Considerații omiletice: Duminica a 27-a de peste an (anul B)

(RV - 4 octombrie 2015) E Ziua Domnului. „Toate se află în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt cuprinse în ele; tu eşti Stăpânul universului” (cf. Est 4,11). Sfânta Liturghie începe cu această mărturisire de credinţă din cartea Esterei. Evreul Mardoheu şi apoi fiica sa adoptivă Ester(a) se roagă lui Dumnezeu să împiedice persecuţia împotriva celor din neamul lor aflaţi în diaspora persană. Toată cartea este dominată de credinţa că Dumnezeu lucrează în mod tainic, în pofida răutăţii şi a intrigilor urzite de oameni, şi că nimeni nu se poate împotrivi voinţei sale.

Dincolo de conjuncturile istorice, astăzi Isus ne aminteşte, care este voinţa lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. La început Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie, pentru ca împreună să fie o singură viaţă în iubire. De aceea omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit.

1. Primatul iubirii
De fapt, lecturile biblice propuse la liturghia acestei duminici se integrează reciproc alcătuind o minunată cateheză despre legământul de iubire dintre un bărbat şi o femeie, care constituie baza şi în acelaşi timp liantul familiei. Cateheza coincide în mod providenţial cu deschiderea în Vatican a Sinodului ordinar al Episcopilor pe tema: „Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lumea contemporană”.
Versetul ce precede proclamarea Evangheliei reaminteşte întâietatea iubirii ca legătură indispensabilă pe care se construieşte nu doar comunitatea bisericească dar şi acea comunitate originară şi mai difuză care este familia: „Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită” (1In 4,12b). Acest verset este luat din prima Scrisoare a sfântului Ioan care continuă: „Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Aceste cuvinte exprimă ceea ce constituie centrul credinţei creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său în istorie. Sfântul Ioan oferă apoi, ca să spunem aşa, o formulă sintetică a existenţei creştine: „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi”. Deci, iubirea îşi are originea în Dumnezeu care o împărtăşeşte făpturilor sale şi în acest fel ea ajunge la „desăvârşire” în inima omului. Modelul primordial al iubirii prin excelenţă este iubirea dintre bărbat şi femeie, în care trupul şi sufletul participă în mod inseparabil şi în care fiinţei umane i se deschide o promisiune de fericire ce pare irezistibilă. Însă, fără iubirea lui Dumnezeu omul riscă să zădărnicească ceea ce are mai personal şi mai spontan. Capacitatea omului de a iubi femeia, capacitatea femeii de a iubi bărbatul, capacitatea acestora de a iubi proprii copii tinde să se epuizeze dacă nu se alimentează continuu din izvorul iubirii lui Dumnezeu.

Astăzi prima lectură (Gen 2,18-24) şi pericopa evanghelică (Mc 10,2-16) sunt perfect sintonizate, nu doar pentru că tratează aproape acelaşi argument, deşi din unghiuri diferite, dar şi pentru că Isus face referinţă directă la anumite afirmaţii din cartea Genezei pentru a arăta că legea „divorţului”, a ruperii legământului de iubire nu făcea parte din planul originar al lui Dumnezeu în privinţa căsătoriei: „De la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui… ». Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10, 6-7.8).

2. „Nu este bine ca omul să fie singur”
Începem, deci, cu fragmentul din cartea Genezei care conţine învăţătura cea mai înaltă pe care Vechiul Testament ne-a transmis-o despre semnificaţia atracţiei reciproce care face ca bărbatul să caute şi să întâlnească femeia şi invers, femeia să caute şi să întâlnească bărbatul. Să fie acest fenomen doar un joc de impulsuri hormonale, doar o declanşare iraţională a instinctului care se justifică în propria reproducere şi liniştire, ca şi cum omul ar avea în sine energii ce-i scapă de sub control şi pe care nu reuşeşte să le încadreze în efortul înţelegerii de sine ca făptură unică şi irepetabilă? Sau poate acest fenomen natural corespunde unui plan ce trece dincolo de om şi pe care omul trebuie să-l respecte pentru a fi pe deplin el însuşi?

„Masculin” şi „feminin” ar fi în acest caz „semne” şi externe, revelatoare ale planului lui Dumnezeu care vrea să „dăruiască” bărbatul femeii şi femeia bărbatului pentru a exprima amândoi o experienţă de iubire capabilă să lărgească şi să reproducă misterul vieţii, în care iubirea atinge forma sa cea mai consistentă şi în acelaşi timp cea mai concretă. La acest punct este clar că „sexualitatea” capătă demnitatea sa cea mai înaltă ce nu poate fi „degradată” la simplu exerciţiu fiziologic, precum digestia, actul de a mânca. Misterul iubirii şi al vieţii trece prin uzul corect al sexualităţii. Toate acestea se pot desprinde, deşi prin imagini şi simboluri foarte adecvate, din povestirea despre formarea femeii alcătuită de autorul biblic (jahvist) în al doilea capitol al Genezei.

