(RV - 22 mai 2016) E Ziua Domnului. Suntem în Anul Sfânt al Milostivirii. „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi!” Semnul Crucii, cu care începem şi încheiem fiecare rugăciune, aminteşte mereu marele mister al Sfintei Treimi, al acelui Dumnezeu care este începutul a toate, care s-a revelat în Cristos Isus şi care continuă lucrarea sa de mântuire în Duhul Sfânt. După ce am meditat asupra principalelor evenimente ale mântuirii, celebrând rând pe rând întruparea, patima, moartea şi învierea, înălţarea Domnului la cer şi venirea Duhului Sfânt, astăzi contemplăm icoana Preasfintei Treimi, ocean de iubire fără margini din care izvorăsc toate şi spre care toate se îndreaptă. Misterul divin rămâne insondabil şi după ce Dumnezeu a vorbit şi s-a revelat. Chiar dacă nu poate fi înţeles, fiind o realitate infinit mai mare decât putem îmbrăţişa cu mintea, Dumnezeu poate fi cunoscut şi iubit ca Tată, ca Fiu şi ca Duh. În realitatea sa cea mai profundă şi mai intimă, Dumnezeu este Tatăl creator, Dumnezeu este Fiul răscumpărător şi Dumnezeu este Duhul Sfânt de iubire. Celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, participăm la masa euharistică în comuniunea celor trei persoane divine care însufleţesc viaţa noastră de credinţă, de speranţă şi de iubire.
1. Un singur Dumnezeu în trei Persoane
De când s-a pus la îndoială dumnezeirea Fiului şi
a Duhului Sfânt în raport cu Dumnezeu Tatăl, Biserica s-a străduit să apere, să mărturisească
şi să proclame că „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate, unul este Isus
Cristos Domnul prin care sunt toate, unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”. Acest
mod de contemplare a lui Dumnezeu face parte din rugăciunea liturgică cel puţin din
secolul al VIII-ea, deşi formularea credinţei creştine a fost elaborată cu mult înainte,
la primele concilii ecumenice. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au aprofundat de-a lungul
istoriei misterele credinţei iar noi cei de azi ne bucurăm de eforturile lor. Ei învaţă
că singurul mod de a intra în aceste mistere este acela de a porni de la persoana
lui Cristos. Putem iubi aşa cum a iubit Isus pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost
revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5, lectura
a doua). Încă de la început Dumnezeu a voit ca omenirea să devină părtaşă la bucuriile
lui, propunând omului să-i fie colaborator pentru totdeauna.
2. Cântecul Înţelepciunii: bucuriile mele
sunt între fiii oamenilor
În cartea biblică a Proverbelor din care este luată
prima lectură liturgică (cf. Prov 8,22-31) înţelepciunea lui Dumnezeu este descrisă
ca o persoană care asistă şi colaborează la facerea lumii. Tradiţia creştină a identificat
această înţelepciune personificată cu Cuvântul care era la început şi care la împlinirea
timpului s-a făcut trup şi a locuit între noi iar noi am văzut slava lui (cf. In 1,1.14). Să ascultăm cântecul înţelepciunii: „Domnul m-a creat ca
început al căii sale, înaintea faptelor sale de odinioară. Din veşnicie am fost plăsmuită,
dintru început, înainte de a se fi născut pământul. Când nu erau abisurile eu am fost
născută, când nu erau izvoarele pline de apă. Înainte să fie fondaţi munţii, înaintea
colinelor am fost născută. Când încă nu făcuse pământul şi câmpiile, nici cele dintâi
pulberi ale lumii, când a stabilit cerurile, eu eram acolo; când a stabilit bolta
deasupra abisului, când a întărit norii deasupra şi când a fixat izvoarele abisului,
când a pus mării o limită ca apele să nu treacă peste porunca lui, când a hotărât
temeliile pământului, eu eram lângă el de încredere, preferată zi de zi, bucurându-mă
înaintea lui tot timpul. Mă bucuram pe rotocolul pământului şi preferinţa mea erau
fiii oamenilor” (Prov 8,22-31). Acest cântec
al înţelepciunii lui Dumnezeu este pentru cei care îl ascultă o învăţătură revelatoare.
Din această înţelepciune personificată provine tot ce există în lume. Toate câte sunt
fac parte dintr-un mare plan al lui Dumnezeu, care se realizează în istoria lumii.
Încă de la început, preferinţa Domnului sunt fiii oamenilor (cf. Prov 8,31).
