(RV - 24 aprilie 2016) E Ziua Domnului. Suntem în timpul liturgic al Paştelui. La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne îndeamnă insistent la preamărirea lui Dumnezeu: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor” (cf. Ps 97/98,1-2). Creaţia întreagă este invitată să-i aducă laudă într-o simfonie universală: „Strigaţi, aclamaţi, cântaţi psalmi şi tresăltaţi de bucurie, cântaţi Domnului imnuri cu harpa şi în cântări de psalmi, sunând din trompetă şi din corn! Să vuiască marea şi lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea, râurile să bată din palme şi munţii să tresalte de bucurie împreună în faţa Domnului!” (cf. vv. 4-8). Pentru ce acest concert extraordinar susţinut de toată suflarea? Psalmistul biblic răspunde: „pentru că a făcut lucruri minunate dezvăluind dreptatea sa înaintea neamurilor” (cf. vv1-2) şi pentru că „toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru” (v. 3) „care vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (v. 9).
1. Un cântec nou
Tradiţia creştină a văzut în psalmul 97/98 o profeţie
a venirii lui Cristos (Mesia) şi a chemării tuturor popoarelor la credinţă. Aceeaşi
tradiţie a identificat legătura strânsă între lucrările minunate cântate de psalmist
şi misterul pascal al morţii şi învierii Domnului. Toţi cei care au înviat cu Cristos
sunt chemaţi să-i cânte lui Dumnezeu cântecul nou al vieţii reînnoite prin tainele
pascale. Dumnezeu reînnoieşte minunea darurilor sale nu numai în noi ci şi prin intermediul
nostru, trăind porunca iubirii. Ea este semnul distinctiv după care putem înţelege
dacă am înviat într-adevăr cu Cristos la o viaţă nouă. Cântecul vieţii noastre interioare
trebuie să fie mereu nou într-o reînnoire continuă a credinţei şi speranţei şi în
armonia dragostei. Să cântăm acest cântec cu gura dar mai ales cu viaţa, păzind porunca
nouă a iubirii dăruită de Cristos ucenicilor în ajunul pătimirii sale.
2. Cuvinte memorabile
Există cuvinte ce izvorăsc din inimă şi merg direct
la inimă doar în momentele despărţirii. Ultimele cuvinte rămân întipărite adânc în
memorie: sunt cuvinte memorabile. Plecarea într-o mare călătorie este întotdeauna
caracterizată de emoţii. Acestea sunt cu atât mai intense dacă e vorba de o plecare
definitivă. Cristos însuşi a trăit această stare sufletească în preajma plecării pe
drumul Crucii pentru a fi preamărit de Tatăl. Atmosfera este de mare intensitate.
Isus îşi destăinuieşte ucenicilor gândurile inimii.
Evanghelistul Ioan aminteşte că „înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1). În timpul cinei Isus s-a ridicat şi a spălat picioarele apostolilor. Aşezându-se iarăşi la masă le-a spus că a dorit prin asta să le de-a exemplu. Dacă el, Domnul şi Învăţătorul lor le-a spălat picioarele, atunci şi ei trebuie să îşi spele picioarele unii altora. Între dezvăluirea trădării lui Iuda şi prezicerea renegării lui Petru, Isus pronunţă acele cuvinte testamentare care vor trebui să lumineze viaţa discipolilor după plecarea lui.
Apostolul Ioan, martorul privilegiat al acelei ore, a păstrat cu grijă, ca într-un scrin, cuvintele lui Isus, adevărată comoară pentru ucenicii care vor crede în el. Astăzi Biserica deschide această comoară şi dă citire pentru noi testamentului lăsat de Isus (In 13,31-33a.34-35). Isus lasă ucenicilor o singură poruncă: „Iubiţi-vă unii pe alţii”. Iubirea fraternă face „noi toate lucrurile” şi dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu. Porunca dragostei este distinctivul discipolilor săi din toate timpurile, cartea lor de vizită: „Copilaşi, încă puţin mai sunt cu voi…Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! Din aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (In 13,33a-35). Aceste cuvinte testamentare ale lui Isus sunt păstrate în cea de-a patra Evanghelie. A fost scrisă pentru discipolii din toate timpurile, deci şi pentru noi, cu scopul declarat: „ca să credem că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să avem viaţă în numele lui” (In 20,31).
3. Chipul creştin al lui Dumnezeu
„Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne
în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Aceste cuvinte exprimă cu o claritate
deosebită ceea ce constituie centrul credinţei creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu
şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său. În acelaşi verset, apostolul
Ioan ne oferă, ca să spunem aşa, o formulă sintetică a existenţei creştine: „Noi am
cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi”. În felul acesta
creştinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieţii sale. La începutul faptului
de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un
eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei
decisivă. Această persoană este Cristos. În Evanghelia sa, Ioan exprimase acest eveniment:
„Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul
născut, ca oricine crede în el (…) să aibă viaţa veşnică" (3,16).
