2016-04-16 09:38:00

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (C): Păstorul cel bun


(RV - 17 aprilie 2016) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale psalmistul biblic ne invită să-l preamărim pe Dumnezeu cu un cântec nou, recunoscând că „pământul este plin de îndurarea Domnului; prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile” (Ps 32/33,5-6). Dumnezeu cunoaşte toate popoarele lumii, scrutează inimile oamenilor pe care i-a plăsmuit şi veghează asupra celor care se tem de el pentru a-i smulge de la moarte şi a-i hrăni în timp de foamete. Biserica aduce laudă şi mulţumire fără încetare lui Dumnezeu pentru binefacerile mântuirii dăruite în Cristos. El este autorul acelei laude desăvârşite şi perene care în Euharistie se înalţă de la pământ la cer, unde răsună deja glasul Bisericii. Cântarea de laudă care a răsunat de-a lungul secolelor între hotarele lui Israel, se extinde acum de la un capăt la altul al pământului, oriunde trăiesc cei care aparţin acelui „fericit popor al cărui Dumnezeu este Domnul” (v.12).

1. Duminica Bunului Păstor
Suntem în a patra duminică a Paştelui numită şi „Duminica Bunului Păstor”. În fiecare din cei trei ani ai ciclului liturgic ascultăm fragmente din capitolul 10 al Evangheliei după sfântul Ioan în care Isus povesteşte şi dezvoltă parabola păstorului. Aşa cum păstorul adună oile pentru a le conduce la păşune şi la izvoare de apă, la fel Cristos înviat ne convoacă astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Ascultând împreună glasul Domnului şi primind cum se cuvine trupul şi sângele său în sfânta Împărtăşanie, să reînnoim propunerea de a-l urma cu bucurie susţinuţi de pâinea vieţii. Cristos înviat este păstorul cel bun care şi-a dat viaţa pentru oile sale (cf. v.11). În seara în care a fost vândut Isus a instituit sfânta Euharistie, transformând în mod anticipat actul de violenţă externă al răstignirii într-un act de dăruire de bunăvoie pentru alţii. Acum în sfânta Euharistie Cristos înviat nu dă ceva, ci se dăruieşte pe sine însuşi. Ne dă viaţa.

2. Relaţia dintre păstor şi oile sale
În cele câteva versete din Evanghelia păstorului propuse anul acesta (cf. In 10,27-30) Isus precizează mai întâi că „oile sale îi ascultă glasul; el le cunoaşte iar ele îl urmează” (cf. In 10,27). Prin urmare, noi creştinii, dacă vrem să fim sare şi lumină pentru o lume mereu în schimbare, nu trebuie să ne căznim în căutări inutile şi planuri deşarte tot felul. Glasul lui Isus a răsunat deja în istorie iar direcţia drumului a fost trasată. Acum comunităţii noastre creştine nu i se cere să inventeze ceva, dar să fie fidelă faţă de ceea ce a primit, adică să-şi reîmprospăteze memoria, să se deprindă cu glasul bunului Păstor şi să recunoască direcţia drumului indicată de El. Anul sfânt al Milostivirii readuce în actualitate adevărul că Isus este poarta oilor şi că, dacă cineva intră prin El, va fi mântuit (cf. vv. 7 şi 9). Dincolo de toate dispersările ei, omenirea poate deveni acel „fericit popor pe care Domnul şi l-a ales de moştenire” (Ps 32/33,12), pornind de la păstorul adevărat care s-a făcut om pentru a-şi oferi viaţa: „Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Cristos este singurul păstor, bun şi credincios, trimis de Tatăl ca să adune toate neamurile pământului într-un singur popor şi să-i conducă pe fraţii săi la izvoarele vieţii.

3. „Eu le dau viaţa veşnică”
La relaţia strânsă de apartenenţă dintre păstorul cel bun şi oile sale, astăzi pericopa evanghelică adaugă o altă caracteristică ce nu apărea în cuvintele precedente. Isus spune: „Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu” (In 10,28-29). Acesta este motivul siguranţei pe care se întemeiază toată speranţa Bisericii. Încrederea discipolilor lui Isus se bazează pe iubirea Tatălui şi pe puterea lui care nu cunoaşte egal. Nimeni nu poate răpi oile din mâinile lui Cristos răstignit şi înviat care a spus: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,30).

4. Aceştia vin din strâmtorarea cea mare
Imaginea bunului păstor este în strânsă legătură cu mulţimea despre care se vorbeşte în cartea Apocalipsului. Mielul jertfit pe altarul crucii este totodată Păstorul care şi-a dat viaţa pentru turma sa. Istoria atâtor bărbaţi şi femei este istoria ucenicilor care suferă până la martiriu din iubire pentru Cristos. Lectura a doua luată din cartea Apocalipsului (cf. Ap 7,9.14b-17) vorbeşte despre o mulţime mare de oameni pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini în semn de victorie. Cine sunt aceştia? Aleşii lui Dumnezeu? Biserica? Creştinii statornici în credinţă şi învingători în persecuţii? Sunt cei o sută patruzeci şi patru despre care s-a vorbit puţin mai înainte? Răspunsul nu e simplu.

Apocalipsul este o carte a revelaţiei pentru încurajarea credincioşilor în timp de prigoană. Glasul Domnului lămureşte că „aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”. Aceste expresii evocă probabil persecuţiile împotriva creştinilor în diferite regiuni ale Imperiului Roman şi în primul rând suferinţa prin excelenţă, adică patimile lui Cristos. Ei sunt aceia care cu Cristos şi asemenea lui Cristos au îndurat chinuri cumplite, insulte şi batjocuri, au plâns în izolare şi întuneric, au strigat în rugăciune, au luptat şi au căutat chipul divin în agonia din grădina Ghetsemani, în ura revărsată asupra lor, în cruce şi în dureri. Sunt toţi cei care îl urmează pe Cristos în răstignire. Sunt martirii care şi-au vărsat în mod fizic sângele pentru Cristos, „de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a fost ucis între altar şi sanctuar” (cf. Lc 11,51). Este o istorie ce merge mai departe şi continuă. Sunt martirii în sensul strict al cuvântului dar şi martirii fidelităţii zilnice, oameni simpli şi cinstiţi, neclintiţi în credinţă, muncitori ce trudesc pe câmp şi pe şantiere pentru a câştiga pâinea de toate zilele pentru familiile lor, în ciuda dezamăgirilor şi necazurilor, a ostilităţilor şi samavolniciilor.

5. Mielul îi conduce la izvoarele de apă vie
Pentru toţi aceştia este asigurată pacea lui Dumnezeu. Aşa cum face beduinul cu oaspeţii călători dogoriţi de soarele cumplit al pustiului sau înlemniţi de frigul nopţii, Dumnezeu le oferă adăpost sub un cort şi îi invită să fie oaspeţii săi: „Cel care stă pe tron îi va adăposti în cortul său; nu le va mai fi foame şi nici nu le va mai fi sete, nu-i va mai arde soarele şi nici arşiţa”. Mielul, păstorul adevărat îi va păstori şi-i va conduce la izvoarele de apă vie, unde, în sfârşit, îşi vor putea potoli setea iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor şi biruinţa va fi cântecul lor final, căci „stau înaintea tronului lui Dumnezeu şi aduc cult ziua şi noaptea în templul său”. În viaţa lor crucea nu a fost o înfrângere, ci stindardul victoriei cu Cristos înviat din morţi.

Dumnezeu răstoarnă prin crucea lui Cristos criteriile înţelepciunii umane. Nu putem şi nu trebuie să uităm asta, pentru a nu ne deprima în înfrângeri şi a nu ne semeţi în victorii. În inima frântă a oamenilor, în înfrângerea şi tragedia atâtor oameni şi popoare care nu s-au alineat sistemelor totalitare peste care cade constant cortina, crucea lui Cristos vesteşte mereu sosirea unui noi zile, cea dintâi a săptămânii, Ziua Domnului.

6. Nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine!
Înfăţişarea lui Cristos ca păstor a devenit deja în primele secole (documentabilă din secolul al III-lea) o imagine determinantă pentru comunitatea creştină. Exista deja figura bucolică a păstorului purtând oaia pe umeri care, în societatea citadină stresată, apărea şi era îndrăgită ca visul unei vieţi simple. Totuşi creştinii au reuşit imediat să reinterpreteze acea figură în baza Scripturii şi înainte de toate a psalmului 22/23: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă… Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine… Fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele”. Creştinii au recunoscut în Cristos bunul păstor care călăuzeşte prin văile întunecate ale vieţii; păstorul care a traversat personal valea obscură a morţii; păstorul care cunoaşte chiar calea ce străbate noaptea morţii şi care nu mă părăseşte nici în acea ultimă solitudine, conducându-mă afară din acea vale spre păşunile verzi ale vieţii, în locul de odihnă, de lumină şi de pace (cf. Canonul Roman). Scriitorul bisericesc Clement din Alexandria a exprimat această încredere în prezenţa călăuzitoare a lui Cristos, bunul păstor, în versuri ce fac să transpară ceva din speranţa şi optimismul Bisericii primare, chiar dacă încercată de suferinţe şi repetate persecuţii: „Călăuzeşte, o sfânt păstor, oile tale spirituale. Condu-i nevătămaţi, o rege, pe copiii tăi. Urmele lui Cristos sunt cărarea spre cer” (Pedagogul III, 101, 5 şi 30).

7. Purtătorul adevărat al oii pierdute
Fireşte, creştinilor de atunci le venea în minte fie parabola păstorului care merge în căutarea oii rătăcite, o ia pe umerii săi şi o poartă acasă, fie cuvintele lui Isus despre păstorul cel bun din capitolul 10 al Evangheliei după Ioan. La Părinţii Bisericii, aceste două elemente se contopesc. Păstorul care porneşte la drum să caute oaia pierdută este însuşi Cuvântul veşnic al Tatălui iar oaia pe care păstorul o pune pe umeri şi o poartă bucuros acasă este umanitatea, este natura umană pe care El a asumat-o. În întruparea sa şi în crucea sa Cristos, Cuvântul întrupat, poartă acasă oaia rătăcită, întreaga umanitate. Mă poartă şi pe mine. Cuvântul care s-a făcut om este „purtătorul adevărat al oii pierdute”, Păstorul care vine după noi între spinii şi mărăcinii din pustiul vieţii. Purtaţi de El, ajungem acasă. Cristos şi-a dat viaţa pentru noi. El însuşi este viaţa (cf. Joseph Ratzinger - Benedetto XVI, Gesù di Nazaret, c.8, pp. 329-331).

8. Primii misionari cheamă la viaţa veşnică
Din stilul şi cuvintele lui Cristos, păstorul cel bun, se inspiră misiunea lui Paul şi Barnaba în rândul păgânilor despre care documentează cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 13,14.43-52, prima lectură). Cei doi misionari se află în oraşul Antiohia Pisidiei din Asia Mică. Ei au intrat într-o zi de sâmbătă în sinagoga cetăţii şi s-au adresat celor care îi urmaseră, îndemnându-i să rămână în harul lui Dumnezeu. Apoi, când au fost refuzaţi, au început să se îndrepte spre păgâni care s-au bucurat şi au glorificat cuvântul Domnului (v. 48). Păgânii deveniţi credincioşi s-au bucurat, recunoscând prin glasul apostolilor cuvântul lui Dumnezeu care îi chema. Prin predica apostolilor răsună glasul cunoscut al păstorului: „Oile ascultă glasul meu; eu le cunosc iar ele mă urmează”, spune Isus (In 10,27). Iar cei care fuseseră hotărâţi pentru viaţa veşnică au crezut.

9. Noi popoare se deschid la ascultarea Evangheliei
Noi spaţii şi noi turme se deschid spre ascultarea Cuvântului, aşa cum anunţase profetul Isaia, citat de apostoli, care vorbise despre o „lumină” pentru toate popoarele şi despre o „mântuire” ce trebuie purtată „până la marginile pământului”. Nici o persecuţie, oricât de insidioasă, nu-i poate speria pe discipoli (cf. Fap 13,51) şi nici nu poate opri cursul cuvântului lui Dumnezeu. Paul şi Barnaba sunt alungaţi din acele ţinuturi, dar în urma lor rămâne o comunitate de discipoli „plini de bucurie şi de Duhul Sfânt”. Această comunitate mărturiseşte mai departe prezenţa Evangheliei. Mandatul misionar încredinţat de Isus apostolilor este mereu actual. Istoria lui Isus continuă în istoria Bisericii.

10. Biserica, mamă a vocaţiilor
În acest demers evanghelic se înscrie iniţiativa Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii care se celebrează anual în a patra duminică a Paştelui. Tema mesajului pregătit de papa Francisc pentru acest an este: „Biserica, mamă a vocaţiilor”. La început Sfântul Părinte manifestă o dorinţă fierbinte personală „Cât aş vrea ca, în cursul Jubileului Extraordinar al Milostivirii, toţi cei botezaţi să poată experimenta bucuria că aparţin Bisericii!” Doreşte ca toţi să poată redescoperi că vocaţia creştină, aşa precum toate vocaţiile speciale, se nasc în sânul poporului lui Dumnezeu şi sunt daruri ale milostivirii divine. Biserica este casa milostivirii şi este  „pământul” unde vocaţia încolţeşte, creşte şi aduce rod. Apoi lansează tuturor invitaţia „să contemplăm comunitatea apostolică şi să mulţumim pentru rolul comunităţii pe drumul chemării fiecăruia.

11. Urmare şi misiune
Acţiunea milostivă a Domnului iartă păcatele noastre şi ne deschide la viaţa nouă ce se concretizează în chemarea la urmare şi la misiune. Fiecare vocaţie în Biserică îşi are originea în privirea miloasă a lui Isus. Convertirea şi vocaţia sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii şi se amintesc încontinuu în toată viaţa discipolului misionar… Chemarea lui Dumnezeu are loc prin medierea comunitară. Dumnezeu ne cheamă să facem parte din Biserică şi, după o anumită maturizare în ea, ne dăruieşte o vocaţie specifică. Drumul vocaţional se face împreună cu fraţii şi cu surorile pe care Domnul ni-i dăruieşte: este o con-vocaţie… Vocaţia se naşte în Biserică, creşte în Biserică şi este susţinută de Biserică…  Să cerem Domnului să dea tuturor persoanelor care parcurg un drum vocaţional o profundă adeziune la Biserică; şi Duhul Sfânt să întărească în păstori şi în toţi credincioşii comuniunea, discernământul şi paternitatea şi maternitatea spirituală.

12. Cântarea psalmistului
Noi suntem poporul Domnului iar Domnul înviat este păstorul nostru.
Pe el să-l preamărim:
„Slujiţi-i Domnului cu bucurie,
veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie!
Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!
El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale.
Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie
şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie” (Ps 99/100,2.3.5).

13. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca şi smerenia turmei să ajungă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei.

(Radio Vatican  - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 16 aprilie 2016)








All the contents on this site are copyrighted ©.