(RV - 22 noiembrie 2015) E Ziua Domnului. Sărbătoarea „Cristos, Rege” încununează ciclul liturgic şi deschide perspectiva unui nou an bisericesc. Titlul sărbătorii dă o notă solemnă celebrării săptămânale a Paştelui: prin moartea şi învierea sa Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (cf. Fap 2, 36). Celebrarea lui „Cristos, regele universului” pune şi mai mult în evidenţă faptul că duminica este „Ziua Domnului” şi că Isus Cristos este „Domnul şi Mântuitorul nostru”.
1. Cristos: Rege, Preot, Victimă
La baza sărbătorii se află misterul pascal, al patimii,
morţii şi învierii Domnului: „Dumnezeu l-a consacrat pe Fiul său unul-născut, pe Isus
Cristos Domnul nostru cu untdelemnul bucuriei ca Preot şi Rege peste toate: pentru
ca el, dăruindu-se pe altarul crucii drept victimă neprihănită şi împăciuitoare, să
aducă la îndeplinire tainele răscumpărării lumii; şi luând în stăpânirea sa toate
făpturile să ofere maiestăţii nemărginite a Tatălui o împărăţie veşnică şi universală:
împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii,
a iubirii şi a păcii (cf. Prefaţa sărbătorii). De aici rezultă că sărbătoarea nu are
un caracter triumfalist. Cristos, dăruindu-se pe altarul crucii ca victimă de ispăşire
pentru păcatele oamenilor, a preluat în jertfa sa răscumpărătoare toate făpturile
formând din ele o împărăţie a iubirii.
2. O „regalitate” răstignită
Titlul de „rege” atribuit lui Cristos este mai degrabă
o mărturisire de credinţă în puterea universală de mântuire a lui Cristos. Puterea
sa izvorăşte din cruce. În gândirea comună crucea este mai curând semn de înfrângere
decât de victorie. Însă înfrângerea lui Cristos s-a preschimbat în biruinţă, deoarece
iubirea nu pierde niciodată. Pe cruce Cristos şi-a manifestat iubirea totală faţă
de oameni. Ne-a arătat că viaţa are un sens numai atunci când este dăruită pentru
alţii, depăşind orice formă de egoism în relaţiile cu semenii, şi în special cu cei
mai slabi. Cristos a devenit rege întrucât a acceptat de bunăvoie să fie victimă a
„puterii” injuste. Regalitatea sa nu este o formă de „putere” rivală! Regalitatea
lui Cristos este sinonimul iubirii, al dăruirii de sine, al slujirii altora.
3. Preamărirea Mielului
Cântarea de la începutul Liturghiei, luată din cartea
Apocalipsului, ne introduce în înţelegerea mai exactă a sărbătorii: „Vrednic este
Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria
şi cinstea. Lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor” (Ap 5,12; 1,6). Aceasta
este cântecul nou pe care îl înalţă „miriade de miriade” şi „mii de mii” de îngeri
care în numele întregii creaţii îl preamăresc pe Cristos ca autor al mântuirii universale
şi în mâinile căruia sunt destinele lumii. „Suveranitatea” lui Cristos derivă în întregime
din moartea sa pe cruce.
4. A deschis cartea sigilată de şapte ori
Pentru ce această preamărire? Ioan, autorul cărţii
Apocalipsului, aflat în insula Patmos, povesteşte că a fost răpit „în Duh” în ziua
consacrată Domnului şi a văzut un înger care striga cu glas tare: „Cine este vrednic
să deschidă cartea şi să-i desfacă sigiliile?” Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ,
nici sub pământ, nu putea să deschidă cartea şi să se uite în ea. De aceea, văzătorul
a izbucnit în plâns. Atunci, unul dintre bătrâni i-a zis: „Nu plânge! Iată a învins
leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David. El va deschide cartea şi cele şapte
sigilii ale sale” (cf. Ap, 5,2-5).
În viziunea din cartea Apocalipsului, Mielul apare ca „înjunghiat”, deşi are plinătatea energiei mesianice („şapte coarne”) şi a Duhului (şapte ochi”; cf. Ap 5,6). Mielul jertfit este prezentat „stând (în picioare)” deoarece a învins moartea. El singur a deschis cartea sigilată cu şapte sigilii a întregii istorii a lumii. Răspunsul la întrebarea fundamentală despre sensul vieţii şi al timpului şi în special despre sensul durerii este dat Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, „Mielul” nevinovat care jertfindu-se a luat asupra sa povara păcatelor noastre şi ne-a eliberat de ele. Când a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a celui care şedea pe tron, toţi „au căzut înaintea Mielului…şi cântau un cântec nou, spunând: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi şi vor domni pe pământ” (cf. Ap 5,9-10).