Înainte de toate autorul descrie omul în „solitudinea” şi în „unicitatea” sa în raport cu toate celelalte fiinţe vii. Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. Domnul Dumnezeu a plămădit din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum le va numi. Şi orice nume pe care avea să-l dea omul fiecărei fiinţe vii, acela era numele ei. Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor fiinţelor câmpului. Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui (cf. Gen 2,18-20).
Punerea „numelui” la toate fiinţele vii şi clasificarea lor denotă superioritatea omului care le cunoaşte natura, funcţia şi chiar finalităţile exprimate în „nume”. Acesta, în perspectiva biblică, este ca „definiţia” cognitivă a lucrurilor şi poarta de intrare în lumea lor cea mai tainică.

3. Dar omul nu şi-a găsit un ajutor pe potriva lui
Remarcăm că accentul nu cade pe „superioritatea” omului în raport cu celelalte fiinţe vii, ci mai degrabă pe „unicitatea” şi „solitudinea” lui. Deşi înconjurat de o multitudine de alte fiinţe, omul se simte „singur”! Pentru ce? Răspunsul îl găsim in text când se spune că omul nu a găsit între acele fiinţe vii una care „să-i stea în faţă”, să i se potrivească, una care să fie cvasi oglinda lui (cf. Gen 2,20). Din continuarea povestirii rezultă că „ajutorul” despre care se vorbeşte nu este un alt om, alt bărbat ca el, fiinţă raţională ca cea dintâi şi de aceea perfect egală şi capabilă să-l înţeleagă, să dialogheze, să discute, dar „femeia”, întrucât „pe potriva lui” şi în acelaşi timp „diferită” de el.

Evident, autorul sacru vrea să prezinte omul întrucât este deschis „darului” vieţii, dăruindu-se într-o întâlnire generativă care nu este doar un fapt pur şi simplu biologic, dar şi integrare afectivă şi psihologică. Fără „femeie”, omul ar fi fost „singur” chiar în mijlocul a milioane de alţi oameni. Femeia este aceea care permite „vieţii” umane să continue să se regenereze şi să se retransmită. Drept care acelaşi autor spune mai târziu că „omul a dat femeii sale numele de Eva pentru că ea a devenit mama tuturor celor vii” (Gen 3,20). De fapt, numele de Eva având ca rădăcină verbul din limba ebraică „a trăi” subliniază funcţia măreaţă a transmiterii „vieţii”.

4. „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea”
„În sfârşit!”, exclamă omul. Un freamăt de bucurie îl străbate pe om când Dumnezeu printr-un gest simbolic îi scoate o „coastă” pe care o „plăsmuieşte” în femeie şi i-o prezintă ca dar de nuntă. Şi omul a zis: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată” (Gen 2,23). Expresiile folosite în text spun mai mult decât recunoaşterea unei „asemănări” a femeii cu bărbatul. Ele redau bucuria regăsirii de către bărbat a identităţii sale originare. Aşa cum „coasta” este parte din fiinţa sa, la fel „femeia”, deşi distinctă, este menită să constituie o singură fiinţă cu el. Acest lucru este redat bine în ebraică şi de jocul de cuvinte: ‘ish = bărbat iar ‘ishàh = femeie; în latină “vir” şi respectiv “virago”.

5. Bărbatul şi femeia „vor fi un singur trup”
Comentează hagiograful biblic la sfârşitul povestirii: „De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Revine termenul „trup”, „carne” (καὶ ἔσονται οἱ δύο εἰς σάρκα μίαν) cu referinţă nu doar la unirea sexuală în căsătorie, dar şi la unitatea primordială care făcea legătura celor două fiinţe. Este ca şi cum acestea ar fi ţinute una în alta şi ar avea nevoie de cineva care să scoată afară „coasta” pentru a-i da o existenţă proprie autonomă. Fraza subliniază forţa aproape instinctivă care îi leagă pe cei doi într-o iubire ce învinge chiar pe aceea care îi leagă pe copii de părinţii lor. Acum înţelegem unde voia să ajungă autorul sacru prin toate acele imagini şi gesturi simbolice folosite pentru a descrie formarea femeii. Voia să prezinte „misterul” căutării reciproce şi al integrării bărbatului şi femeii, care numai în căsătorie, întrucât deschisă spre darul vieţii, îşi află soluţia şi exaltarea proprie. În această perspectivă, sexualitatea devine instrument de iubire şi de dăruire de viaţă, nu joc steril de zădărnicire şi epuizare erotică (deşi în doi). Acesta rămâne întotdeauna expresie de închidere şi de moarte şi, de cele mai multe ori, şi de violenţă, fizică sau morală. Cât priveşte somnul adânc pe care Dumnezeu îl face să cadă asupra omului pentru a extrage femeia din el (cf. Gen 2,21), imaginea este plină de semnificaţii: rămâne mereu „misterios” faptul acestei „bipolarităţi” bărbat-femeie pe care Dumnezeu a înscris-o în natura umană prin creaţie.

6. Bărbatul şi femeia în planul lui Dumnezeu
Să rezumăm cele spuse până aici. Dincolo de limbajul imaginativ, povestirea din primele pagini ale Genezei vrea să arate că bărbatul şi femeia au aceeaşi origine, aceeaşi natură şi aceeaşi demnitate şi că unul este incomplet fără alta. Aşa se explică atracţia şi uniunea profundă ce se stabileşte între cei doi: „De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Deci bărbatul şi femeia au o origine comună, sunt fiinţe complementare şi egale în demnitate. Această primă afirmaţie revoluţionează mentalitatea timpului potrivit căreia femeia ar fi inferioară bărbatului. Israelul însuşi, cum reiese din legislaţia sa, nu a fost capabil să-i perceapă importanţa şi noutatea. Şi nici creştinii – trebuie să recunoaştem - nu au fost întotdeauna în stare s-o înţeleagă. Dependentă de prima, dar nu mai puţin bogată în consecinţe este a doua afirmaţie şi anume că bărbatul şi femeia se întâlnesc pentru a ieşi din solitudine: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2, 18). Omul nu se realizează singur. Nu-i este de-ajuns existenţa, nici munca şi nici stăpânirea asupra animalelor. Omul se regăseşte pe sine intrând în dialog cu cineva nu egal cu el ci asemănător lui. Atunci Dumnezeu îi dăruieşte omului „un ajutor pe potriva lui”, care „să-i stea în faţă”. Întâlnirea dintre om şi femeie depăşeşte cu mult sfera pur şi simplu sexuală. Este o comuniune globală a întregii fiinţe căci amândoi „vor fi un singur trup” (Gen 2, 24). Dumnezeu însuşi o conduce pe femeie la om (cf. Gen 2,22). Reacţia acestuia este una de surpriză şi bucurie descoperind în femeie tocmai aspectele care-i corespundeau, de dialog şi de ajutor imposibil de găsit în altă parte deşi dorite. Bucuria şi surpriza constituie atmosfera dominantă a întregii povestiri. Atunci omul intonează primul cântec de iubire din istorie: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată” (Gen 2, 23). Crearea femeii alături de om întră în marile lucrări minunate ale lui Dumnezeu.

7. „Îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia?”
Ţinând cont de învăţătura profundă din cartea Genezei, înţelegem şi mai bine răspunsul dat de Isus fariseilor care îl întreabă dacă „îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia” (Mc 10,2). Întrebarea nu era atât de evidentă, cum apare la prime vedere, mai mult, este insidioasă. Textul spune că fariseii s-au apropiat de Isus ca să-l pună la încercare. De fapt, pentru cunoscătorii Bibliei, precum fariseii, trebuia să fie clar că în planul lui Dumnezeu, aşa cum este prezentat în cartea Genezei (cf.1,27; 2,2) şi la care Isus face referinţă în răspunsul său, „lăsarea”, sau „repudierea” propriei soţii nu era permisă în niciun fel. Exista totuşi o prescripţie mozaică, ce permitea „repudierea” femeii în câteva cazuri. Astfel pe timpul lui Isus divorţul era admis pe baza unui pasaj din cartea Deuteronomului (cf. Deut 24,1) şi despre interpretarea căruia se discuta în principalele şcoli ale timpului. Întrebarea era cum se poate armoniza acea prescriere cu învăţătura din capitolele 1 şi 2 din Geneză, pe care tradiţia le atribuia deopotrivă lui Moise? Nu există aici o contradicţie între cele două poziţii privind lăsarea femeii? De fapt aici se află toată subtilitatea întrebării insidioase a fariseilor, cel puţin în textul evanghelistului Marcu. În schimb, evanghelistul Matei pare să deplaseze discuţia pe terenul controverselor dintre cele două şcoli principale, cea progresistă şi laxistă condusă de Hillel şi cea rigoristă şi conservatoare condusă de Shammai. Controversele priveau motivele care puteau legitima „actul de despărţire”.

8. „Din cauza împietririi inimii voastre…”
Isus iese din încurcătură fără să contrapună între ele cele două texte, dar lămureşte motivul pentru care Moise a făcut această concesie neobişnuită. Negreşit, admiterea legală a repudierii femeii este un „vulnus”, o rană, o ruptură în raport cu planul primordial al lui Dumnezeu. Fariseii voiau să-l provoace pe Isus: „Să vedem care e părerea lui?” Ca întotdeauna Isus pune chestiunea în modul său propriu. Nu se întreabă cum trebuie interpretat acel pasaj din legea lui Moise. Pe Isus îl interesează care este intenţia fundamentală şi originară a lui Dumnezeu care conduce planul mântuirii, şi din care toţi trebuie să se inspire, dincolo de orice concretizare istorică acumulată de tradiţie. Aici găsim deja o învăţătură privind metoda. Nu este suficient să recurgi la tradiţii. Trebuie să le evaluezi în baza dinamismului lor profund, ţinând cont de intenţia iniţială care le-a generat şi pe care ele, în felul lor şi la timpul respectiv, au căutat să o exprime. Uneori au trebuit să plătească tribut slăbiciunii oamenilor, puţinei lor credinţe şi păcatelor lor. Este un principiu ce trebuie aplicat şi Scripturilor. Totul este cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt texte şi texte. Isus nu pune pe acelaşi plan cartea Genezei şi cartea Deuteronomului. Prima dezvăluie intenţia profundă a lui Dumnezeu, fără nici o adaptare la situaţie. A doua are în vedere împietrirea inimii oamenilor. Nu totul este deopotrivă de important şi de normativ. Scripturile trebuie meditate, trebuie scrutate.

La întrebarea care i-a fost pusă, Isus răspunde că intenţia profundă la care trebuie să se facă referinţă în chestiunea căsătoriei este legământul, adică solidaritatea fără şovăieli, aşa cum se afirmă în cartea Genezei: „şi vor fi un singur trup”. Este exact aceeaşi logică de solidaritate şi de iubire – raportată la cazul de căsătorie – pe care Isus o învaţă continuu discipolilor săi şi pe care el însuşi o trăieşte parcurgând calea crucii.
De fapt, Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10,5-9). Aici e vorba de a imita fidelitatea lui Dumnezeu care este definitivă şi fără regrete. Este o solidaritate fără compromisuri.
În alte cuvinte, aici nu-i vorba de norme sau de cazuistici juridice. Aici este vorba de a reface „inima” oamenilor! Cât timp vor fi oameni „cu inima împietrită” (sklerokardìa), adică închisă faţă de Dumnezeu şi faţă de cerinţele sale de iubire şi de fidelitate, mereu se va putea găsi o portiţă pentru a se sustrage de la orice lege, chiar de la cea mai frumoasă şi sublimă. Omul este mereu tentat să se închidă în propriul egoism, considerându-l pe altul, fie chiar propria femeie sau propriul bărbat, o povară inutilă!

De aceea Isus, în timp ce reaminteşte planul iniţial al lui Dumnezeu asupra căsătoriei, indică şi pe ce cale acesta poate şi trebuie să fie fi pus în practică. Este vorba de „convertirea” inimii. Cu oameni „reînnoiţi” se poate „reînnoi” şi semnificaţia căsătoriei, readucând-o la concepţia ei originară. Tocmai acesta este mesajul pe care Isus îl propune creştinilor: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10, 9). Odată cu Cristos a reînflorit în inima oamenilor posibilitatea de a se iubi cu iubire unică, fidelă şi indestructibilă. El ne-a dat exemplu dar mai ales ne dă puterea harului său. În această lumină înţelegem de ce credincioşii consideră căsătoria ca sacrament al Bisericii. Înseamnă a-l accepta pe Cristos ca amplificator şi „supliment” al „micii” iubiri pe care bărbatul şi femeia sunt tentaţi mereu să şi-o retragă, pentru a o îndrepta poate în altă parte, din ce în ce mai sărăcită şi banalizată, până ce se stinge, se epuizează.

9. „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter”
Acest mesaj, deşi suficient de clar, Isus îl reaminteşte discipolilor săi care intraţi în casă, l-au întrebat din nou asupra aceluiaşi argument: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter” (Mc 10, 11-12). Această scenă este tipică evanghelistului Marcu şi face parte din „secretul” mesianic. Doar unui grup restrâns de prieteni Isus îi dezvăluie „noutatea” mesajului său şi a persoanei sale, şi de asemenea „noutatea” căsătoriei creştine. Aşadar, nu doar divorţul, fie din partea bărbatului, fie din partea femeii, este împotriva planului lui Dumnezeu, dar şi noua căsătorie este prezentată de-a dreptul ca „adulter”, întrucât persistă mereu şi în orice caz legământul precedent.

