2016-03-26 23:04:00

Vigilia Pascală. Predica papei Francisc: Învierea lui Cristos, sărbătoarea speranței noastre


RV 26 mar 2016  Sfântul Părinte papa Francisc a celebrat sâmbătă, 26 martie 2016, solemna Vigilie pascală a Învierii Domnului. Ceremonia a început la ora 20.30 cu binecuvântarea focului nou în porticul bazilicii Sfântul Petru. După procesiunea de intrare cu Lumânarea pascală aprinsă și vestirea solemnă a Învierii, prin străvechea cântare ”Exsultet”, Pontiful a prezidat Liturgia Cuvântului, Liturgia Botezului și Liturgia Euharistică. În cadrul Sfintei Liturghii, papa Francisc a botezat și a miruit doisprezece catehumeni adulți: șase din Albania, doi din Coreea, și câte unul din Camerun, China, India și Italia. Printre neofiți se aflau ambasadorul R. Coreea de Sud în Italia, Yong-Joon Lee, împreună cu soția, Hee Kim, care i-au avut ca nași pe omologul său pe lângă Sf. Scaun împreună cu soția. 

Vă oferim mai jos, în traducerea noastră de lucru, predica papei Francisc din Noaptea Sfântă a Învierii Domnului:

«”Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt” (Lc 24,12). Ce gânduri puteau să-i frământe mintea și inima lui Petru în timp ce alerga? Evanghelia ne spune că Cei Unsprezece, printre care și Petru, nu au dat crezare mărturiei femeilor, vestirii lor pascale. Mai mult, ”acele cuvinte li s-au părut vorbe goale” (v. 11). În inima lui Petru era, de aceea, îndoială, însoțită de atâtea gânduri negative: tristețe pentru moartea Învățătorului iubit și dezamăgire pentru faptul de a-l fi tăgăduit de trei ori în timpul Pătimirii.

Există, însă, un detaliu care marchează schimbarea sa: Petru, după ce a ascultat femeile și nu le-a crezut, ”s-a ridicat în picioare” (v. 12). Nu a rămas șezut pe gânduri, nu a rămas închis în casă ca ceilalți. Nu s-a lăsat blocat de atmosfera apăsătoare din acele zile, nici nu s-a lăsat tulburat de îndoielile sale; nu s-a lăsat prins de remușcări, de teamă și de vorbele interminabile care nu duc la nimic. El l-a căutat pe Isus, nu pe sine însuși. A preferat calea întâlnirii și a încrederii și, așa cum era, s-a ridicat și a alergat la mormânt, de unde s-a întors ”plin de uimire” (v. 12). Acesta a fost începutul ”învierii” lui Petru, învierea inimii sale. Fără a ceda în fața tristeții și a întunericului, a făcut loc pentru vocea speranței: a lăsat ca lumina lui Dumnezeu să-i pătrundă în inimă, fără să o sufoce.

Aceeași experiență au avut-o și femeile care au ieșit dis-de-dimineață ca să facă o faptă de milostivire, să ducă miresmele la mormânt. Ele erau ”cuprinse de teamă și cu fața aplecată spre pământ”, dar au fost zguduite când au auzit cuvintele îngerilor: ”De ce-l căutați pe cel viu printre cei morți?” (cf v. 5).

Și noi, asemenea lui Petru și femeilor, nu putem afla viața rămânând triști și fără speranță, rămânând încătușați în noi înșine. Dar să-i deschidem Domnului mormintele noastre pecetluite pentru ca Isus să intre și să dea viață; să ducem la El pietrele dușmăniei și pietroaiele trecutului, pietrele mari ale slăbiciunilor și ale căderilor. El dorește să vină și să ne ia de mână ca să ne scoată din angoasă. Dar prima piatră care trebuie dată la o parte în această noapte este lipsa de speranță, care ne închide în noi înșine. Domnul să ne elibereze de această capcană înfricoșătoare, de a fi creștini fără speranță, care trăiesc ca și cum Domnul n-ar fi înviat iar în centrul vieții ar fi problemele noastre.

Vedem și vom vedea mereu problemele noastre, aproape de noi și înăuntrul nostru. Ele vor exista întotdeauna, dar în această noapte e necesar ca aceste probleme să fie iluminate cu lumina Celui înviat, într-un anumit fel, să fie ”evanghelizate”. Întunecimile și temerile nu trebuie să atragă privirea sufletului și să pună stăpânire asupra inimii, dar să ascultăm cuvântul îngerului: Domnul ”nu e aici, a înviat!” (v. 6). El este bucuria noastră cea mai mare, este mereu alături de noi și nu ne va dezamăgi niciodată.

Acesta este temeiul speranței, care nu este un simplu optimism și nici o atitudine psihologică sau un îndemn de a ne încuraja. Speranța creștină este un dar pe care Dumnezeu îl face, dacă ieșim din noi înșine și ne deschidem față de El. Această speranță nu dezamăgește pentru că Duhul Sfânt a fost revărsat în inimile noastre (cf Rm 5,5). Mângâietorul nu face ca totul să apară frumos, nu elimină răul cu bagheta magică, dar inspiră adevărata tărie a vieții, care nu este absența problemelor, dar certitudinea de a fi iubiți și iertați întotdeauna de Cristos, care pentru noi a învins păcatul, moartea și frica. Astăzi este sărbătoarea speranței noastre, celebrarea acestei certitudini: nimeni și nimic nu va putea să ne despartă de iubirea sa (cf Rm 8,39).

Domnul este viu și vrea să fie căutat printre cei vii. După ce l-am întâlnit, fiecare este trimis de El să ducă vestea Paștelui, să trezească și să resusciteze speranța în inimile apăsate de tristețe, în cei care se străduiesc din greu să afle lumina vieții. Este atât de mare nevoie, astăzi. Uitând de noi înșine, ca slujitori bucuroși ai speranței, suntem chemați să-l vestim pe Cel înviat prin viața și prin iubirea noastră; altfel, vom fi o structură internațională cu un mare număr de adepți și cu bune reguli, dar incapabilă să dăruiască speranța de care lumea este însetată.

Cum putem alimenta speranța noastră? Liturgia acestei nopți ne dă un sfat bun. Ne învață să ne amintim de faptele lui Dumnezeu. Într-adevăr, lecturile ne-au relatat fidelitatea sa, povestea iubirii sale față de noi. Cuvântul viu al lui Dumnezeu este în stare să ne cuprindă în această poveste de iubire, alimentând speranța și învigorând bucuria. Ne amintește acest fapt și Evanghelia pe care am ascultat-o: pentru a inspira femeilor speranță, îngerii spun: ”Amintiți-vă ce v-a spus [Isus]” (v. 6). Să nu uităm de Cuvântul său și de faptele sale, altfel vom pierde speranța; să ne aducem aminte, în schimb, de Domnul, de bunătatea sa și de cuvintele sale de viață care ne-au impresionat; să le amintim și să le însușim, pentru a fi santinele ale dimineții care știu să deosebească semnele Celui înviat.

Dragi frați și surori, Cristos a înviat! Să ne deschidem în fața speranței și să pornim la drum; amintirea faptelor și a cuvintelor sale să fie lumină strălucitoare, care să călăuzească pașii noștri în încredere, spre Paștele care nu va avea sfârșit.»

(rv – A. Dancă)








All the contents on this site are copyrighted ©.