5. „Tu eşti regele iudeilor?”
Lecturile biblice ne ajută să înţelegem mai bine cele
spuse în această lungă introducere. Pericopa evanghelică (In 18,33-37) descrie un
moment dramatic din timpul pătimirii Domnului: prezintă episodul întâlnirii lui Isus
cu reprezentatul împăratului Romei. Procuratorul Pilat, deşi cu un anumit scepticism
în faţa „adevărului”, rămâne tulburat de atitudinea şi de cuvintele maiestoase ale
imputatului, acuzat de subversiune politică şi de aspiraţia la „regalitate”. Acestea
erau învinuirile aduse de iudei traducând în termeni politici pretenţiile sale mesianice.
De fapt, de aici începe interogatoriul lui Pilat: „În acel timp, Pilat i-a zis lui
Isus: „Tu eşti regele iudeilor?” Din răspunsul lui Isus reiese că întrebarea i-a fost
sugerată lui Pilat de către iudei: „De la tine însuţi spui aceasta sau ţi-au spus
alţii despre mine?”. Pilat pare indignat de replica lui Isus: „Oare sunt eu iudeu?
Neamul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” (cf. In 18,33b-35). Atunci
exponentul stăpânirii romane îşi face simţită puterea: „Te-au dat pe mâna mea”, vrând
parcă să-l intimideze pe Isus. Dar Isus îi răspunde doar la întrebarea iniţială: „Împărăţia
mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii
mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor (In 18,36).
6. „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”
Întrucât Isus vorbeşte despre împărăţia „sa”, înseamnă
că este cu adevărat „rege”! Însă, pentru a înlătura orice perplexitate din mintea
procuratorului roman, Isus precizează imediat care este natura „împărăţiei” sale.
În acest scop foloseşte două formule care de fapt deschid şi încheie răspunsul său:
„Împărăţia mea nu este din lumea aceasta…împărăţia mea nu este de aici”. Asta înseamnă
că suveranitatea lui Isus provine din altă parte. Isus exclude că „împărăţia” lui
s-ar putea identifica cu vreo organizaţie sau structură politică ce dispune de mijloace
economice, de instrumente de agresiune sau de apărare, ca de pildă, o armată. De fapt,
nimeni nu s-a ridicat să „combată” pentru ca să-l apere sau să împiedice de a fi „dat”
pe mâna iudeilor sau a lui Pilat. De aceea, procuratorul roman poate sta liniştit.
Isus a exclus faptul că „împărăţia” sa ar fi o realitate politică ce ar putea să intre
în conflict sau în competiţie cu „puterea politică” reprezentată atunci de Pilat.
Afirmaţii mai explicite vin după insistenţa acestuia: „Aşadar, eşti rege?” (In 18,37).
7. „Am venit în lume ca să dau mărturie
despre adevăr”
La acest punct, Isus reafirmă regalitatea sa, dar
descrie totodată natura ei total spirituală şi transcendentă: „Tu spui că eu sunt
rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau
mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”. La prima vedere
s-ar părea că răspunsul lui Isus nu atinge miezul problemei. Ce are de-a face „adevărul”
cu „puterea” pe care regalitatea o reprezintă şi o exprimă? „Adevărul” este principalul
duşman al celor care exercită puterea. Cel puţin în acea vreme şi, din păcate, nu
doar atunci, reprezentanţii puterii sunt certaţi cu „adevărul”.
Isus afirmă aici o nouă concepţie despre „regalitate” pe care el a venit să o propună oamenilor. Noua idee de „regalitate” rezultă din însăşi viaţa lui Isus de până acum şi se va înfăptui ca urmare a acestei întâlniri dramatice cu „puterea” reprezentată de Pilat şi de iudei. Aceştia nu acceptă nici un control din partea „conştiinţei” oamenilor liberi. Isus a venit „ca să dea mărturie despre adevăr”. Aceasta este „misiunea” pe care Tatăl i-a încredinţat-o, chiar cu preţul vieţii. În această „fidelitate” faţă de misiunea primită stă „regalitatea” lui Isus. De aceea, nici adulaţiile, nici minciunile, nici calculele interesate nu-l vor abate de la misiunea sa. Isus este cu adevărat şi în mod radical „stăpân” pe sine şi pe evenimente. Şi asta nu pentru a-i sfida pe alţii, dar pentru a rămâne într-o fidelitate absolut liberă faţă de Tatăl care l-a „trimis”.