3. Măreţia lui Dumnezeu şi măreţia omului
La cuvântul Domnului din prima lectură răspundem cu
psalmul 8 care este o proclamare a măreţiei lui Dumnezeu dar şi a măreţiei omului.
Celebrând solemnitatea Preasfintei Treimi suntem invitaţi să exprimăm uimirea că Dumnezeu
este o „comunitate de iubire” iar revelarea ei aruncă o lumină de nebănuit asupra
omului. În psalmul 8 măreţia şi micimea se alternează. Măreţia lui Dumnezeu este afirmată
la începutul şi la sfârşitul psalmului: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat
este numele tău pe tot pământul!” (v.2). Măreţia lui Dumnezeu este punctul focal.
Din orice parte îl privim, Dumnezeu este mare. Diferit
însă este cazul omului. Omul este mare sau mic în funcţie de unghiul din care este
privit. Comparat cu imensitatea cerurilor, măsurat cu timpul, cu moartea, cu succesiunea
învolburată a generaţiilor, cu numărul incalculabil al celor care se nasc, omul pare
că trăieşte o existenţă nesemnificativă şi moare. Atunci se pune spontan întrebarea:
ce este omul? Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele
pe care le-ai creat, mă întreb: "Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului,
că-l iei în seamă?" (Ps 8,4-5). Întrebarea
psalmistului de demult nu şi-a pierdut actualitatea. În faţa violenţelor ce bântuie
lumea, în faţa samavolniciilor de tot felul şi a conflictelor armate ne întrebăm ce
mai contează un om? Un om în plus, un om în minus? Cu toate acestea, Dumnezeu l-a
făcut pe om cu puţin mai mic decât o divinitate: „L-ai făcut cu puţin mai mic decât
pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie. L-ai făcut să stăpânească lucrările
mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele sale” (vv.5-6). Privit cu ochii lui Dumnezeu,
omul este mare: un singur om valorează mai mult decât firmamentul, mai mult decât
planurile economice, mai mult decât interesele politice, mai mult decât banii şi puterea.
4. Măreţia omului înaintea lui Dumnezeu
Biblia afirmă măreţia omului pornind de la măreţia
lui Dumnezeu. Recunoscând misterul lui Dumnezeu omul ajunge să-şi recunoască propria
demnitate. Afirmaţia psalmistului este, fără îndoială, una fundamentală. Totuşi, lecturile
liturgice invită să descoperim măreţia omului înaintea unui Dumnezeu care se manifestă
ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi nu pur şi simplu în raport cu misterul divin. Dumnezeu
s-a revelat şi pentru ca să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, menirea şi rostul
nostru, viaţa noastră. În ce sens, Preasfânta Treime ne ajută să înţelegem cine suntem?
Cum luminează drumul omului?
5. Dumnezeu este comuniune
A spune că Dumnezeu este Treime înseamnă a afirma
– pe cât putem înţelege – că Dumnezeu este iubire, şi nu o iubire oarecare. Dumnezeu
nu este singurătate, nu este izolare, nu este deşert. Dumnezeu este familie, este
comunitate, este iubire expansivă, extensivă, gratuită; este dăruire spontană pentru
alţii. Dacă Dumnezeu este iubire, Trinitatea este diagrama Iubirii care înfăţişează
relaţia dintre Tatăl care iubeşte, Fiul care este iubit şi Duhul Sfânt care este însăşi
iubirea. Cunoscând din revelaţie că Dumnezeu este iubire şi comunitate, înţelegem
imediat chemarea noastră la iubire. Intuim că omul este făcut pentru comuniune şi
este permanent în căutarea de raporturi comunitare. Suntem creaţi după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu Treime, iar fuga de singurătate pentru a fi cu alţii este semn de măreţie,
nu de sărăcie; este căutare de Dumnezeu, nu îndepărtare de Dumnezeu.
6. Dumnezeu este dăruire gratuită
O altă trăsătură a Treimii divine este cea a gratuităţii
evidenţiată în Noul Testament. În scrierile neo-testamentare nu este folosit cuvântul
„Treime” dar se vorbeşte frecvent şi în mod concret despre Tatăl, despre Fiul şi despre
Duhul. Când se referă la Tatăl, textele pun în evidenţă iubirea sa gratuită. Tatăl
are mereu iniţiativa şi darul său este dezinteresat, liber, fără limite. Iubirea gratuită
care îşi are originea în Tatăl este regăsită de primii creştini în Fiul care nu ţine
nimic pentru sine, căci făcându-se om, moare pentru noi. Ne-a iubit până la sfârşit.