4. Dumnezeu, izvorul iubirii
Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi şi continuă să fie
primul care ne iubeşte; de aceea, şi noi putem răspunde la iubire cu iubire. Dumnezeu
nu ne prescrie un sentiment pe care nu-l putem trezi în noi. El ne iubeşte, ne arată
şi ne face să trăim iubirea sa şi, pornind de la această "primă iubire a lui Dumnezeu",
poate, ca răspuns, să înmugurească iubirea şi în noi (cf. Benedict al XVI-lea, Enc.
Dumnezeu este iubire, 1 şi 17). Cele două porunci sunt inseparabile. Amândouă provin
din iubirea prevenitoare şi milostivă a lui Dumnezeu care este iubire.
Dacă se taie legătura cu această iubire, izvorul seacă. Dacă în viaţa mea lipseşte complet legătura cu Dumnezeu, atunci nu pot să văd în celălalt decât pe celălalt şi nu reuşesc să recunosc în el chipul divin. Dacă, dimpotrivă, în viaţa mea neglijez complet atenţia faţă de celălalt, dorind numai să fiu "evlavios" şi să-mi îndeplinesc "datoriile religioase", atunci şi relaţia mea cu Dumnezeu se usucă. În cazul de faţă, această relaţie este doar "corectă", însă este lipsită de iubire. Numai disponibilitatea mea de a ieşi în întâmpinarea aproapelui, de a-i mărturisi iubirea, mă face sensibil şi în faţa lui Dumnezeu. Numai slujirea aproapelui îmi deschide ochii asupra a ceea ce face Dumnezeu pentru mine şi asupra modului său de a mă iubi (cf. Benedict al XVI-lea, Dumnezeu este iubire, 18).
5. Porunca nouă a iubirii
De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf. 1In
4,10), iubirea nu mai este doar o poruncă, ci ea este răspunsul la darul iubirii prin
care Dumnezeu vine să ne întâmpine. Noutatea veritabilă a Noului Testament nu constă
în idei noi, ci în figura însăşi a lui Cristos. Totuşi, se pune întrebarea: cum poate
fi definită „nouă” o poruncă ce era deja cunoscută încă din Vechiul Testament (cf.
Lev 19,18)? Porunca de a-l iubi pe aproapele „ca pe noi înşine” devenise o poruncă
„veche”, consumată de uzura încălcării ei. Apoi, legea impunea obligaţia de a iubi,
dar nu dădea puterea de a o face. Era nevoie de puterea harului. De fapt, porunca
iubirii nu devine o poruncă nouă în momentul când Isus o formulează în timpul vieţii,
ci atunci când, murind pe cruce şi dăruindu-l pe Duhul Sfânt, ne face, efectiv, capabili
să ne iubim unii pe alţii, revărsând în noi iubirea pe care el o are pentru fiecare.
Porunca iubirii este nouă în sensul că ne reînnoieşte viaţa, transformă toate: „Această
iubire ne face oameni noi, moştenitori ai Noului Legământ, cei care cântă cântecul
nou” (Sf. Augustin, Tratat asupra lui Ioan, 65,1). Recunoaşterea lui Dumnezeu cel
viu este o cale spre iubire. Iubirea nu este niciodată "terminată", nici completă;
se transformă în cursul existenţei, se maturizează şi tocmai de aceea rămâne fidelă
faţă de ea însăşi.
6. „Aşa cum v-a iubit eu pe voi”
Porunca nouă, ultima şi definitivă, este singura clauză
a Noului Legământ. Isus a unit porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui,
făcând din acestea o singură poruncă: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"
(19,18; cf. Mc 12,29-31). Porunca nouă a lui Isus depăşeşte reciprocitatea. Să-l iubeşti
pe aproapele „ca pe tine însuţi” (cf. Lev 19,18; Mt 22,39) are acum un nou reper:
„să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit pe voi”, cu însăşi iubirea totală
şi infinită a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Acum este important să luăm în serios precizarea:
„aşa cum eu v-am iubit pe voi!”.
Cum i-a iubit pe oameni Isus? Scriptura enumără cel puţin trei caracteristici. Isus ne-a iubit „mai întâi”: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). În această privinţă Isus a spus: „Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?” (Mt 5,46-47). Uneori se spune: „Eu nu-l salut cutare pentru că el nu mă salută”, fără să ne gândim că celălalt spune poate acelaşi lucru. Dacă niciunul nu rupe gheaţa, stratul se întăreşte. Isus ne dă harul să facem noi primul pas. Şi dacă două persoane fac primul pas, rezultatul este că ajung să se întâlnească şi să se îmbrăţişeze. Punerea în practică trebuie să înceapă în familie.