8. „Adevărul vă va face liberi”
Pe de altă parte, ştim că în Evanghelia după Ioan
„adevărul” nu este o idee abstractă, nici o serie de concepte care exprimă realitatea
obiectivă, cât „revelarea” iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos. De aceea, Isus se
poate prezenta pe sine ca „adevărul” absolut (cf. In 14,6). Intrăm în planul salvator
al lui Dumnezeu, care se revelează în Cristos, doar acceptându-l ca trimis al Tatălui
şi ascultând cuvintele sale: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii
mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,31b-32).
„Adevărul” face „liberi” pentru că ne deschide spre planul lui Dumnezeu şi face să vedem că toţi oamenii sunt şi ei o mică părticică din „adevărul” Tatălui şi de aceea sunt demni de a fi iubiţi, şi nu manevraţi, oropsiţi sau chiar tiranizaţi, cum fac de multe ori puternicii pământului. Să ne gândim la ce se întâmplă când adevărul nu mai contează în relaţiile umane, în informaţia publică, în aplicarea justiţiei. Fără adevăr nu mai e posibilă „dreptatea”. Marile dictaturi, de exemplu nazismul şi comunismul, s-au bazat pe minciuna ideologică. Numai adevărul poate duce la libertate.
În acest fel înţelegem cuvintele lui Isus: „Eu pentru aceasta m-am născut… ca să dau mărturie despre adevăr” (cf. In 18,37). Toată viaţa lui Isus a fost o mărturie pentru „adevăr”, mai ales în confruntarea cu autorităţile romane şi iudaice. Acestea voiau ca Isus să renege sau să-şi retragă pretenţiile „mesianice”. Viaţa sa va fi o mărturie pentru adevăr mai cu seamă în acceptarea senină a condamnării sale la moarte.
9. „Oricine este din adevăr ascultă glasul
meu”
Isus nu vrea să fie „singur” în această mărturie pentru
adevăr. De aceea afirmă: „Oricine este din adevăr ascultă glasul meu” (In 18,37).
Pilat însuşi poate să aparţină împărăţiei lui Isus, dacă vrea, dacă va avea curajul
să reziste manevrelor din partea iudeilor care vor să-i smulgă sub orice chip condamnarea
la moarte a unui nevinovat. Condiţia este să stea de partea „adevărului”, cu orice
preţ, fără compromisuri, fără laşitate. Aceasta este „regalitatea” pe care Cristos
o propune şi la care îi face părtaşi pe cei ce cred în numele său. O regalitate înaltă,
dar care comportă riscul răstignirii.
10. „Iată, cineva ca un Fiu al Omului
venea pe norii cerului!”
În această perspectivă, se poate spune că prima lectură
liturgică rămâne sub climatul creat de textul Evangheliei după Ioan. Fragmentul din
cartea lui Daniel ne prezintă viziunea nocturnă a figurii misterioase a „fiului omului”.
Este mai degrabă un cadru de putere decât de regalitate spirituală. În orice caz,
despre „fiul omului” se spune că împărăţia lui va fi veşnică, indestructibilă: „Priveam
în timpul viziunilor mele de noapte şi, iată, cineva ca un Fiu al Omului venea pe
norii cerului! S-a apropiat de Bătrân şi a fost adus înaintea lui. Lui i s-au dat
stăpânirea, gloria şi domnia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc.
Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă”
(Dan 7,13-14).
Acest text este important deoarece a fost preluat de Isus şi aplicat persoanei sale înaintea marelui preot care îl condamna la moarte (cf Mt 26,64). Isus interpretează expresia „fiul omului” în sens „personal”, deşi textul admite şi posibilitatea unei interpretări în sens colectiv cu referinţă la „poporul sfinţilor Celui Preaînalt” (Dan 7,27). În orice caz, numai Noul Testament ne oferă cheia pentru a înţelege sensul adevărat al „regalităţii Fiului omului”. Această regalitate derivă din tronul cel mai „anti-regal” care se poate imagina, adică din cruce. Acest lucru reiese din „titlul” ironic scris pe tăbliţa pusă deasupra capului lui Isus răstignit: „INRI”, Isus Nazarineanul Regele Iudeilor (cf. In 19,19). Mai mult decât o ironie, titlul exprima de acum o paradoxală realitate!
11. Ne-a făcut o împărăţie de preoţi
La această realitate împărtăşită oamenilor se referă
a doua lectură liturgică luată din prologul cărţii Apocalipsului. În ea este celebrat
Cristos ca „principe al regilor pământului” (Ap 1,5), care va veni „pe nori” ca să
judece „naţiunile”, aşa cum anunţase profetul Daniel (Dan 7,13): „Celui care ne iubeşte
şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie de preoţi
pentru Dumnezeu şi Tatăl său, lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin!”
(Ap 1,5-6).
