Citește articolul Mergi la meniu

Social Networks:

RSS:

Radio Vatican

Vocea Papei și a Bisericii în dialog cu lumea

alte Limba:

Papa Francisc \ Documente

Exortația apostolică post-sinodală ”Amoris laetitia” a papei Francisc despre iubirea în familie (sinteză)

”Amoris laetitia”, exortația apostolică post-sinodală a papei Francisc despre iubirea în familie, prezentată la Roma vineri, 8 aprilie 2016 - OSS_ROM

08/04/2016 11:33

RV 08 apr 2016Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc ”Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din România. 

Sinteză a exortației apostolice post-sinodale ”Amoris laetitia” despre iubire în familie
Amoris laetitia (AL – „Bucuria iubirii”), Exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător 19 martie, solemnitatea Sfântului Iosif, reuneşte rezultatele celor două Sinoade despre familie convocate de Papa Francisc în 2014 şi 2015, ale căror Rapoarte finale sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale predecesorilor Papei Francisc şi numeroase cateheze pe care le-a ţinut cu privire la familie. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte documente magisteriale, Papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi citează personalităţi semnificative precum Martin Luther King sau Erich Fromm. Un caracter aparte îl are citarea din filmul „Prânzul lui Babette” („Babette's Feast”, din 1987 – n. trad.), pe care Papa a voit să o evoce pentru a explica conceptul de gratuitate.

Premisă (1-7)
Exortaţia apostolică impresionează prin lungime şi structurare. Este împărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Se deschide cu şapte paragrafe introductive care pun în evidenţă în mod clar complexitatea tematicii şi aprofundarea pe care o solicită. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor sinodali au alcătuit un „preţios poliedru” (AL 4) care trebuie păstrat. În acest sens, Papa scrie că „nu toate discuțiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate prin intervenții ale magisteriului”. Așadar, pentru unele chestiuni, „în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții adaptate la cultura locală, atente la tradițiile și la provocările locale. Într-adevăr, «culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general [...] are nevoie să fie adaptat cultural, dacă se doreşte respectarea şi aplicarea lui»” (AL 3). Acest principiu de inculturare se dovedeşte a fi într-adevăr important chiar şi în modul în care sunt prezentate sau înţelese problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu pot fi „globalizate”.

Dar, în mod deosebit, Papa afirmă imediat și cu claritate că e necesar să se iasă din opoziția sterilă dintre teama de schimbare și simpla aplicare a normelor abstracte. Pontiful scrie că „dezbaterile care se regăsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință nemăsurată de a schimba totul fără o suficientă reflecție sau fără fundament, până la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normele generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).

Capitolul I: „În lumina Cuvântului” (8-30)
Date fiind aceste premize, Papa structurează reflecţia sa pornind de la Sfânta Scriptură încă din primul capitol, care se prezintă ca o meditaţie pe marginea Psalmului 128, caracteristic atât liturgiei nupţiale ebraice cât şi celei creştine. Biblia „este plină de familii, de generații, de povești de iubire și de crize familiale” (AL 8) și pornind de la acest lucru se poate medita asupra faptului că familia nu este un ideal abstract, ci o „lucrare «artizanală»” (AL 16) care se exprimă prin tandreţe (AL 28), dar care încă de la început s-a confruntat şi cu păcatul, când relaţia de iubire s-a transformat în dominare (cfr AL 19). Atunci Cuvântul lui Dumnezeu „nu se dezvăluie ca o secvenţă de texte abstracte, ci ca un tovarăş de drum, inclusiv pentru familiile care sunt în criză sau se confruntă cu o suferinţă sau alta, și le arată acestora capătul drumului” (AL 22).

Capitolul II: „Realitatea şi provocările familiilor” (31-57)
Pornind de la domeniul biblic, în al doilea capitol Papa ia în consideraţie situaţia actuală a familiilor, rămânând cu «picioarele pe pământ» (AL 6), preluând pe larg din Raporturile finale ale celor două Sinoade şi abordând numeroase provocări, de la fenomenul migrator la negarea ideologică a diferenţei de sex („ideologia gender”, AL 56); de la cultura provizoriului la mentalitatea antinatalistă şi la impactul biotehnologiilor din domeniul procreării; de la lipsa locuinţei şi a locului de muncă la pornografie şi abuzarea minorilor; de la atenţia faţă de persoanele cu dizabilităţi, la respectul faţă de persoanele în vârstă; de la desfacerea juridică a familiei, la violenţa faţă de femei. Papa insistă asupra caracterului concret, care este o noţiune fundamentală a Exortaţiei. Caracterul concret şi realismul stabilesc o diferenţă esenţială între „teorii” de interpretare a realităţii şi „ideologii”.

Citând din Familiaris consortio, Papa Francisc afirmă că „e bine să luăm aminte la realitatea concretă, deoarece «exigenţele și chemările Duhului Sfânt răsună chiar prin glasul evenimentelor istorice», prin care «Biserica poate să fie condusă la înțelegerea mai profundă a misterului inepuizabil al Căsătoriei și al familiei»” (AL 31). Fără a asculta realitatea nu pot fi înţelese, aşadar, nici exigenţele prezentului nici chemările Duhului. Papa remarcă faptul că individualismul exacerbat face dificil, în zilele noastre, ca o persoană să se dăruiască cu generozitate alteia (cfr AL 33). Iată o interesantă imagine a situației: „Ne temem de singurătate, dorim un spațiu de protecție și de fidelitate, dar în același timp crește teama de a fi captivi într-o relație care poate amâna realizarea aspirațiilor personale” (AL 34).

Umilința realismului este utilă pentru a nu prezenta „un ideal teologic al căsătoriei prea abstract, construit în mod aproape artificial, departe de situația concretă și de posibilitățile efective ale familiei așa cum sunt ele” (AL 36). Idealismul îndepărtează de la a considera căsătoria așa cum este, adică un „drum dinamic de creștere și de împlinire”. De aceea nu trebuie nici să se creadă că pentru a apăra familia este de ajuns să se insiste „numai pe chestiuni doctrinale, bioetice și morale, fără să se încurajeze deschiderea spre har” (AL 37). Papa invită la „autocritică” în faţa unei prezentări neadecvate a realității căsătoriei și familiei şi insistă că este necesar să se încurajeze formarea conștiinței credincioșilor: „Suntem chemați să formăm conștiințe, nu să pretindem să ne substituim lor” (AL 37). Isus propunea un ideal exigent dar „nu renunța niciodată la apropierea plină de compasiune față de persoanele fragile, precum samariteana ori femeia adulteră”(AL 38).

Capitolul III: „Privirea îndreptată spre Isus: vocaţia familiei” (58-88)
Capitolul al treilea este dedicat câtorva elemente esenţiale din învăţătura Bisericii referitoare la căsătorie şi familie. Prezenţa acestui capitol este importantă deoarece ilustrează în mod sintetic în 30 de paragrafe vocaţia familiei conform Evangheliei, aşa cum a fost percepută de Biserică de-a lungul timpului, mai ales pe tema indisolubilității, a caracterului sacramental al căsătoriei, a transmiterii vieții și educării copiilor. Sunt citate pe larg constituția Gaudium et spes a Conciliului Vatican II, enciclica Humanae vitae a lui Paul al VI-lea și exortația apostolică post-sinodală Familiaris consortio a lui Ioan Paul al II-lea.

Perspectiva este amplă și include și „situațiile imperfecte”. Citim, astfel: „«Detectarea prezenței ‘germenilor Cuvântului’ ascunși în culturi (cfr. Ad gentes, nr. 11) poate fi aplicată și realității căsătoriei și familiei. Pe lângă adevărata căsătorie naturală, există elemente pozitive prezente în forme conjugale ale altor tradiții religioase», deși nu lipsesc nici umbrele” (AL 77).

Reflecția include și „familiile rănite” în fața cărora Papa afirmă – citând Raportul final al Sinodului din 2015 — că „este necesar să se amintească mereu un principiu general: «Să știe păstorii că, din iubire pentru adevăr, sunt obligați să discearnă bine situațiile» (Familiaris consortio, 84). Gradul de responsabilitate nu este același în toate cazurile și pot exista factori care limitează capacitatea de decizie. De aceea, în timp ce trebuie exprimată cu claritate doctrina, trebuie evitate deciziile care nu țin cont de complexitatea diverselor situații și e necesar să se acorde atenţie modului în care persoanele trăiesc şi suferă din pricina condiţiei lor” (AL 79).

Capitolul IV: „Iubirea în căsătorie” (89-164)
Cel de-al patrulea capitol tratează despre iubirea în căsătorie, şi ilustrează acest lucru pornind de la „imnul iubirii” al Sfântul Paul din Prima Scrisoare către Corinteni (13,4-7). Capitolul este o adevărată exegeză atentă, punctuală, inspirată şi poetică a textului paulin. Am putea spune că este vorba de o colecţie de fragmente ale unui discurs de iubire care e atent să descrie iubirea umană în termeni cât mai concreţi. Cititorul rămâne uimit de capacitatea de introspecţie psihologică ce caracterizează această exegeză.