Apoi, Isus ne-a iubit „pe când eram duşmani”: „deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” (Rom 5,10). Aici se află cea mai mare dificultate: a iubi pe duşmani. Sub acest aspect porunca lui Isus se dovedeşte cu adevărat „nouă”. Cu exemplul vieţii sale şi cu harul său Isus a creat posibilitatea de a-i iubi şi pe duşmani. Nu reuşeşti să iubeşti un duşman, pe unul care ţi-a făcut rău? Nu te descuraja, nimeni cu reuşeşte. Trebuie doar să-i ceri lui Isus să-ţi dăruiască iubirea „sa” faţă de duşmani: „Doamne, tu îmi ceri să-l iubesc pe duşmanul meu. Ei bine, dă-mi ceea ce îmi ceri şi apoi cere-mi ce voieşti!”
În fine, Isus ne-a iubit „până la sfârşit”: „iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Ce înseamnă „până la sfârşit”? Înseamnă două lucruri. Cât priveşte intensitatea, a iubi până la dovada supremă de a-şi da viaţa. Cât priveşte durata, a iubi până la ultima suflare.
Fireşte toţi cunoaştem momente de avânt spiritual generos, dar când e vorba de a persevera în iubire, lucrurile se schimbă! Acest tip de iubire cere curajul de a reîncepe zilnic de la capăt, chiar în dificultăţi. A iubi până la capăt, fără a aştepta nimic la schimb. Primul câştigător este cele care iubeşte şi nu atât cel care este iubit. Iubirea îmbogăţeşte, deschide noi orizonturi, înseninează viaţa şi cea ce contează mai mult este că ne face asemenea lui Dumnezeu: „Milostivi precum Tatăl”, repetăm în acest An al Milostivirii.
7. Iubirea trece prin gloria Crucii
Iubirea înseamnă îngăduinţă, toleranţă, înţelegere,
împărţire cu alţii, propunerea neagresivă a adevărului, atenţie faţă de semenii mai
puţin avantajaţi, respectarea pasului fiecăruia. Să avem în noi aceleaşi simţăminte
care au fost în Isus Cristos pentru ca lumea să creadă că „suntem ucenicii săi şi
crezând să aibă viaţă”. Acum ştim bine: creştinii se recunosc după iubirea şi serviciul
reciproc. Calea mărturiei este anevoioasă. Dar să nu uităm: dacă credinţa mişcă munţii
din loc, iubirea face mari lucrurile mici; face uşoare pe cele dificile; posibile
pe cele imposibile. Credem în iubirea care trece prin cruce. Ea nu este doar simplu
sentiment ci atenţie, respect, înţelegere, serviciu, dăruire, răspundere, încredere.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni trece prin gloria crucii, se măsoară pe lemnul
crucii, pe lungimea şi pe lărgimea braţelor ei.
8. Cetăţeni ai noului Ierusalim
Isus a fost răstignit în afara cetăţii, pe un teren
profan şi profanat. În jurul crucii lui Isus se construieşte de acum noul Ierusalim,
cetatea acelora care se lasă călăuziţi şi întăriţi de exemplul lui Isus; cetatea celor
care se hrănesc cu rodul sacrificiului lui Isus pentru viaţa lumii; cetatea nouă despre
care vorbeşte vizionarul din insula Patmos, apostolul Ioan într-o scenă luminoasă,
revelatoare a împărăţiei veşnice.
Prin jertfa crucii Isus ne-a dobândit dreptul de cetăţenie în noul Ierusalim spre care se îndreaptă Biserica. În noua creaţie nu mai există loc pentru regiunea populată de monştri şi de forţe ostile lui Dumnezeu; „nu va mai fi moarte, nici plâns, nici strigăt, nici durere, căci lumea cea dintâi a dispărut" (Ap 21,4). Misterul morţii şi învierii lui Isus a declanşat un proces de reînnoire cosmică ce pune totul în mişcare spre o noutate ultimă şi definitivă pe care o pregustăm în Ziua Domnului.
9. Cântarea psalmistului
Împreună cu psalmistul biblic să binecuvântăm numele
Domnului:
Domnul este îndurător şi plin de dragoste,
el este îndelung răbdător şi plin de îndurare;
Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea
faţă de orice făptură.
Să te laude pe tine, Doamne, toate lucrările tale
şi credincioşii tăi să te binecuvânteze;
să facă cunoscută gloria domniei tale şi să vorbească
despre puterea ta!
Credincioşii tăi să facă cunoscute tuturor oamenilor
faptele puterii tale şi gloria plină de strălucire
a domniei tale.
Împărăţia ta este împărăţia tuturor veacurilor
şi stăpânirea ta va dăinui din generaţie în generaţie”
(Ps 144/145,8-13).
10. Rugăciunea Bisericii
Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit
în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin
sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile
vieţii veşnice.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 aprilie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |