (Introducere în Liturghierul Roman 29). Conciliul al II-lea din Vatican învaţă că în acţiunea liturgică, Cristos „este prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbeşte în timp ce se citeşte în biserică sfânta Scriptură” (SC 7).

3. Curaj, nu vă temeţi!
Astăzi textul profetic (cf. Is 35,4-7) şi Evanghelia (cf. Mc 7,31-37) sunt între ele ca promisiunea şi împlinirea ei, ca prefigurarea şi realitatea. Lectura din profetul Isaia începe cu un îndemn către cei slabi de inimă: „Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru! Vine răzbunarea, răsplata lui Dumnezeu! El vine şi vă va mântui” (Is 35,4). Profetul anunţă un fapt sigur şi prezent şi încheie cu o promisiune: „Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor se vor destupa. Atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba celui mut va striga de bucurie” (Is 35,5-6). Îndemnul este adresat unui popor resemnat şi epuizat de şaptezeci de ani de exil în Babilon. Sunt oameni obosiţi trupeşte şi dezorientaţi sufleteşte, descurajaţi în constatarea că istoria nu decurge cum ar trebui: cei necinstiţi sunt aplaudaţi şi cei cinstiţi sunt luaţi în derâdere, bogaţii devin tot mai bogaţi iar săracii tot mai săraci.

Invitaţia la curaj răsună de multe ori în istoria biblică. Şi pe bună dreptate, căci omul are mereu nevoie de încurajare. Avea nevoie, de pildă, poporul lui Israel în pustiu în timp ce călătorea spre un ţinut şi o libertate ce păreau că se îndepărtează tot mai mult. Are nevoie fiecare om care, ca dreptul Iob, e lovit de o boală cumplită şi abandonat de toţi se întreabă despre felul cum lucrează Dumnezeu şi ce rost are viaţa. Au nevoie de încurajare discipolii lui Isus persecutaţi şi dezminţiţi în misiunea lor. Din toate aceste motive şi din multe altele, cuvântul lui Dumnezeu repetă continuu: „Fiţi tari, nu vă temeţi”, dar este o încurajare diferită de multele asigurări banale ce au loc între oameni. Înainte de toate pentru că este indicat temeiul adevăratului curaj. Singura raţiune în măsură să le justifice cu adevărat asigurarea: „Iată Dumnezeul vostru!  El vine să vă mântuiască”. Nu există altă raţiune mai solidă decât aceasta. Dacă Dumnezeu este cu noi, atunci totul trebuie să aibă un rost, chiar şi ceea ce acum pare pentru noi de neînţeles şi contradictoriu. Este o încurajare diferită şi pentru că nu înşeală, nu atenuează dificultăţile şi nu garantează nimic imediat şi pe un preţ mic. Încurajarea lui Dumnezeu este exigentă şi angajantă. Cuvântul lui Dumnezeu nu promite că elimină truda, nici nu scurtează drumul, ci asigură mai degrabă că osteneala are un sens. Dumnezeu nu zice: „Curaj, vin imediat şi vă scutesc de trudă şi necazuri”. Dumnezeu zice în schimb: „Fiţi tari, pentru eu sunt cu voi”. Şi aici se adaugă a treia caracteristică a încurajării lui Dumnezeu, cea mai surprinzătoare. Dumnezeu ne încurajează, putem spune, din interiorul situaţiei noastre; ne încurajează împărţind cu noi necazul şi oboseala. Noi îi susţinem pe alţii din exterior, detaşaţi, fără o adevărată solidaritate. Încurajarea noastră de cele mai multe ori se reduce la vorbe.

Dumnezeu s-a făcut om cu omul, împărtăşind oboseala, eşecul, durerea şi moartea. A luat asupra sa soarta dreptului persecutat şi a săracului dispreţuit. Citind descrierile profetice, mulţi aşteptau un Mesia care trebuia să pună capăt acestor necazuri, în schimb a venit Fiul lui Dumnezeu care le-a împărtăşit. Tocmai în această împărtăşire stă încurajarea. Dacă Fiul lui Dumnezeu le-a asumat, înseamnă că ele au o valoare. Îndemnul „Fiţi tari” este justificat de faptul că Dumnezeu este cu noi, solidar cu noi.

4. Evanghelia zilei: consideraţii marginale importante
Evanghelia (cf. Mc 7,31-37) prezintă vindecarea unei persoane lipsite de auz şi de darul vorbirii. În Biblie a fi surzi, înseamnă a nu primi mesajul de mântuire al lui Dumnezeu. De obicei, Dumnezeu se plânge de surzenia lui Israel, poporul său ales. Şi noi prinşi de mii de lucruri de făcut, înconjuraţi de zgomote, de vorbărie, de opinii, ne vine greu să dăm curs dorinţei profunde de sens pe care o purtăm în inimă şi să ascultăm glasul Domnului. Întocmai cum se întâmplă cu protagonistul pericopei evanghelice de azi. Este vorba de un infirm, un surd care vorbea cu greu încât nu se putea înţelege şi nu putea stabili legături normale cu alţii. Din cauza infirmităţii era destinat să se închidă faţă de lumea externă. Avem aici imaginea omului contemporan, individualist şi solitar, narcisist şi căutător de vizibilitate, axat total pe propria persoană şi mereu nemulţumit.

Pe timpul lui Isus se credea că sfinţenia ar fi invers proporţională cu distanţa de Ierusalim. Cei din ţinutul Iudeei se puteau încă salva, dar cei din Galileea şi din Decapoli, pe lângă cei din Samaria, zone de hotar locuite de populaţii mixte, erau consideraţi pierduţi. Decapoli se referă la zece oraşe în majoritate păgâne, susţinute de Roma în autonomia lor administraţia evreiască, aplicând principiul „divide et impera”. Izraeliţii evlavioşi, pentru a urca la Ierusalim, treceau peste râul Iordan şi urmau strada care traversează teritoriile păgâne, dar fără să intre în niciodată în oraşele considerate pierdute. Isus îşi începe activitatea de predicator al împărăţiei lui Dumnezeu tocmai la triburile lui Zabulon şi Neftali, primele care căzuseră sub asirieni, cu şase sute de ani în urmă. Deoarece el a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei drepţi ci pentru cei păcătoşi. Nu fuge de cei socotiţi necuraţi. Ci îi salvează.

Vindecarea povestită de Evanghelia de azi, face ca mulţimea uluită peste măsură să exclame la adresa lui Isus: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească” (Mc 7,37). Numai cine nu se aşteaptă la mântuire, pentru că se consideră nevrednic, este în stare să se bucure atât de mult de mântuirea neaşteptată.

Surdul care vorbea cu greu este condus la Isus de către prieteni. Totdeauna sunt alţii care ne conduc la Cristos, care ne vorbesc despre el şi ni-l arată. Biserica, uneori incoerentă şi slabă, este compania celor care conduc la Cristos. Aceasta este treaba Bisericii, la aceasta „serveşte” Biserica, să dea mărturie despre Cristos. Dar e nevoie de smerenie, de umilinţă pentru a se lăsa conduşi. Lumea noastră a făcut din aroganţă un stil de viaţă. Se găsesc tot mai multe persoane care ştiu totul, judecă, fac declaraţii zgomotoase, dar nu ştiu să se întrebe despre ei înşişi. Dar şi despre Evanghelie ştiu deja totul încât se întreabă ce mai este de învăţat. Li se poate răspunde că nimic, deoarece credinţa este înainte de toate o întâlnire. O întâlnire cu persoana lui Isus. După întâlnirea cu el iubirea împinge la o cunoaştere tot mai profundă. Dar pentru a-l întâlni trebuie să te mişti, să ieşi din anumite certitudini dobândite. Pe surdul bâlbâit Isus îl ia la o parte din mulţime. În haosul cotidian şi în mijlocul mulţimii nu reuşim să auzim bine. Căutarea credinţei are loc în mod personal, inimă la inimă, într-o atitudine reală de primire. Dumnezeu ne vorbeşte, dar pentru a-l auzi, trebuie să taci.

Isus face gesturi de vindecare: i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Éffata!”, cuvânt din limba aramaică vorbită de Isus şi care înseamnă „Deschide-te!” (cf. Mc 7, 33-34). Pe timpul lui Isus se credea că saliva ar conţine suflarea. Isus vrea să-i transmită infirmului propriul spirit şi într-adevăr reuşeşte.  Căci, „îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect” (Mc 7,35). Viaţa noastră de credinţă are nevoie de semne, de gesturi concrete, de sacramente. Credinţa descoperită este trăită şi celebrată; e făcută din gesturi în care recunoaştem lucrarea Domnului pentru noi, pentru umanitate. Însă, şi se întâmplă, dacă suntem vindecaţi este pentru a vesti altora vindecarea noastră profundă. Avem nevoie de creştini vindecaţi, de vestitori de speranţă, de credincioşi împăcaţi. Noi care am auzit lucrările minunate ale lui Dumnezeu putem striga cu mulţimea din Decapoli: „Toate le-a făcut bine” (Mc 7,37).

5. Éffata! - Dedchide-te!
Cum să nu vedem legătura dintre pericopa evanghelică de azi şi ritul „Éffata!”, care este facultativ la celebrarea Botezului? Slujitorul care celebrează atinge gura şi urechile copilului spunând: ”Domnul nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească, să-ţi dea harul de a asculta cu bucurie cuvântul său şi de a mărturisi credinţa, spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu Tatăl”. Despre surdo-mut, evanghelistul notează: „Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect” (Mc 7,35). Sensul povestirii este evident. Cine primeşte Botezul se desparte de lumea sa veche şi este în stare să înţeleagă sensul cuvântului lui Dumnezeu, să se roage în mod nou şi să vestească altora Evanghelia pe care a primit-o. Suspinul pe care Isus îl emite în a-i da surdo-mutului auzul şi vorbirea, face aluzie la suflul Duhului Sfânt, care la Botez intervine pentru a duce la împlinire naşterea noii creaturi.

Prin botez, Cristos intervine în viaţa oamenilor, oricare ar fi originea lor, pentru a-i deschide la Cuvântul salutar, salvator şi, prin aceasta, la prezenţa şi harul lui Dumnezeu Tatăl său. „Deschide-te!” Nu este oare lucrul cel mai bun ce s-ar putea dori oricărei persoane care începe să-l caute pe Dumnezeu, dar şi oricărui botezat? A se deschide pentru a se libera de certitudinile proprii şi a primi noutatea Evangheliei.

6. Surdomuţi, întrucât păgâni sau întorşi la păgânism
Astăzi se vorbeşte tot mai frecvent despre tăcerea lui Dumnezeu. Profeţii lui Israel erau însă convinşi de contrariul, şi anume că Dumnezeu vorbeşte, îi cheamă personal pentru a-i trimite la poporul lui Israel. De altfel, evreul pios spune, înainte de a citi Sfintele Scripturi: „Vorbeşte, Doamne, căci sluga ta ascultă”.

Trebuie să înţelegem bine natura tăcerii lui Dumnezeu. Numai într-o comunitate păgână sau creştină doar la început apoi redevenită păgână, se poate vorbi despre tăcerea lui Dumnezeu. Constatăm mai degrabă că oamenii nu mai sunt în stare să perceapă ceea ce Dumnezeu le vorbeşte prin limbajul naturii, al istoriei şi al evenimentelor chiar dureroase din viaţă. Au pierdut oare oamenii alfabetul vieţii, alfabetul creaturilor? Dar ştim că „cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi lucrarea mâinilor sale o vesteşte tăria” (Ps 19/18,1). Universul este un imn închinat slavei lui Dumnezeu, iar acest lucru se poate afirma cu atât mai mult despre legea Domnului. Revelaţia tăcută a creaţiei este oferită tuturor oamenilor, însă Legea, privilegiul lui Israel, dezvăluie inimii celui credincios perfecţiunea lui Dumnezeu, dreptatea lui, adevărul şi bunătatea lui. Ea îl îndeamnă să imite viaţa lui Dumnezeu. Şi să nu credem că pierderea acestei capacităţi ar duce la îmbogăţirea omului sub alte aspecte pur umane, ca şi cum pierderea auzului la urechea dreaptă ar dubla capacitatea de auz a urechii stângi.

De adăugat că în zilele noastre s-a verificat o situaţie aproape incredibilă. În timp ce milioane şi milioane de oameni comunică virtual în lumea globalizată, alte milioane umblă disperaţi prin lume, pentru că până şi în Biserică e greu să găsească pe cineva care să-i asculte. Rezultatul? Cine nu este în stare să adopte o atitudine de ascultare a lui Dumnezeu, nu este în măsură nici să se dispună pentru a-i asculta pe alţii.

7. Cuvântul şi ascultarea
Evanghelia de azi este o invitaţie la a depăşi cercul izolării egoiste pentru a recupera capacitatea de ascultare şi de cuvânt, şi pentru a-i ajuta pe alţii să o recupereze. În această direcţie merge lectura a doua din Scrisoarea sfântului Iacob, în care este prezentată o comunitate creştină care, întrucât a uitat învăţămintele Evangheliei, face discriminări între bogaţi şi săraci, între învăţaţi şi ignoranţi, lucru exact contrar modului de a învăţa şi de a trăi al lui Isus.

Timpurile mesianice s-au împlinit. Isus a venit ca să realizeze în numele Tatălui, planul unei umanităţi noi, în care cuvântul şi ascultarea au întâietate, precedând orice tip de raport uman pentru că la baza lor este legea iubirii. Dacă Biserica nu este în stare să realizeze acest proiect, atunci ea încetează de a-şi împlini menirea, vocaţia şi misiunea ei.

8. Menirea omului: preamărirea lui Dumnezeu
Surdo-multul vindecat este simbolul omului salvat şi reînnoit de Cristos Domnul, devenit capabil să vorbească cu Acela care într-o comunitate de fraţi şi surori, este preamărit, simţit şi rugat chemându-l zilnic „Tatăl nostru”.

Împreună cu locuitorii ţinutului Decapoli concludem şi noi, plini de uimire pentru mântuirea înfăptuită de Fiul său Cristos Domnul: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”. Preamărindu-l pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt plini de recunoştinţă spunem cu psalmistul:

Îl voi lăuda pe Domnul în toate zilele vieţii mele.
Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi.
Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi.
Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi.
Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin.
Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi.
Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam (Ps 145/146 ,7.8-9a.9bc-10).

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 4 septembrie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.