Aprofundarea psihologică pătrunde în sfera emoțiilor soților – pozitive și negative – și în dimensiunea erotică a iubirii. Este vorba de o contribuție extrem de bogată și de prețioasă pentru viața creștină a soților, care nu se mai întâlnise până acum în precedentele documente pontificale.

În felul său, acest capitol constituie un mic tratat în cadrul abordării mai ample, pe deplin conștient de caracterul cotidian al iubirii care e dușmanul oricărui idealism: „nu trebuie aruncat asupra a două persoane care au limitele lor – scrie Pontiful – povara teribilă a obligației de a reproduce în mod perfect uniunea care există între Cristos și Biserica sa, deoarece căsătoria ca semn implică «un proces dinamic, care înaintează treptat datorită integrării progresive a darurilor lui Dumnezeu»” (AL 122). Dar, pe de altă parte, Papa insistă cu tărie și hotărâre asupra faptului că „în natura iubirii conjugale există deschidere spre definitiv” (AL 123), şi tocmai în această „combinație de bucurii și trude, de tensiuni și tihnă, de suferințe și eliberări, de satisfacții și căutări, de neplăceri și plăceri» (AL 126) se descoperă căsătoria.

Capitolul se încheie cu o reflecție foarte importantă asupra „transformării iubirii” deoarece „prelungirea vieții conduce la ceva ce nu era întâlnit în alte vremuri: relaţia intimă şi apartenenţa reciprocă trebuie să se menţină timp de patru, cinci sau şase decenii, iar acest lucru comportă necesitatea de a se alege reciproc fără încetare» (AL 163). Aspectul fizic se schimbă, iar atracția de iubire nu slăbește dar se schimbă: dorința sexuală, cu timpul, se poate transforma în dorință de intimitate și în „complicitate”. „Nu putem să ne promitem că vom avea aceleași sentimente întreaga viață. Dar putem avea în mod cert un proiect comun stabil, să ne angajăm că ne vom iubi și vom trăi uniți până ce moartea ne va despărți, și să trăim mereu o intimitate bogată” (AL 163).

Capitolul V: „Iubirea care devine rodnică” (165-198)
Capitolul al cincilea este concentrat în întregime pe rodnicia și capacitatea de generare a iubirii. Se vorbește în mod profund, din perspectivă spirituală și psihologică, despre acceptarea unei noi vieţi, despre aşteptarea unei sarcini, despre iubirea de mamă şi cea de tată. Dar şi despre rodnicia lărgită, despre adopţie, despre primire, despre contribuţia familiei în promovarea unei „culturi a întâlnirii”, despre viaţa în familie într-un sens larg, prin prezenţa unchilor, a verilor, a rudelor rudelor, a prietenilor. Amoris laetitia nu ia în considerare familia „monoparentală”, deoarece este conștientă că familia este ca o reţea de relaţii ample. Însăşi mistica sacramentului căsătoriei are un profund caracter social (cfr AL 186). Iar în interiorul acestei dimensiuni sociale Papa subliniază atât rolul specific al relației dintre tineri şi bătrâni, cât și relația dintre frați și surori ca o pregătire de creștere în relația cu ceilalți.

Capitolul VI: „Câteva perspective pastorale” (199-258)
În capitolul al VI-lea, Papa abordează câteva parcursuri pastorale care duc la întemeierea de familii solide și rodnice, conform cu planul lui Dumnezeu. În această parte, Exortația recurge mult la Raporturile finale ale celor două Sinoade și la catehezele Papei Francisc și ale Papei Ioan Paul al II-lea. Se subliniază faptul că familiile sunt și subiectul și nu doar obiectul evanghelizării. Papa arată „că slujitorii hirotoniți sunt lipsiți adesea de o formare adecvată pentru a trata problemele complexe actuale ale familiilor” (AL 202). Dacă, pe de o parte, e nevoie să fie îmbunătăţită formarea psiho-afectivă a seminariștilor și să fie implicată mai mult familia în formarea pentru slujire (cfr AL 203), pe de altă parte „poate fi utilă (…) şi experienţa îndelungatei tradiţii orientale a preoţilor căsătoriţi” (AL 202).

Apoi Papa abordează tema îndrumării logodnicilor pe drumul de pregătire la căsătorie, a însoțiri soților în primii ani ai vieții de căsătorie (inclusiv tema paternității responsabile), dar și în unele situații complexe, și în particular în momentele de criză, știind că „fiecare criză ascunde o veste bună care trebuie ascultată perfecţionând auzul inimii” (AL 232). Sunt analizate câteva dintre cauzele crizelor, printre care cea a maturizării afective întârziate (cfr. AL 239).

În plus, se vorbește despre însoțirea persoanelor abandonate, separate sau divorțate și se subliniază importanța recentei reforme a procedeelor pentru recunoașterea cazurilor de nulitate a căsătoriei. Papa subliniază suferința copiilor în situațiile de conflict și încheie: „Divorțul este un rău, și este foarte îngrijorătoare creșterea numărului de divorțuri. De aceea, fără îndoială, datoria noastră pastorală cea mai importantă referitoare la familie este aceea de a întări iubirea și de a ajuta la vindecarea rănilor, așa încât să putem preveni extinderea acestei drame a epocii noastre” (AL 246). Sunt abordate apoi căsătoriile mixte şi cele cu disparitate de cult, şi situaţiile familiilor care au în sânul lor persoane cu tendinţe homosexuale, reiterând respectul faţă de acestea şi respingerea oricărei discriminări nedrepte şi a oricărei forme de agresiune sau de violenţă.

Preţioasă din punct de vedere pastoral este partea finală a capitolului: „Atunci când moartea loveşte”, pe tema pierderii persoanelor dragi şi a văduviei.

Capitolul VII: „Consolidarea educaţiei copiilor” (259-290)
Capitolul şapte e dedicat în întregime educaţiei copiilor: formarea lor etică, valoarea sancţionării ca stimul, realismul răbdător, educația sexuală, transmiterea credinței, și mai general viața de familie drept context educativ. Este interesantă înțelepciunea practică ce transpare din fiecare paragraf și mai ales atenția față de gradualitate și de micii pași „care pot fi înțeleși, acceptați și apreciați” (AL 271).

Există aici un paragraf deosebit de semnificativ și fundamental din punct de vedere pedagogic în care Papa Francisc afirmă în mod clar că „obsesia nu este educativă, și nu se poate avea un control asupra tuturor situațiilor prin care un copil ar putea trece (…). Dacă un părinte este obsedat să știe unde se află copilul său și să-i controleze toate mișcările, nu va căuta decât să domine spațiul acestuia. În acest fel nu îl va educa, nu îl va întări, nu-l va pregăti să înfrunte provocările. Ceea ce e deosebit de important e să se genereze în fiu, cu multă iubire, procese de maturizare a libertăţii lui, de pregătire, de creştere integrală, de cultivare a unei autonomii autentice » (AL 261).

Deosebită este secţiunea dedicată educaţiei sexuale, intitulată foarte expresiv: „Da educaţiei sexuale”. Papa susţine necesitatea acesteia şi se întreabă „dacă instituţiile noastre de educaţie şi-au însuşit această provocare (…) într-o epocă în care se tinde spre banalizarea şi  slăbirea sexualităţii”. Această educaţie trebuie realizată „în cadrul unei educaţii la iubire, la dăruire de sine reciprocă” (AL 280). Se atrage atenţia asupra expresiei „sex sigur”, deoarece transmite „o atitudine negativă faţă de finalitatea naturală a sexualităţii de procreare, ca şi cum un eventual copil ar fi un duşman de care trebuie să se protejeze. În acest fel se promovează agresivitatea narcisistă în locul primirii” (AL 283).

Capitolul VIII: „Însoțirea, discernerea și integrarea fragilității” (291-312)
Capitolul al optulea constituie o invitație la milostivire și la discernământ pastoral în fața situațiilor care nu răspund pe deplin la ceea ce Dumnezeu propune. Papa utilizează aici trei verbe foarte importante: „a însoți, a discerne și a integra” care sunt fundamentale în abordarea situațiilor de fragilitate, complexe ori iregulare. Apoi Papa prezintă gradualitatea necesară în pastorație, importanța discernământului, normele și circumstanțele atenuante în discernământul pastoral, și în fine ceea ce el definește „logica milostivirii pastorale”.

Capitolul al optulea este foarte delicat. Pentru a-l citi trebuie să se amintească faptul că „adesea activitatea Bisericii se aseamănă cu cea a unui spital de campanie” (AL 291). Aici Pontiful redă rodul reflecției Sinodului pe marginea temelor controversate. Se subliniază ce este căsătoria creștină și se adaugă faptul că „alte forme de uniune contrazic în mod radical acest ideal, în timp ce unele o împlinesc în mod parțial și analog”. Biserica, așadar, „valorizează «elementele constructive în acele situații care încă nu corespund sau nu mai corespund deloc» cu învățătura sa despre căsătorie” (AL 292).

În ce privește „discernământul” în situațiile „iregulare” Papa notează: „sunt de evitat deciziile care nu țin cont de complexitatea diverselor situații, și este necesar să se acorde atenție modului în care persoanele trăiesc și suferă pentru condiția lor” (AL 296). Și continuă: „E vorba de integrarea tuturor, fiecare trebuie ajutat să afle modalitatea proprie prin care să poată participa la comunitatea eclezială, ca să se simtă obiectul unei milostiviri «nemeritate, necondiționate și gratuite»”(AL 297). Și în plus: „Divorţaţii care trăiesc într-o nouă uniune, de exemplu, se pot afla în situații foarte diferite, care nu trebuie catalogate ori încadrate în afirmații prea rigide, fără a lăsa spațiu unui adecvat discernământ personal și pastoral” (AL 298).

În această perspectivă, însușindu-și constatările multor Părinți sinodali, Papa afirmă că „cei botezați care sunt divorțați și recăsătoriți civil trebuie să fie integrați mai mult în comunitățile creștine potrivit cu diversele modalități posibile, evitând orice formă de scandal”. „Participarea lor se poate exprima în diverse forme de slujire eclezială (…) Ei nu trebuie să se simtă excomunicați, dar pot să trăiască și să se maturizeze ca membre vii ale trupului Bisericii (…) Această integrare este necesară și pentru îngrijirea și educarea creștină a copiilor lor” (AL 299).

Apoi Papa face o afirmație extrem de importantă pentru a înțelege orientarea și sensul Exortației: „Dacă se ține cont de varietatea nenumărată de situații concrete (…) este de înțeles că nu trebuie să se aștepte de la Sinod sau de la această Exortație o nouă legislaţie generală de tip canonic, aplicabilă tuturor cazurilor. Este posibilă doar o nouă încurajare pentru un discernământ personal şi pastoral responsabil în cazurile particulare, care ar trebui să recunoască faptul că, întrucât «gradul de responsabilitate nu este acelaşi în toate cazurile», consecinţele sau efectele unei norme nu trebuie să fie în mod necesar mereu aceleaşi” (AL 300). Papa dezvoltă în profunzime exigenţele şi caracteristicile parcursului de însoţire şi de discernământ în dialogul aprofundat dintre credincioşi şi păstori. În acest scop amintește reflecția Bisericii „asupra condiționărilor și circumstanțelor atenuante” în ce privește imputabilitatea și responsabilitatea acțiunilor, și, făcând referire la Sf. Toma de Aquino, se oprește asupra raportului dintre „norme și discernământ” afirmând: „E adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie niciodată încălcat nici omis, însă în formularea lor nu pot să cuprindă în mod absolut toate situaţiile particulare. În acelaşi timp trebuie spus că, tocmai datorită acestui lucru, ceea ce face parte din discernământul practic în faţa unei situaţii particulare nu poate fi ridicat la nivel de normă” (AL 304).

În ultima secţiune a capitolului: „Logica milostivirii pastorale”, Papa Francisc, pentru a evita înţelegeri greşite, reiterează cu tărie: „Înţelegerea situaţiilor excepţionale nu implică niciodată ascunderea luminii idealului celui mai deplin şi nici nu propune mai puţin decât ceea ce Isus îi oferă fiinţei umane. Astăzi, efortul de a consolida căsătoriile, prevenind astfel rupturile este mai important decât o pastorație a eşecurilor” (AL 307). Însă sensul global al capitolului și al spiritului pe care Papa Francisc dorește să-l imprime pastorației din Biserică este rezumat în mod clar în cuvintele din final: „Îi invit pe credincioșii care trăiesc situații complicate să apeleze cu încredere la un colocviu cu păstorii lor ori cu alţi laici care trăiesc dăruiți Domnului. Nu vor afla întotdeauna în ei confirmarea propriilor idei și a propriilor dorințe, dar în mod sigur vor primi o lumină care le va permite să înțeleagă mai bine ceea ce se întâmplă și vor putea să descopere un parcurs de maturizare personală. Și îi invit pe păstori să asculte cu afecțiune și seninătate, cu dorință sinceră de a pătrunde în inima dramei persoanelor și de a înțelege punctul lor de vedere, pentru a le ajuta să trăiască mai bine şi să recunoască locul lor în Biserică” (AL 312). Despre „logica milostivirii pastorale” Papa Francisc afirmă: „Uneori ne costă mult să dăm spaţiu în pastoraţie iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu. Punem multe condiţii milostivirii, aşa încât o golim de sensul concret şi de semnificaţia reală, iar acest lucru este modul cel mai rău de a dilua Evanghelia” (AL 311).

Capitolul IX: „Spiritualitatea conjugală şi familială” (313-325)
Capitolul al nouălea este dedicat spiritualităţii conjugale şi familiale, „realizată prin mii de gesturi reale şi concrete” (AL 315). Se spune în mod clar că „cei care au dorinţe spirituale profunde nu trebuie să creadă că familia îi îndepărtează de la creşterea în viaţa spirituală, ci că este un parcurs pe care Domnul îl foloseşte pentru a-i conduce pe culmile uniunii mistice” (AL 316). Totul, „momentele de bucurie, de odihnă ori de sărbătoare, şi chiar şi sexualitatea, sunt trăite ca participare la viaţa deplină a Învierii sale”» (AL 317). Se vorbeşte aşadar de rugăciune în lumina Învierii, de spiritualitatea iubirii exclusive şi libere, în provocarea şi în dorinţa de a îmbătrâni şi de a se consuma împreună, reflectând la fidelitatea lui Dumnezeu (cfr. AL 319). Şi, în fine, spiritualitatea „îngrijirii, mângâierii şi încurajării”. „Întreaga viaţă de familie este o «păşune» de milostivire. Fiecare, cu grijă, pictează şi scrie în viaţa celuilalt” (AL 322), spune Papa. Este o profundă „experienţă spirituală a contempla fiecare persoană dragă cu ochii lui Dumnezeu şi a-l recunoaşte în ea pe Cristos” (AL 323).

În ultimul paragraf Papa afirmă: „Nicio familie nu este o realitate perfectă și constituită o dată pentru totdeauna, ci are nevoie de o dezvoltare treptată a propriei capacități de iubire (…). Toți suntem chemați să păstrăm vie atracția față de ceva ce merge dincolo de noi înșine și de limitele noastre, și fiecare familie trebuie să trăiască în acest imbold constant. Să înaintăm, familii, să continuăm să mergem înainte! (…). Să nu ne pierdem speranța din pricina limitelor noastre și să nu renunțăm să căutăm plinătatea iubirii și a comuniunii care ne-a fost făgăduită” (AL 325).

Exortația apostolică se încheie cu o rugăciune către Sfânta Familie (AL 325).

* * *

Așa cum se poate înțelege dintr-o examinare rapidă a conținutului său, Exortația Apostolică Amoris laetitia dorește să reitereze cu tărie nu „idealul” familiei, ci realitatea sa bogată și complexă. În paginile ei se regăsește o privire lărgită, foarte pozitivă, care se alimentează nu din lucruri abstracte sau proiectări ideale, ci dintr-o atenţie pastorală faţă de realitate. Documentul este o lectură bogată în idei spirituale şi înţelepciune practică, utilă pentru toate cuplurile şi persoanele care doresc să întemeieze o familie. Se vede mai ales că a fost rodul unei experiențe concrete cu persoane care știu din trăirea proprie ce este familia și trăirea împreună timp îndelungat. Exortația vorbește, de fapt, limbajul experienței și al speranței.

Rugăciune către Sfânta Familie

Isuse, Marie şi Iosife,
în voi contemplăm
splendoarea adevăratei iubiri,
ne încredinţăm vouă cu încredere.

Sfântă Familie de la Nazaret,
fă ca şi familiile noastre să fie
locuri de comuniune şi cenacole de rugăciune,
autentice şcoli ale Evangheliei
şi mici Biserici domestice.

Sfântă Familie de la Nazaret,
fă să nu mai fie în familii
episoade de violenţă, închistare şi diviziune;
cine a fost rănit ori scandalizat
să fie imediat mângâiat şi vindecat.

Sfântă Familie de la Nazaret,
fă ca toţi să devenim conştienţi
de caracterul sacru şi inviolabil al familiei,
de frumuseţea ei în planul lui Dumnezeu.

Isuse, Marie şi Iosife,
ascultaţi şi primiţi rugăciunea noastră.
Amin.

(rv – CER – A. Dancă)

08/04/2016 11:33