Aceeaşi iubire este regăsită de creştini în Duhul Sfânt care are rolul să comunice
iubirea Tatălui şi a Fiului şi să-i ajute pe oameni să o primească. Cele trei persoane
divine se iubesc şi se dăruiesc reciproc, fără ca prin această dăruire să se piardă
şi să se golească. Dăruindu-se în iubire se recunosc şi se bucură, şi asta înseamnă
fericire.
7. Iubire generoasă, umilă, gratuită
Chipul lui Dumnezeu, unul în trei persoane distincte,
deşi depăşeşte infinit de mult putinţa noastră de înţelegere şi de iubire, este totuşi
luminător pentru noi. Ştim bine că există iubire şi iubire, există slujire şi slujire.
Există iubirea părinţilor, iubire răbdătoare, niciodată resemnată, gratuită. Dar există
şi iubirea îngustă, meschină, pretenţioasă a celui care vrea mereu să fie răsplătit.
Există iubirea generoasă, umilă, gratuită a celui care oferă timp din viaţa sa, din
capacitatea sa profesională, şi chiar viaţa însăşi pentru a-i face pe oameni mai buni.
Există iubirea celui care îşi consumă viaţa pentru a face lumea mai dreaptă sau pentru
a-l vesti pe Cristos. Există însă şi iubirea comercializată a celui care nu face nimic
fără plată. La originea creaţiei şi a istoriei se află iubirea gratuită a Tatălui,
a Fiului şi a Duhului. Întreaga realitate se sprijină pe gratuitate, nu pe interes
şi pe câştig, ci pe dăruire, pe gratuitate.
8. Avem de învăţat
Omul şi lumea au nevoie de gratuitate, nu doar de
dreptate. Există munci, situaţii şi atitudini ce nu se pot cumpăra şi nu pot fi cuprinse
în legi şi contracte. Astfel sunt, de exemplu, iertarea şi iubirea duşmanului, serviciul
misionar pentru Evanghelie, ajutorul faţă de cei mai nevoiaşi şi mai neglijaţi, serviciul
răbdării şi generozităţii faţă de bolnavi, salutul cordial şi răspunsul binevoitor.
Toate aceste gesturi şi multe altele de care omul este înfometat, vin din gratuitate
şi nu din obligaţii rezultate din contract. Dacă noi, oamenii, vrem să trăim, trebuie
să ne amintim că suntem chipul lui Dumnezeu Trinitate, persoane ce se regăsesc în
realitatea darului şi în iubirea gratuită.
9. Duhul Sfânt conduce în tot adevărul
Cât mai este până la ceasul acestui mare adevăr? Cât
mai este până ce vom ajunge „la tot adevărul”? Zilnic trăim un pic de iubire, de
fericire, de libertate, dar încă nu „tot adevărul” iubirii generoase şi dezinteresate.
Suntem încă pe drum. Creând universul prin cuvântul şi înţelepciunea sa, Dumnezeu
întreprinde cu omenirea un drum de mântuire, instaurând cu fiecare om o legătură intimă.
Acest raport de intimitate se numeşte Duh Sfânt. „Duhul adevărului” ne ajută să ajungem
la tot adevărul. Acest lucru este garantat de Isus care în ajunul pătimirii le-a promis
discipolilor că „Duhul adevărului îi va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi
de la sine, ci le spune ceea ce va auzi şi le va vesti lucrurile care vor veni” (cf.
In 16,12-15, pericopa liturgică). Pe aceste premise se întemeiază aşteptarea şi realizarea
„noii creaţii”. La fel ca prima, noua creaţie este lucrarea lui Dumnezeu, dar mai
minunată încă, pentru că o desăvârşeşte pe cea dintâi.
10. Icoana Sfintei Treimi
Ceea ce am încercat să spun până aici cu cuvinte,
se poate spune şi prin intermediul culorilor. Cea mai renumită reprezentare a Sfintei
Treimi este icoana pictorului rus Andrei Rubliov (1360-1430), executată în 1425. Ea
se inspiră dintr-un episod povestit în cartea Genezei (cf. Gen 18). Într-o zi, în
timp ce se afla la stejarii din Mambre, patriarhul Abraham a primit vizita a trei
călători misterioşi. Deşi erau trei, Abraham i-a salutat spunând „Domnul meu”, ca
şi cum ar fost unul singur (cf. Gen 18,3). Acest amănunt i-a făcut pe Părinţii Bisericii
să vadă în acea apariţie un simbol, o prefigurare a Sfintei Treimi.
Cele trei Persoane divine au în icoană înfăţişările
a trei îngeri. Misterul lui Dumnezeu „unu” şi „întreit” este redat de faptul că figurile
prezente sunt trei şi bine distincte, dar foarte asemănătoare. Ele sunt încadrate
ideal ca într-un cerc ce pune în lumină unitatea lor. Însă, prin mişcarea şi dispoziţia
lor diferită, aceste figuri de îngeri pun în evidenţă deosebirea dintre ele. Se crede
că Tatăl este îngerul din stânga, singurul care are capul ridicat., în timp ce Fiul
Isus Cristos este îngerul din centru iar Duhul Sfânt, îngerul din dreapta. Amândoi,
Fiul şi Duhul Sfânt, cu capul lor înclinat proclamă că Tatăl este izvorul şi originea
întregii Treimi şi că ei purced de la el. Toţi trei îmbracă o haină de culoare albastră,
semn al naturii divine pe care o au în comun. Însă deasupra, sau dedesubtul ei, fiecare
îmbracă o haină de altă culoare care îi face să se deosebească unul de altul. Tatăl,
îmbracă o haină de culori nedefinite, făcută parcă din lumină pură, semn că este invizibil
şi inaccesibil, căci „pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată, doar Fiul l-a revelat”.
Fiul, poartă o tunică de culoare închisă, semn al naturii omeneşti pe care a asumat-o.
Duhul Sfânt, îmbracă o mantie verde, semn al vieţii, fiind cel „care dă viaţă”. Verdele
este culoarea vieţii ce se trezeşte şi înmugureşte. Toată icoana are caracter simbolic.
Copacul întunecat din fundalul icoanei aminteşte stejarii din Mambre. Pătratul din
faţa mesei indică pământul. Masa peste care se află o cupă, având înăuntru mielul
jertfit, aminteşte Euharistia. Este un mod admirabil pentru a spune că întreaga Preasfântă
Treime ne dăruieşte Sfânta Împărtăşanie. La masa euharistică noi devenim „comeseni”
ai Celor Trei. Ocupăm acel loc gol din faţă, necesar
pentru a închide cercul icoanei.
11. Contemplarea Sfintei Treimi
Stând îndelung în contemplaţie şi închinare înaintea
acestei icoane se intuiesc mai multe despre Preasfânta Treime decât citind întregi
tratate despre ea. Icoana este o fereastră deschisă spre invizibil. Un singur lucru
ne atrage atenţia în mod particular în această icoană: este pacea profundă şi unitatea
ce emană din ansamblul ei. Biserica mănăstirii
Sfântul Sergiu pentru care a fost pictată această icoană este închinată Sfintei Treimi.
Sfântul Sergiu (1313-1392) s-a distins în istoria rusă prin faptul că a restabilit
unitatea între conducătorii dezbinaţi ai acelor ţinuturi. Prin contemplarea Sfintei
Treimi, au reuşit să învingă „sfâşietoarea ură a acestei lumi” şi să ajungă la pace.
Să dorim şi noi să fim acolo unde se află Sfânta Treime şi unde strălucirea reuneşte
prin măreţia ei… Treime care chiar cu umbrele sale nelămurite ne umple de tulburare,
de uimire şi pace. Să contemplăm Sfânta Treime şi vom putea învinge odioasa dezbinare
a familiilor şi a societăţii; vom depăşi discriminările de orice fel care bântuie
în lume şi învrăjbesc popoare şi naţiuni.
12. Mesajul Sfintei Treimi
Mesajul icoanei Sfintei Treimi este o rugăciune care
îşi are obârşia în ruga sacerdotală a lui Isus, pe care cei trei îngeri o fac să coboare
în chip nevăzut asupra noastră: „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine
şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis…
Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să
vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de întemeierea
lumii… Eu le-am revelat numele tău şi-l voi revela, pentru ca iubirea cu care m-ai
iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei” (cf. In 17,21.24.26).
13. Rugăciunea Bisericii
Mai întâi mica doxologie: Slavă Tatălui, şi Fiului,
şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu care este, care era şi care vine! Dumnezeule, Părinte
ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău,
izvorul sfinţeniei, pentru a le descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti.
Dă-ne, te rugăm, harul, ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei
Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 21 mai 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |