De ce ne rugăm pentru cei morţi?

RV 03 noiembrie 2015. Comemorarea tuturor morţilor nu este doar o sărbătoare recurentă, ci şi prilejul de a medita asupra celui mai mare mister al omului: moartea – aceasta este ceea ce a amintit într-un interviu pentru postul nostru de radio preşedintele institutului teologic Abruzzese-Molisano, mons. Michele Masciarelli. Prelatul a vorbit despre importanţa pe care o are Pomenirea morţilor şi rugăciunea pentru cei răposaţi în viaţa fiecărui creştin:

• „Tema morţii este o temă care priveşte viaţa. Este ultimul act al vieţii. Ba mai mult, ideea de moarte însoţeşte de la început ideea de viaţă. Romanii spuneau «Quotidie morior», în fiecare zi noi murim, moarte fiind parte din viaţa noastră. De aceea să eliminăm această temă nu este o alegere înțeleaptă, pentru că ideea morții înseamnă, printre altele, conștientizarea faptului că viața umană este jucată tocmai în ultima sa instanţă. Este «sigiliul final cel care este necesar și este esențial pentru viața fiecăruia dintre noi»”.

Acelaşi teolog a explicat care este sensul morţii pentru un creştin, sau mai precis, care ar trebui să fie:
• „Există o expresie a lui Blaise Pascal, care spune că «ultimul act al vieţii noastre este teribil: pe cât de frumos putea fi restul comediei, aruncăm puţină ţărână deasupra şi s-a încheiat pentru totdeauna». Dar, aceasta este expresia unei persoane care nu crede. Însă, din punct de vedere exclusiv uman, care este totodată ideea creştinului, moartea este într-adevăr încheierea a tot ceea ce am făcut. Cu toate acestea, noi nu ne oprim la descrierea externă a morţii. Moartea nu o cunoaşte nimeni, noi doar privim şi contemplăm moartea celorlalţi, însă moartea în sine păstrează secret adevărul său, de aceea este o lege misterioasă”.

„Este nevoie să credem pentru a descifra moartea”, a subliniat mons. Masciarelli:
• „Moartea este însăşi misterul. Şi cred că este misterul cel mai dens, cel mai adânc din viaţa omului. În constituţia pastorală «Gaudium et spes» Conciliul Vatican al II-lea, vorbind despre moarte, spune că este «enigma cea mai dificilă, mai obscură şi de nepătruns a vieţii omului, enigmă faţă de care omul simte un fel de repulsie, oroare». Însă, iată creştinul, apoi îşi revine şi spune: «sunt mai puternic decât moartea care mă va lovi». Creştinul simte în el instinctul învierii”.

Textul conciliar este fascinant, a continuat intervievatul, citând paragraful 18 din «Gaudium et spes», care spune că Dumnezeu, creându-ne, a sădit în noi sămânţa Învierii, un impuls către Viaţa de apoi pe care noi creştinii îl percepem.
• „Nu suntem făcuţi pentru moartea totală, ci este doar o trecere: ideea morţi ca poartă şi ca renaştere. Ca poartă, moartea este un pasaj, un pas, dureros, care provoacă multe lacrimi celor care rămân de cealaltă parte, însă dacă noi credem, moartea este deschiderea, touchscreen cum se spune în zilele noastre, către o altă lume, o altă viaţă. Moartea este o (re)naştere. În antichitate, scriitorii creştini vorbeau de moarte ca de o naştere, idee pe care au preluat-o teologii latino-americani. Moartea este o naştere, adică ieşirea dintr-o lume mică: asemeni copilului care se naşte din pântecele întunecat al mamei, pentru a intra într-o altă lume, tot aşa este moartea. Noi ieşim dintr-o lume mică, lumea oamenilor, şi ne îndreptăm spre o altă lume. Există o expresie foarte frumoasă a culturii noastre populare, asociată morţii: «cealaltă lume», bazată pe conceptul de «celălalt» în diferite sensuri. În sensul că este o lume pe care noi nu o cunoaştem încă, dar înseamnă totodată o lume diferită care noi, creştinii, credem că este mai bună decât această lume. Scripturile spun că în «cealaltă lume» nu va mai exista puterea morţii(…) Dumnezeu va şterge pentru totdeauna chipul oricărui om care a plâns în această viaţă, îl va face bucuros, fericit pentru totdeauna”.

 (rv– M. Caba)