10. „Lăsaţi copiii să vină la mine”
Tabloul conclusiv al copiilor care sunt prezentaţi lui Isus ca să-i „mângâie” în timp ce discipolii îi ”ceartă”, atât în textul evanghelistului Matei (Mt 19,13-15) cât şi cel al lui Marcu (Mc 10,13-16), urmează discuţia despre căsătorie şi divorţ. Şi fie o aşezare întâmplătoare sau este intenţia urmărită de evanghelişti? Unii specialişti văd în această ordine o intenţie precisă. Este ca şi cum evangheliştii ar spune că cele dintâi victime ale divorţului şi căsătoriilor destrămate sunt tocmai „cei mici” „copiii”, cărora Isus le acordă toată atenţia şi duioşia. Este clar că situaţiile socio-culturale de astăzi şi cele de atunci sunt total diferite. Situaţia copiilor în general era mult mai disperată şi dramatică la popoarele antice decât la cele din zilele noastre. Şi din acest motiv se înţelege atitudinea şi interesul lui Isus pentru copii.

Însă aici interesul lui Isus este pentru „copil” ca atare, făcând abstracţie de faptul că este fiul unei familii destrămate sa al unui divorţ. Prin simplitatea şi inocenţa sa, şi chiar datorită fragilităţii şi lipsei sale de pretenţii, datorită capacităţii sale de a se încredinţa oricui îi arată simpatie, „copilul” poate deveni uşor simbolul celui care caută cu adevărat „împărăţia lui Dumnezeu” în umilinţă şi cu deplină încredere în puterea cuvântului. De aceea Isus ne invită pe toţi să primim împărăţia cerului „ca un copil”. Văzându-i pe apostolii care îi certau pe copii, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei” (Mc 10,14-16).

Este un tablou emoţionant şi plin de smerenie. Şi în acest caz Isus merge împotriva curentului. E adevărat că societatea evreiască vedea în copii o binecuvântare a lui Dumnezeu. La serviciul liturgic pentru încheierea căsătoriei folosindu-se psalmul 127/128 se invoca binecuvântarea lui Dumnezeu care era recunoscută mai ales în rodnicia familială: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale” (Ps 127/128,3). Totuşi, deşi preţuia copiii, societatea ebraică îi ţinea la distanţă, cum se spune despre apostolii care îi îndepărtau certându-i, crezând că prin asta tutelează mai bine demnitatea Învăţătorului. Este o invitaţie şi pentru noi la a redescoperi „lumea” copiilor şi mai ales la „a-i imita” în simplitatea şi încrederea lor. Copii pot deveni „învăţători” pentru cei mari.

11. „De aceea nu se ruşinează să-i numească fraţi”
Şi datorită acestei atitudini faţă de copii, pe lângă celelalte gesturi ale vieţii lui Isus, înţelegem cât este de adevărat ceea ce scrie autorul scrisorii către Evrei cu privire la condescendenţa lui Cristos. Deşi fiind „fiu al lui Dumnezeu”, în întrupare el s-a înjosit, a coborât la nivelul condiţiei umane, asumându-i limitele, suferinţa, sensul de neputinţă în faţa morţii şi chiar în faţa răului. Tocmai de aceea are capacitatea de „a ne înţelege” din interiorul mizeriei noastre şi a deznădejdii noastre: Fraţilor, vedem că cel care a fost „cu puţin mai mic decât îngerii”, Isus, pentru că a suferit moartea, este „încununat cu măreţie şi cinste”, întrucât, prin harul lui Dumnezeu, el a suferit moartea pentru fiecare om. Într-adevăr, se cuvenea ca acela pentru care sunt toate şi prin care există toate, care voia să ducă mulţi fii la glorie, să-l desăvârşească prin suferinţă pe iniţiatorul mântuirii lor. De fapt, şi cel care sfinţeşte, şi cei sfinţiţi, toţi au aceeaşi origine. De aceea nu se ruşinează să-i numească fraţi” (Evr 2,9-11).

Isus Cristos „încununat cu măreţie şi cinste” este deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu şi adevărat om, frate al nostru. El ne-a salvat prin moartea sa pe cruce pentru a ne face părtaşi la slava sa. După ce Cristos a devenit „fratele” nostru, este mai uşor pentru noi toţi să redescoperim sensul trăirii noastre „în familie”.

12. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită, tu le dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 2 octombrie 2015)