Mai târziu, în viziunea curţii cereşti, când „Mielul jertfit” s-a prezentat să ia cartea şi să desfacă cele şapte sigilii, cele patru fiinţe vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni vor cânta un imn pentru a celebra regalitatea Mielului înflorită din sângele său: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi şi vor domni pe pământ” (cf. Ap 5,9-10). Este clar că pentru autorul cărţii Apocalipsului regalitatea lui Cristos provine din jertfa sa răscumpărătoare adusă pe altarul crucii. Aceasta este cea mai înaltă „mărturie” adusă de Cristos pentru „adevărul” despre Dumnezeu, despre sine însuşi, despre lume.
12. Care adevăr?
Adevărul despre care vorbeşte Isus nu este o idee
abstractă ci revelarea concretă a iubirii lui Dumnezeu. Adevărul este acesta: „Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine
crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa” (In 3,16). Isus a dat mărturie despre acest
adevăr, dovedind în mod concret iubirea sa, prin cuvinte şi fapte, cu viaţa şi moartea
sa. Paradoxal, acesta este fundamentul împărăţiei lui Cristos. Slujirea este temeiul
dreptului de stăpânire peste alţii. Cristos este regele nostru pentru că ne-a cuprins
în iubirea sa nemărginită. Îi aparţinem enorm de mult şi de diferit; mai profund decât
cineva poate fi supus unei împărăţii pământeşti. Am fost răscumpăraţi cu preţul vieţii
sale. Lui îi datorăm viţa. A făcut din noi Poporul sfânt al lui Dumnezeu. Ascultă
glasul său, iubesc adevărul doar cei care cred în puterea iubirii şi se străduiesc
să păşească pe urmele lui Cristos, Regele iubirii. Viitorul aparţine lui Dumnezeu
şi Fiului său, Mielul care a fost jertfit. Făgăduinţa este aceasta: „Iată vine pe
nori şi toţi oamenii îl vor vedea, chiar şi cei care l-au străpuns; văzându-l, vor
plânge toate seminţiile pământului. Da! Amin! Eu sunt alfa şi omega, începutul şi
sfârşitul, spune Domnul Dumnezeu, eu sunt cel care sunt, cel care era şi cel care
vine, Cel Atotputernic” (Ap 1,7-8).
Vor plânge de bucurie, deoarece acela pe care l-au străpuns prin insulte şi răzvrătire, continuă să iubească. Logica iubirii va învinge. Isus, martorul credincios, este întâiul născut dintre cei morţi. Iubirea este mai tare decât păcatul şi decât moartea. Înaintea lui procuratorului roman Isus a revendicat puterea suverană asupra acestui adevăr. Fiecare creştin şi întreaga Biserică are misiunea de a da mărturie înaintea lumii despre acest adevăr revelat de Isus prin misterul morţii şi învierii sale. Aceasta este forţa Bisericii prin care a rezistat şi continuă să reziste asalturilor unei lumi vrăjmaşe.
13. „Regalitatea” universală a creştinilor
Mai relevantă însă în aceste texte din cartea Apocalipsului
este afirmaţia clară că toţi cei răscumpăraţi sunt părtaşi la regalitatea lui Cristos:
„A făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său” (Ap 1,6). Conciliu
al II-lea din Vatican a recuperat dimensiunea „regală” a tuturor credincioşilor şi
îi invită în mod particular pe laici să o exercite făcând să pătrundă în toate structurile
societăţii „suveranitatea” iubirii şi a adevărului, pe care Cristos a mărturisit-o
cu toată viaţa sa, mai ales cu moartea sa. Vorbind despre funcţia regească în Biserică
(cf. LG 36), părinţii conciliului afirmă: „Această putere el (Cristos) a împărtăşit-o
ucenicilor săi, pentru ca şi ei să fie statorniciţi în libertatea regească, iar prin
lepădarea de ei înşişi şi printr-o viaţă sfântă să învingă în ei stăpânirea păcatului
(cf. Rom 6,12) şi slujindu-l pe Cristos şi în alţii, să-i ducă pe fraţii lor cu umilinţă
şi răbdare la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni. Căci Domnul doreşte să-şi
extindă şi prin credincioşii laici împărăţia: „Împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia
sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”; în ea făptura
însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, spre a se bucura de libertatea slavei
fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21). Într-adevăr, mare făgăduinţă şi mare poruncă se
dă ucenicilor: „Toate sunt ale voastre, dar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos
este al lui Dumnezeu” (1Cor 3,23).
14. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să
refaci totul în Fiul tău preaiubit, Regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca
toată făptura, eliberată din robie, să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un
glas, fără încetare.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 21 noiembrie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |